Arhive pe etichete: inima

Împăcarea

Standard

E clar!
Toată inima locuieşte în creier. Dar, deşi locuieşte acolo, cel puţin o parte din ea – dacă nu cumva toată – n-are creier!
Inima care n-are creier are un creier al ei, de care nu ştie – de-aia zice că n-are… şi creierul ăsta al ei are o inimă a lui!

Aşa e!

Anunțuri

cenușia materie albastră

Standard

vorbele se demodează
materia lor primă nicicând
cenușia noastră materie din suflet
e o consumare de gând

capul e-o vatră cu multă cenușă
tot ce-a mai rămas dintr-o dragoste arsă
cuvinte cu litere rupte
ca un gard cu goluri prin el
ca pantoful furat
lipsit de mireasă

cenușia noastră materie-i albastră
simțim câteodată gândul în piept
cum bate și-ncearcă
să iasă

open cage

Standard

Inima are inima ei!
(…coastele n-o pot proteja)

836-bird-cage-city-hd-wallpaper-2020x1070-customity

„A cumpăra un câine” și reglajul „zoom” al dialogului…

Standard

„– Nu vrei să cumperi un câine?”

Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…

Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…

Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.

Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.

„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta  iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.

Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.

„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.

II.

Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.

„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”

Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.

Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…

III.

Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine. 

Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).

Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂

„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu

gloanţele oarbe ale privirii

Standard
de după zâmbet zâmbesc demonii
eu al lor ei ai mei
până ce moartea ne va despărţi
crăpătura ochilor vede puţin
după caz după apropiere
degeaba tragi cu ochiul un glonte orb
până în inima universului (meu)
 – doar când plângi poţi cuprinde într-o lacrimă
tot –
 
se-ascund dup’ ascundere
înghesuiţi în tăceri
în adevărul minciunilor ca şişurile
în tecile de piele
sub muşchii-ncordaţi ai coastelor de cuşcă
de jur-împrejur inima unui zâmbet
crescută acolo ca o bălărie
ca un brusture în jungla jocului
„care pe care”
 
zâmbetul e un efort instantaneu
sub al cărui blitz e concepută poza încă
ne-developată a îngerului căzut
de pe-un zâmbet pe-un zâmbet…
 

(ne)îmblânzirea

Standard
se ia o inimă neîmblânzită
în care se văd încă bătăile
se aşază într-un trup de femeie
cum schimbi lanternei bateriile
sau măcar aia una uzată
terminată de consumare
 
apoi se tachinează uşor
pulsul cu minusul
până curg prin vene liane
aleargă în priviri feline
până se-aşează şi domină-n ea sentimentul
şi-acel ceva neîmblânzit
îşi găseşte în sfârşit recunoaşterea
 
se ia aripa stângă şi i se aşează la loc
potrivită în vechile găuri
iar aripei drepte i se ajustează
zborul dezacordat de trecerile bruşte
prin grotele gândului
 
se deschid apoi porii – toţi porii
pleoapele – toate pleoapele – sufletul
braţele, gurile, ochii, posibilităţile
şi oportunităţile ţinute închise
şi i se ascultă – pe tăcute
(ne)îmblânzirea

wild-heart-lupen-grainne

furişare…sau altceva

Standard
îmi strecor mâna între coastele tale
(ca prin gaura cheii privirea)
să-ţi îmbrăţişez inima-n palmă
să-(ţ)i ating emoţia…
 

ideal:

Standard

Mi s-a-mpietrit inima… da’ nu de mine: căci Tu eşti stânca inimii mele…

nod în papură

Standard
mi-am luat inima-n dinţi
altă mâncare de peşte – ce să zic – atât de repede
m-a trecut fiorul dureros al curajului
că nici nu mai ştiu ce gust are
hai ia-ţi inima-n dinţi şi mai fa-o o dată
până ţi se-nfig în ea dinţii memoriei
de nu mai pot fi cariaţi niciodată
se auziră din prăpăstiosul suflet
ceva ecouri
acum stau cu sufletul la gură
până-mi creşte la fiecare ureche câte-o floare
 

hopa, s-a trezit inima mea…

Standard
întărituri voi cum aţi apărut?
de creşteţi ca ciupercile după ploaie
vă-ndoiţi ca nişte raze-n oglindă
sau veniţi ca un alergător de neoprit
pe care nimeni nu poate să-l prindă?
 
