cuvântul

el nu-i atent!
el țintește cu atenția lui
în altă parte
urechea lui e ținta altor
atenții

el e absent!
prezența lui traversază aerul
ca o boare răcoros-fierbinte
aerul gros al acestei clipite
din care el lipsește

el este nefiind!
și asta nu doar din pricină
că se poate
ci mai mult din cauză că-i
obligatoriu
asemenea prezentului
aidoma libertății

el este liber!
oohhh, cel mai liber!
liber să se-nrobească
oridecâte ori vrea
cui vrea
cu salba libertății la gât
ca un număr pe piept
ca o armură pe umăr
imortalizat de nemurirea
unui scris
de viața veșnică
a unei poze
îmbrățișată de lumina
ochiului

el nu-i stabil!
e rochia unui mereu alt
trup
febra unui mercur
transparent
chipui unei fețe
spatele încovoiat de înțelesuri
al acestei descrieri

el nu e el!
adeseori e ea
deodată ei
deodată ele!

steaua de cursă lungă

ea curge spre miezul înțelesului ei
capturată de ochi sub pleoapa închisă
luminoasa sintaxă spre dicționar
spre delta tălmăcirii cu note de subsol
spre marea poveste din ea

știi, avem în noi nu doar praful de stea
(viață mobilă neștearsă)
…ai în tine steaua însăși
cursă acolo în toți anii tăi
în care-ai primit-o

inspirată, mestecată,
inhalată și sorbită
a cărat cu ea lumea ei
devenind prin amestec
lumea ta…

Scrisul uşor

Ce mare lucru, un substantiv şi un adjectiv acolo, ba şi un pic de articulare… hai poate şi un pic de verb. Şi cum trăsătura noastră definitorie este limbajul articulat, să zăbovim puţin pe malul drept, ca să…de-aia că-i mai uşor.

Nu-i uşor să scrii uşor. E chiar greu. Acestea fiind spuse, scrise mai exact, ar trebui să închei şi să vă las pe voi să descuiaţi cu cheia asta orice încheiere neterminată, orice concluzie închisă, orice lipsă de permisiune spre deschidere. Ar trebui să fie uşor. Însă dacă a scrie uşor nu-i lucru uşor, ştiu într-un mod intuitiv şi femeiesc că închiderea trebuie amânată pentru şi din cauza dificultăţii ei, a greutăţii de a ajunge într-un mod atât de rapid la greutatea cuvântului „uşor”.

Poate că nu vă place, aşa cum îmi place mie, deschiderea dublă din start. Poate că nu vă plac drumurile evantai ale căror mănunchi are un punct comun. Poate că nu vă place scrisul uşor. Poate că vă enervează cărarea uşor accesibilă. Preferaţi poate că potecile îmbărligate, învârtitul în jurul cozii, răsturnările de situaţie, cuvintele polisemantice, finalurile deschise, subiectivismul liber. Banalitatea scrisului uşor e ca o pană în vânt de care nu e legată nicio piatră cu nicio sfoară, care să o ţină sau menţină în dreptul ochiului, vorbe ale* căror zbor să fie static şi pe înţelesul privirii. Scrisul uşor e ca lemnul de plută care nu coboară în adâncuri ci mereu rămâne la suprafaţă.

Dar nu orice coborâre în adânc e magnifică. Uneori înseamnă lipsă de oxigen, sufocare, înecare, udare completă, învăluire în ape, în negrul umbrelor subterane sau subacvatice, pericol. Suprafaţa apei şi mai ales plutirea pe ea înseamnă supravieţuire, dans pe umărul de val, legănare plăcută în balansoarul oxigenului din cordonul ombilical al vieţii.

Scrisul greu în contradicţie cu scrisul uşor e un subiect la care mi-e greu să mă gândesc acum..darămite să scriu despre el. Scrierea uşoară nu-i verişoară cu scrisul uşor, iar scrisul uşor nu e uşor de scris, cel puţin nu la fel de uşor ca scrisul greu.

Tot aşa după cum substantivul nu-i verb…

* să scriem corect româneşte 🙂 da?!

