Arhive pe categorii: studii (de caz(i)

she doesn`t love me

Standard

ea nu mă iubește
ea iubește potrivirea dintre tunet și fulger
poezia strecurată acolo
scrisoarea peste care-i curg balele
eu cel din fantezia ei
pe el îl iubește
nu pe mine

când sunt o scrisoare – atunci da!
când sunt un sentiment de-al ei
o simțire
când sunt o adiere de șoaptă
un zâmbet

ea nu mă iubește pe mine
decât atunci
când nu sunt eu…
decât o prelungită îmbrățișare
degetele prelungi pe pielea de pe ceafă
și mai ales atingere verbală
a sufletului

ea nu mă iubește
nici mai mult
nici pe mine
decât atunci când sunt noaptea
cu care se luptă lumina ei
în pieptul ei
sau sus pe crestele de gânduri

ei îi place muzica focului
trosnirea dansată a căldurii
îi place să știe ce va fi mâine

eu sunt o flacără ce arde
funia mișcătorului pod
lumina ce-alungă viitorul știut
și-aruncă umbre peste el
umbre calde pe care
nu le poate prinde cu palmele
pe care nu le poate iubi

ea nu mă iubește
ea iubește metafora amestecului
noroiul dintre cer și pământ

Publicitate

desigur că da…

Standard

…adevărul este o variantă pe lângă variantele adevărului!

întâlnirea

Standard
verbule, cuvântule
cuibăritule pe limbă
zgomotule, voceo cu miez
dincolo de sunet
sinusoidalule, undo
cuibăritule-n ureche
aproape fiind
vrajo – sintaxo – eticheto
crescută în vrejul întortocheat
al simbolului
mâzgălituro…
 
tăcutule
cuibăritule-n ochi
stând pe spate
lumino fără de soare
tu, soare fără de lumină
orbule şi orbireo
tu, întortocheatule
verbule, cuvântule
litero
formo
misterule…
 
crumpled newspaper

De-aici se naşte poezia…

Standard

(cică) Nu vedem lumina (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)

Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.

Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu „adevărat” e traducerea.

Da, îmi apăr poezia!

Standard

A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.

Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.

Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit  fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea?  Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă. 

Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).

Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor,  şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -,  deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte  dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.

Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…

Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…

Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.  

Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.

Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie  contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi  Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate.  Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.

 Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.

 Da, îmi apăr poezia…

Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:poetry06_plakat-detail

„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund

păi nu te doare
ba da”

tre-zi-rea visului în-vi(n)s

Standard
mototoleşte visul acesta sau fă-i ceva 
visul acestei lumi atât de coşmar pentru unii
atât de agitat (uneori) pentru alţii
gândul acesta fugitiv pe care noi îl numim istorie
şi-ntr-o fracţiune de veşnicie mâzgăleşte altul 
cu alte culori cu alt colorit
în care fiecare să aibă trei ochi ba chiar patru
câte doi care să înceapă imediat ce se termină primii 
 
ai putea (dac-ai vrea…desigur)
 
dar (tu) ai trecut dincolo de vis
(de-acum te visăm noi pe tine)
şi te mototolim zilnic pe (ne)de-a-ntregul
ne putând să ne scoatem din minte 
gândul acesta ne putând să ne dezbrăcăm
de vis cum am da jos o haină 
şi după orice noapte (în care
fie că visăm fie că nu…ne mai aducem aminte)
ne trezim tot în visul Tău
cu care-o luăm de la capăt
 
şi mototoli  în mototolirea aceea citim 
(şi scriem) într-o limbă nostalgică 
diverse vise
 
 

a doua lege

Standard
totu-i energie
nimic se consumă 
nimic se naşte
în primordialul pântec
al timpului
totul moare
 

Se pare că toate „atârnă”

Standard

Solomon deşteptul…neeey…urma să zic că aşa constata el, că „toate atârnă”, însă mă tem că aşa a ieşit traducerea din evreieşte în româneşte… şi na, cum orice traducere este o interpretare, mai mult sau mai puţin poetică, eu o găsesc pe asta de aici poetică destul…ceea ce mă face să mă opresc puţin în dreptul ei.

