E clar!
Toată inima locuieşte în creier. Dar, deşi locuieşte acolo, cel puţin o parte din ea – dacă nu cumva toată – n-are creier!
Inima care n-are creier are un creier al ei, de care nu ştie – de-aia zice că n-are… şi creierul ăsta al ei are o inimă a lui!Aşa e!
vorbele se demodează
materia lor primă nicicând
cenușia noastră materie din suflet
e o consumare de gând
capul e-o vatră cu multă cenușă
tot ce-a mai rămas dintr-o dragoste arsă
cuvinte cu litere rupte
ca un gard cu goluri prin el
ca pantoful furat
lipsit de mireasă
cenușia noastră materie-i albastră
simțim câteodată gândul în piept
cum bate și-ncearcă
să iasă
Inima are inima ei!
(…coastele n-o pot proteja)
„– Nu vrei să cumperi un câine?”
Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…
Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…
Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.
Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.
„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.
Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.
„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.
II.
Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.
„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”
Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.
Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…
III.
Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine.
Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).
Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂
„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu
de după zâmbet zâmbesc demonii eu al lor ei ai mei până ce moartea ne va despărţi crăpătura ochilor vede puţin după caz după apropiere degeaba tragi cu ochiul un glonte orb până în inima universului (meu) – doar când plângi poţi cuprinde într-o lacrimă tot – se-ascund dup’ ascundere înghesuiţi în tăceri în adevărul minciunilor ca şişurile în tecile de piele sub muşchii-ncordaţi ai coastelor de cuşcă de jur-împrejur inima unui zâmbet crescută acolo ca o bălărie ca un brusture în jungla jocului „care pe care” zâmbetul e un efort instantaneu sub al cărui blitz e concepută poza încă ne-developată a îngerului căzut de pe-un zâmbet pe-un zâmbet…
se ia o inimă neîmblânzită în care se văd încă bătăile se aşază într-un trup de femeie cum schimbi lanternei bateriile sau măcar aia una uzată terminată de consumare apoi se tachinează uşor pulsul cu minusul până curg prin vene liane aleargă în priviri feline până se-aşează şi domină-n ea sentimentul şi-acel ceva neîmblânzit îşi găseşte în sfârşit recunoaşterea se ia aripa stângă şi i se aşează la loc potrivită în vechile găuri iar aripei drepte i se ajustează zborul dezacordat de trecerile bruşte prin grotele gândului se deschid apoi porii – toţi porii pleoapele – toate pleoapele – sufletul braţele, gurile, ochii, posibilităţile şi oportunităţile ţinute închise şi i se ascultă – pe tăcute (ne)îmblânzirea
îmi strecor mâna între coastele tale (ca prin gaura cheii privirea) să-ţi îmbrăţişez inima-n palmă să-(ţ)i ating emoţia…
Mi s-a-mpietrit inima… da’ nu de mine: căci Tu eşti stânca inimii mele…
mi-am luat inima-n dinţi altă mâncare de peşte – ce să zic – atât de repede m-a trecut fiorul dureros al curajului că nici nu mai ştiu ce gust are hai ia-ţi inima-n dinţi şi mai fa-o o dată până ţi se-nfig în ea dinţii memoriei de nu mai pot fi cariaţi niciodată se auziră din prăpăstiosul suflet ceva ecouri acum stau cu sufletul la gură până-mi creşte la fiecare ureche câte-o floare
întărituri voi cum aţi apărut? de creşteţi ca ciupercile după ploaie vă-ndoiţi ca nişte raze-n oglindă sau veniţi ca un alergător de neoprit pe care nimeni nu poate să-l prindă? inima mea captivă-ntre voi s-a trezit ca dup-o secundă de noapte ca dup-o clipire din ochi a zilei şi nu străbate spre ea nicio săgeat’ a simţirii n-o cucereşte deodată niciun afară nu-i sparge niciun geam pietrele căutării aruncate aiurea îngenunche înaintea distanţei se-nchină de-a lungul depărtării cucerită de separarea cărămizie din zidul tăcerii ridicat ca o întăritură de netrecut zidită treptat absenţ-a rostirii cu-absenţă, sau înălţat brusc de nerostire, oh, voi întăriturilor – ce zidire! morile mi se-nvârt doar cu propriile-mi lacrimi ce repede-s râuri şi ploi peste mările mele de volbură ca nişte roţi dinţate pe maluri ciclice margini din oră precum clipocitul secundei inima mea secundar dansează pe loc măsurarea înconjurată de întăriturile ridicate transparente şi tari în care stau închis puşcărie cum stă unu (năuc) faţă-n faţă cu trei zerouri şi numai atunci e o mie… *** da-mi-o mie horă dă-mi-o mie ziduri dă-mi fisura dă-mi lipsa ciudoasă cum coasă e-mbinare în timp ce-i tăiere când cu ac când cu tăiş când de-a dreptul când furiş când de-a stângul când iubire (cucerită de cuceriri) când durere… (cea mai aşa între iubiri)