inima mea captivă-ntre voi s-a trezit
ca dup-o secundă de noapte ca dup-o clipire din ochi
a zilei
şi nu străbate spre ea nicio săgeat’ a simţirii
n-o cucereşte deodată niciun afară
nu-i sparge niciun geam pietrele căutării
aruncate aiurea
 
îngenunche înaintea distanţei
se-nchină de-a lungul depărtării
cucerită de separarea cărămizie
din zidul tăcerii ridicat ca o întăritură  de netrecut
zidită treptat absenţ-a rostirii cu-absenţă, sau 
înălţat brusc de nerostire, oh, voi întăriturilor –
ce zidire!
 
morile mi se-nvârt doar cu propriile-mi lacrimi
ce repede-s râuri şi ploi peste mările mele
de volbură ca nişte roţi dinţate pe maluri 
ciclice margini din oră precum clipocitul secundei
 
inima mea secundar dansează pe loc
măsurarea înconjurată de întăriturile ridicate
transparente şi tari
în care stau închis puşcărie
cum stă unu (năuc) faţă-n faţă cu trei zerouri
şi numai atunci e o mie…
***
 
da-mi-o mie horă dă-mi-o mie ziduri
dă-mi fisura dă-mi lipsa ciudoasă
cum coasă e-mbinare în timp ce-i tăiere
când cu ac când cu tăiş
când de-a dreptul când furiş
când de-a stângul
când iubire (cucerită de cuceriri)
când durere…
(cea mai aşa între iubiri)

alunecarea gândului spre suflet

Standard
o, tu sentiment de singurătate
luneci către inimă printre gânduri
ca o rădăcină ce-nfloreşte ca un cuvânt
ce separă clarul de tulbure
liniştea de aglomerarea urechii
 
ce-ţi pasă ţie, tu eşti înconjurat de mine din toate părţile
şi zâmbeşti ştrengăreşte în timp ce te dai jos din tine însuţi
ca să scapi de propriul tău „eu”
mă foloseşti pe mine ca pe-o haină
te foloseşti de mine împrejuru-ţi
 
te simţi fulger înconjurat de ceruri
sau muzică bubuitoare-n urechea norilor
însă nu te simţi deloc, şi-ar trebui…
 
nu-ţi pasă că vârtejul tău îmi rupe pomii cu tot
cu mult prea tandrele firişoare ale sufletului
egoistule!
tu sentiment de singurătate
mereu în compania propriei inconştienţe
 

ea e o ea

Standard
e o junglă sălbatică inima
că junglă domesticită nu este
tot caut sub umbre asflat de şosea
sau urme de roţi cu colţuri de stea
fosila strămoşilor veriga şosea
jungla mă-nghite
devorează
mă vrea să mă facă aidoma ei
una cu ea
o insulă-n luminiş de copite
 
da’ nu mă las, nu!
ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă
‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă
ce bâzâie un refren rătăcit
acum c-ai plecat ai venit
croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi
încearcă să ţii pasul cu creşterea
poţi?
 