Dacă ar fi tradus traducătorul cu „toate depind” n-ar mai fi apărut acolo în minte „firul” acela pe care-l sugerează atârnarea… „depinderea”fiind mai puţin vizuală. Nici nu ştiu ce să-mi imaginez când aud cuvânt „a depinde”, însă acolo în minte lucrurile se mişcă mult mai uşor şi mai repede în cazul „atârnării”.

Toate atârnă. Aşa se face că lanţul constatărilor creşte, există, fiinţează din verigă în verigă. Nu întotdeauna cei iuţi aleargă, nici cei viteji nu câştigă întotdeauna războiul, nici cei pricepuţi nu trag folos maxim din priceperea lor, ci toate atârnă de un fir de două fire, cine mai ştie cum sunt ele împletite. Poate ca două fire îmbrăţişate care se încolăcesc unul după altul şi se contopesc oarecum într-un singur fir, sau poate că sunt aşa ca ţeava cu aerul ce-o străbate, şi prin aer străbate legea gravităţii…nevăzută şi foarte puternică până într-un oarecare punct al ei. Sau poate cele două fire de care atârnă totul sunt precum sufletul şi trupul, unul îl locuieşte pe celălalt, altul îl învăluie pe celălalt şi împreună formează un întreg.

Să atârne toate doar de vreme? Adică de firul timpului…
Să atârne toate doar de împrejurări? Adică de firul circumstanţelor…

Nu ştiu să descriu exact ce şi cum, dar se pare că e încă valabilă vechea constatare că toate atârnă mereu…de ambele fire.

gogoşarul umplut al urechii

Standard
ce să curgă ce să stea
steaua-n pungă vorba-n ea
piedici pe cale drum pe pedale
tăceri în taclale şi fum
iubiri între frunze şi focul cătun
memorii uitate cu trupul uşor
fulgi de cenuşă şi aripi de scrum
paşi fără umbră
sens fără drum
 
cum să se scurgă cumul a ce
sufletu-n vorbă cara cu pace
mijloc între două jumătăţi de întreg
ne-nţelegeri legate cu fir de-nţeleg
fire-mpletite cu ghemuri de ghes
gogoşarul urechii umplut cu-nţeles
ca foamea să muşte din hrănire şi ea
cum muşcă întunericul flămând dintr-o stea
şi setea aceasta a ochiului gol
pândeşte-n afară dându-i ocol
 
ce câine adulmecă un fir de miros
ce este nu e: nu ştii de va fi
cum nu ştii de a fost
totu-i o nebunie belşug de-amalgam
ochiu-i al meu da’ nu ştie că-l am
îmi atârnă pe faţă latul lui drum
dansul cu lungu-i certificat că-i nebun
condamnat la judecata unei simple-ntrebări
umplută de viaţa oricărui răspuns
nimicuri vidate cu vidul în ele
coş ce există
lângă gol de nuiele
 
pierdută identitate în găsirea cea nouă
optul culcat în lanul cifrat
rupe literele în oglindă ciudat
coacerea cloceşte clocirea
timpul potrivit se rupe în două
optul cel nou fi-va nouă
 

kitsch-urilor pocăieşti (versificate)

Standard
o poezioară (mică) cu ceva cutii la coadă
să rimeze tinicheaua
ba cu stradă ba cu…
îndeas-o cumva-n desagă
 
o unire ca de nuntă ce se vede tot mai mică
şi în urma ei năvală
praful sare se ridică
şi se vede norul (mare) ce-i lipsit de orice ploaie
uf uf (hai)
s-o lăsăm pe altă dată
într-o baltă ce-i rimată
ba cu udă
ba cu lată
 
plicti(agoni)seala mă cuprinde
nu mai pot să văd ideea în mulţimea de cuvinte
într-o muşcătură fermă
a crescut rupturi de dinte
 
ştirb e zâmbetul …şi minte
aaa […]
 

beţie

Standard

cu degetul pe margine de pahar fac ocolul amintirilor neuitate

o licoare neagră se scurge pe bar precum zborul unor negre păcate


paharul tocit se înalţă timid să şoptească ceva către deget

de şoaptele lui cu ochiul lipit mă desprind mă despart făr’ de preget


paharul tot scade sub umbletul meu rotund ca de paşi lipsiţi de oprire

ciupesc cu cuvinte înţelesuri de maci şi-ntre umeri de opiu sprijin delire


mi se pare că lumea-i oprită pe loc nu o văd să alerge pe stradă

mi se-nvârte privirea cu orbite cu tot dar eu ştiu că-i aşa de faţadă

una din dogmele vieţii

Standard

Crezi că poţi să ocoleşti durerea

crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?