Tic…semanTic

că dacă nu eram în gândurile vieţii

nimicul cu-a lui suflet de haosuri preapline

mi-era înlocuire cu planuri în neştire

sau viitor lipsit de trupul cuvântului

nescris sau scris (chiar mai bine)

 

şi dacă nu era umbra de amintire

depoziTată tainic – dovadă cum că este –

de unde adn-uri s-ar împleti poveste

ce nu poate mai nimeni s-o citească

sau să o scrie într-o limbă mică

cu microScopul de-a se şti că este

 

prezenţa mea sub zile de n-ar fi îndrăgită

de trecerile vremii când calde când nocturne

absenţele adunate mi-ar fi repetenţie

pentru o altă vreme

un alt aici, alt undeva: în lumea lui „se poate

s-a putut, se va putea”

 

cert e că sunt – incert e ce înseamnă

ce va-nsemna…

 

intrarea la apă a minusului

scad preţurile strigă reclama

scad temperaturile urlă frigul

din cauza nivelului mării scade

orizontul aerului de zici că

ne intră orizonturile la apă

şi nu ne mai cuprinde perspectiva zilei de ieri

 

noi atunci îmbrăcăm alte scăderi

în camerele de probă ale altor ochi

care din privire-n privire – aşa cum

aproapele din aproape-n aproape se apropie –

se-ntorc în izvorul ochilor proprii

şi-atunci domino-ul scăderilor

se declanşează

 

scad vorbele dar nu în centimetri

(cine ştie cum se măsoară înţelesurile)

de zici că inima lor e un melc

pe care după ce îl încânţi îl atingi

între coarnele lui codobelc-neologismice

şi nici la număr nici la viteză nu sunt sărace

în decibeli cu portbagajele lor pline

cu roţi de rezervă

 

(probabilitatea e zero la fel şi rezultatul indiferent

de scădere)

 

nod în papură

mi-am luat inima-n dinţi

altă mâncare de peşte – ce să zic – atât de repede

m-a trecut fiorul dureros al curajului

că nici nu mai ştiu ce gust are

hai ia-ţi inima-n dinţi şi mai fa-o o dată

până ţi se-nfig în ea dinţii memoriei

de nu mai pot fi cariaţi niciodată

se auziră din prăpăstiosul suflet

ceva ecouri

acum stau cu sufletul la gură

până-mi creşte la fiecare ureche câte-o floare

 

gogoşarul umplut al urechii

ce să curgă ce să stea

steaua-n pungă vorba-n ea

piedici pe cale drum pe pedale

tăceri în taclale şi fum

iubiri între frunze şi focul cătun

memorii uitate cu trupul uşor

fulgi de cenuşă şi aripi de scrum

paşi fără umbră

sens fără drum

 

cum să se scurgă cumul a ce

sufletu-n vorbă cara cu pace

mijloc între două jumătăţi de întreg

ne-nţelegeri legate cu fir de-nţeleg

fire-mpletite cu ghemuri de ghes

gogoşarul urechii umplut cu-nţeles

ca foamea să muşte din hrănire şi ea

cum muşcă întunericul flămând dintr-o stea

şi setea aceasta a ochiului gol

pândeşte-n afară dându-i ocol

 

ce câine adulmecă un fir de miros

ce este nu e: nu ştii de va fi

cum nu ştii de a fost

totu-i o nebunie belşug de-amalgam

ochiu-i al meu da’ nu ştie că-l am

îmi atârnă pe faţă latul lui drum

dansul cu lungu-i certificat că-i nebun

condamnat la judecata unei simple-ntrebări

umplută de viaţa oricărui răspuns

nimicuri vidate cu vidul în ele

coş ce există

lângă gol de nuiele

 

pierdută identitate în găsirea cea nouă

optul culcat în lanul cifrat

rupe literele în oglindă ciudat

coacerea cloceşte clocirea

timpul potrivit se rupe în două

optul cel nou fi-va nouă

 

faţă-n faţă

faţa zilei de mâine e spatele zilei

de azi ochiul e un suflet

care nu-i altceva decât faţa unei priviri

ajunsă faţă-n faţă

cu spatele luminos al lui Dumnezeu

(şi) cu lumea colorată ce-o ţine-n cârcă

întors aşa ca s-o vedem:

viitorul e o înlănţuire de feţe

(un dumnezeu care vine cu spatele

care se-ntoarce)

 

spate-n spate…

spatele zilei de azi e faţa zilei

de ieri  sufletul e un ochi care

nu-i altceva decât spatele unei priviri

ce se reazămă pe un umăr

spatele unui alt umăr şi el

timpul e o înlănţuire de omoplaţi…

 

hotare de umbre

Tu ai aruncat hotare la mine-n ogor

cuvinte cu garduri în alte cuvinte

(semantice labirinturi …Isuse)

şi rătăcesc după nişte doruri haihui

urmând depărtările tale nespuse

 