încearcă busola încearcă-i pe toţi
copacii mă poartă de ambele torţi
mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi
ferigă fecundă cu inimă-n ea
bătaia-i e ritmul luminii e stea
e setea de viaţă ce trupul o bea
e o ea jungla
inima e o ea
securea, tăierea, cărare-i o ea
iar eu sunt un el ce-şi doreşte
ce vrea
 

pe partea mea de legământ nou

Standard
va durea când (o) vei lovi cu ciocanu’
nu ştiu din ce-i făcută piatra inimii mele
(şi nu ştiu) nici duhul ciocanului cuvintelor tale ce lemn are 
dar ştiu că dacă-n împietrire nu e modelare
e loc de zdrobire de sfăr’mări şi de doare
*
printre crăpăturile stâncii se vede chipul tău
sclipeşte ceva prin lumină
e focul pietrei preţioase ce-o scoţi la iveală ca un miner
tu faci într-un fel al tău
deşi eu nu prea înţeleg pe deplin
nici ce mă rog nici ce-ţi cer
*
tu cârmuiești inima mea cu dalta
sunt singurele hăţuri de care ascultă
e singura şcoală ce-i vine de leac
încăpățânării de stâncă
din nou îţi cer (c’ acolo eşti tu) şi aştept
n-o lovi tare loveşte-o încet

nimeni altcineva nu poate fi noi

Standard
nimeni nu poate fi eu
(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)
ţine-mi puţin inima grea
vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede
vindecă-i sufletul cu atingerea ta
nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…
ca nu cumva
 
iarna se scurge prin ochi către lacuri
am plâns ieri o ploaie de vară
mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă
iară
cu zâmbetul tău o fac să dispară
şi-o şterg ştrengăreşte
cu guma de şters
ca pe-o cărare de rid
sau o privire aruncată ‘napoi
peste mers
 
suntem amândoi la mine în suflet
te-am adus acolo ca pe-o captivă
simte-te simte-te ca la tine acasă
ca în lumea ta primitivă
 
agată-ţi fularul de orice bătaie
şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme
nu nu-i o şcoală cu tablă
şi n-o să-ţi dau teme
zâmbește  cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet
şi lasă-te alintată de lene
 
aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde
şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul
dar roşul e incandescenta atingere carne
iar limbile focului fragile de sticlă
vezi sufletul meu cum te prinde în braţe
şi cu-n zâmbet de dans te ridică!?
 
nimeni nu poate fi tu
nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână
leag-o cumva cu privirea-ţi nebună
şi aşeaz-o la locul ei undeva
sub vindecarea răsfirării de degete
ca nu cumva…
ca nu cumva
 
 

n-am nici un Betleem ‘n-apropiere

Standard
puţinul aur pe care-l am nu Ţi-l dau nici tamaia nici smirna pe care nu le am
am doar presupuneri si presimţiri
un sentiment ascuţit ca o stea ce s-a născut covor de lumină ‘naintea Ta
*
călcau copitele de cămilă urmele aşa cum degetele mele imprimă vorbe sub apăsarea lor
umilul staul in care Te-ai coborat avea formă de prunc
Tu te-ai înghesuit cu drag în inima lui largă
şi de-atunci (aşa) ne vrei pe toţi
chiar fără cămile, fără aur sau smirnă, fără călătorii lung debusolate
fără hanuri pline de necunoaştere…
ne doreşti un Crăciun cu Tine ca o renaştere
*
hanul simţirilor e plin n-ai loc acolo
motelul filosofiilor ocupat nici o cameră goală
stăm pe-un moment ca pe-o movilă
şi privim cand înainte cand după
cu privirea rătăcitoare banală…
*
atunci ne mai doreşti un pic de nebunie de-a Ta să ni se prindă privirea de coada cozilor de stea
şi să ajungă acolo unde doreşti Tu
printre vise ca un vis
printre săbii ca o Sabie
care taie manerele uşilor şi decojeşte valorile
care aşează privirea la locul ei
asemenea apei în albie
*
n-am nici un Betleem prin apropiere
am doar o inimă flămandă de paine
copilăroasă şi neprimitoare
neîncrezătoare nici în azi nici în maine…
*
fă cumva ca pasul de stea să devină un fel de capac
un fel de lumină peste inima mea
mirosurile ei învechite să semene a păstori şi-a copite
venite din toate colţurile lumii
să Te caute şi să Te găsească pe Tine