o, tu sentiment de singurătate luneci către inimă printre gânduri ca o rădăcină ce-nfloreşte ca un cuvânt ce separă clarul de tulbure liniştea de aglomerarea urechii ce-ţi pasă ţie, tu eşti înconjurat de mine din toate părţile şi zâmbeşti ştrengăreşte în timp ce te dai jos din tine însuţi ca să scapi de propriul tău „eu” mă foloseşti pe mine ca pe-o haină te foloseşti de mine împrejuru-ţi te simţi fulger înconjurat de ceruri sau muzică bubuitoare-n urechea norilor însă nu te simţi deloc, şi-ar trebui… nu-ţi pasă că vârtejul tău îmi rupe pomii cu tot cu mult prea tandrele firişoare ale sufletului egoistule! tu sentiment de singurătate mereu în compania propriei inconştienţe
e o junglă sălbatică inima că junglă domesticită nu este tot caut sub umbre asflat de şosea sau urme de roţi cu colţuri de stea fosila strămoşilor veriga şosea jungla mă-nghite devorează mă vrea să mă facă aidoma ei una cu ea o insulă-n luminiş de copite da’ nu mă las, nu! ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă ‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă ce bâzâie un refren rătăcit acum c-ai plecat ai venit croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi încearcă să ţii pasul cu creşterea poţi? încearcă busola încearcă-i pe toţi copacii mă poartă de ambele torţi mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi ferigă fecundă cu inimă-n ea bătaia-i e ritmul luminii e stea e setea de viaţă ce trupul o bea e o ea jungla inima e o ea securea, tăierea, cărare-i o ea iar eu sunt un el ce-şi doreşte ce vrea
va durea când (o) vei lovi cu ciocanu’ nu ştiu din ce-i făcută piatra inimii mele (şi nu ştiu) nici duhul ciocanului cuvintelor tale ce lemn are dar ştiu că dacă-n împietrire nu e modelare e loc de zdrobire de sfăr’mări şi de doare
* printre crăpăturile stâncii se vede chipul tău sclipeşte ceva prin lumină e focul pietrei preţioase ce-o scoţi la iveală ca un miner tu faci într-un fel al tău deşi eu nu prea înţeleg pe deplin nici ce mă rog nici ce-ţi cer * tu cârmuiești inima mea cu dalta sunt singurele hăţuri de care ascultă e singura şcoală ce-i vine de leac încăpățânării de stâncă din nou îţi cer (c’ acolo eşti tu) şi aştept n-o lovi tare loveşte-o încet
nimeni nu poate fi eu (doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât) ţine-mi puţin inima grea vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede vindecă-i sufletul cu atingerea ta nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva… ca nu cumva iarna se scurge prin ochi către lacuri am plâns ieri o ploaie de vară mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă iară cu zâmbetul tău o fac să dispară şi-o şterg ştrengăreşte cu guma de şters ca pe-o cărare de rid sau o privire aruncată ‘napoi peste mers suntem amândoi la mine în suflet te-am adus acolo ca pe-o captivă simte-te simte-te ca la tine acasă ca în lumea ta primitivă agată-ţi fularul de orice bătaie şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme nu nu-i o şcoală cu tablă şi n-o să-ţi dau teme zâmbește cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet şi lasă-te alintată de lene aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul dar roşul e incandescenta atingere carne iar limbile focului fragile de sticlă vezi sufletul meu cum te prinde în braţe şi cu-n zâmbet de dans te ridică!? nimeni nu poate fi tu nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână leag-o cumva cu privirea-ţi nebună şi aşeaz-o la locul ei undeva sub vindecarea răsfirării de degete ca nu cumva… ca nu cumva
puţinul aur pe care-l am nu Ţi-l dau nici tamaia nici smirna pe care nu le am am doar presupuneri si presimţiri un sentiment ascuţit ca o stea ce s-a născut covor de lumină ‘naintea Ta *
călcau copitele de cămilă urmele aşa cum degetele mele imprimă vorbe sub apăsarea lor umilul staul in care Te-ai coborat avea formă de prunc Tu te-ai înghesuit cu drag în inima lui largă şi de-atunci (aşa) ne vrei pe toţi chiar fără cămile, fără aur sau smirnă, fără călătorii lung debusolate fără hanuri pline de necunoaştere… ne doreşti un Crăciun cu Tine ca o renaştere *
hanul simţirilor e plin n-ai loc acolo motelul filosofiilor ocupat nici o cameră goală stăm pe-un moment ca pe-o movilă şi privim cand înainte cand după cu privirea rătăcitoare banală… *
atunci ne mai doreşti un pic de nebunie de-a Ta să ni se prindă privirea de coada cozilor de stea şi să ajungă acolo unde doreşti Tu printre vise ca un vis printre săbii ca o Sabie care taie manerele uşilor şi decojeşte valorile care aşează privirea la locul ei asemenea apei în albie *
n-am nici un Betleem prin apropiere am doar o inimă flămandă de paine copilăroasă şi neprimitoare neîncrezătoare nici în azi nici în maine… *
fă cumva ca pasul de stea să devină un fel de capac un fel de lumină peste inima mea mirosurile ei învechite să semene a păstori şi-a copite venite din toate colţurile lumii să Te caute şi să Te găsească pe Tine
călătorru' 