Tu ai aruncat bâjbâieli în inima mea

ele cresc în prezent viitorul în care mă reazăm

ca orbul de-o stea

Te caut în silă – Tu nu eşti de găsit

mă silesc să te caut rupând depărtările dintre noi

să mijească găsirile

la zenit

 

ce m-aştept să găsesc e un şir de uimiri

cămăşi peste cămăşi peste tine

culori şi nuanţe şi gusturi şi zori

zugrăveli pe pereţii de rău

cu umbrele nuanţei de bine

 

Tu ai aruncat aşteptări ca pe-o neghină în lan

în lumescul meu şir de clipite

prin zâmbet străbat spre nervi de oţel

cuvinte şi guri

ce-s ştirbite…

 

 

limbi vinovate (reloaded)

De ce-aţi amestecat literele?

Limbi vinovate de pe care se scurge scuipatul

De ce limbilor –

De ce v-aţi făcut vinovate

De ce-aţi comis asemenea păcate?

Când privirea zâmbeşte toate limbile se unesc în aceeaşi poveste.

Când privirea furtună, vorbele-s condamnate

Limbile-s de prisos, nu-i una mai bună.

Când vorbele tac toate în mine cuvântă

Oamenii’ntreabă ce-am, tăcerea-mi se’avântă.

N-am înţeles deşi te-am auzit

De mici vorbim aceleaşi cuvinte

Tu în lumea ta,

Eu în lumea mea

Ţara ne uneşte şi neamul, şi glia.

Colindăm când pe munţi când prind şesuri

Călcăm sub picioare acelaşi pământ,

Dar mereu ne despart înţelesuri.

 

luciană blagiană viaţă

când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari

întregul orizont e-atunci o pleoapă

de după care

privirile lui Dumnezeu ne cad în suflet

ca-n brazdele rănite vindecarea

 

cealaltă pleoapă o văd

nepământenii noştri fraţi

ce-şi pârguiesc pe alte ramuri de univers

fructul oprit

cum cărţile îşi poartă înţelepciunea ‘n-a sâmburilor foi

cum toţi strămoşii nostri ne pândesc

când în cămările din suflet

se stinge-un bec

 

şi pe sub pleoapă se-ascunde-un ochi

si după el un gând şi o mulţime

de oglinzi cu capu-n jos

de parcă doar aşa le dai de cap la toate câte sunt

le dai de rost

când după gând se fofilesc simţiri ce stau

înfipte ca nişte propteli

să pescuiască din al vieţii lac un peşte mic

un peşte jucăuş şi-alunecos

scăpat din mreaja mare de mister

în ochiul meu adânc

şi curios

 

când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari

cenuşă-s norii toţi

în vatra unui orizont ce nu-i al meu

iar sorele-i un jar mocnit de vânt

de adierea care ne-a şoptit că a mai ars un veac

că s-a mai stins o flacără

arzând

 

porţile deschise ale duminicii

ce să (de)scriu, litera

inima literei sau sunetele ei răspicate?

drumul cu tot cu paşii surprinşi macro

într-o poză

salvată undeva într-o amintire

mai degrabă uitarea s-o descriu

rătăcirea mapei – hărţii aceleia –

după care ştiam cum să găsesc amintirea

şi unde

 

acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o

şi fără să păcălesc adevărul

şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui

ca o realitate mai mare decât actul în sine

de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte

n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea

 

coastele literei să le descriu?

cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului

bătăliile, războaiele, frământarea

dospeşte-n înţelesuri frământarea

şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci

iar alteori a vatră

 

pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare

n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere

în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii

ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei

 

sculptură (de strajă)

cu dalta asta bat la uşa ta

tu piatră de mormânt peste simţire

să izvorască din bătăi o stea

ca trecerea de ani peste pastile

*

să sap în vorbe crăpături măcar

priviri fâşii până în înviere

furiş tunel ne-mpiedicat de cheie

şi neînchis în buza-i de hotar

pecete ruptă-n faşa-i de idee

*

spectacol de pe scena asta-nchisă

de ce te-ascunzi de mine ca un teatru…

am încercat trei dălţi sau poate patru

forţate-n yala ta de gibraltar

s-au rupt în fii şi fiice de-ncercare

cum jerfa-şi află gustul pe altar

m’a(m) prins

arunc gândurile ca undiţa firul

arunc cârligul din capătul gândului

arunc undiţa gândului

el nu are nici ochi şi nici braţe

nici matematici nici calculatoare

iar cârligul lui… nu-i cârlig

e cu totul altceva !