Ea nu ne este ceva necesar

ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval

chiar având lângă ea şi-altă piatră

pe-a Pământului roată.


Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea

cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui

ea e lumina din întunerecul binelui

e cifra exactă dintr-o coordonată

e spiţa susţinătoare de roată.


Chiar dacă crezi că o poţi ocoli

o vei găsi în ocolul pe care îl faci

te va strânge ca şireturile pe-ncălţări

ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.


Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii

asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !

minele bogăţiei

Standard
e fascinant-a lumii bogăţie ce nu-i argint, smarald, mărgăritare
ci-o crăpătură de izvor în suflet prin care lumea-ntreagă creşte mare
 
e ca o poartă, o deschizătură sau ca o gură pentru vorba spusă
e o perdea cu transparenţă dusă ce-atârnă de pe culmi, mereu atârnă…
 
e fascinant-a lumii avuţie ce dinlăuntru-afară se tot scurge
prin irisuri de ochi ca printr-o gară oprită lângă bănci ca ziua-n seară
ca ochiul ce prin lacrimi se răsfrânge
 
dar lumea n-ar ochi ascuns în sine şi nici oglinzi în care să se-adune
cuvintele nu-s guri să poată spune de aparţin cuiva sau sunt străine
 
şi totuşi e atâta bogăţie exact cât intră în măsurătoare
pricep acum de ce lipsa mă doare şi nu vorbesc atunci când tac din gură
… e-un fel de lipsă-n orice crăpătură

pregătire

Standard

Fir cu fir, ţese din lipici între colţuri, fără să ştie ce fluture, ce muscă îşi va opri zborul. Păianjenul îşi ţese pânza…

Ceva sigur ştie !

„Amintirea e creaţie continuă”- O.W.

Standard

„Amintirea e o seră a fericirilor trecute.” – Lucian Blaga

„Amintirea e creaţie continuă.” –  Oscar Wilde

„Amintirea nu-i partea erodată a prezentului, ci avanpostul lui.”Costel Zăgan

„Deşi ne întoarcem deseori în trecut, se întâmplă ca unele „uşi” să se deschidă doar când avem cheia potrivită la noi. Astăzi cred că am avut cheia adecvată acestei amintiri închisă cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Această amintire trage după sine o alta, căci unele dintre aceste „uşi” în spatele cărora sunt ascunse dureri şi suferinţe netămăduite la timp, sunt toate părţi ale aceleiaşi „camere”. Rita Drumeş în Staccato – Frânturi de viaţă

A trecut şi Paştele ăsta… tot ce trece însă, trăieşte în noi în acel cuib al gândurilor noastre pe care-l numim amintire. Păşim acele trepte înapoi zâmbind sau strângând din buze cu regret. Suntem tot ceea ce ne mai putem aduce aminte că am fost, tot ceea ce mai putem aduna din noi în amintire. Evident, suntem şi ceea ce nu ne mai putem aminti, şi e bine că nu ne este dat să purtăm povara tuturor clipelor ce s-au scurs, e bine că ne-a fost dată puterea de a selecta ceea ce vrem să „păstrăm” şi puterea de a şterge ceea ce vrem să uităm (rău de cei ce nu pot să uite ceea ce îşi doresc să nu-şi mai amintească ).

Fără efortul voluntar al stocării, se pierd în uitare vorbe pe care ar trebui să le ţinem minte, întâmplări ce ar trebui să ne invadeze în permanenţă prezentul tocmai pentru a fi în stare să îl modelăm altfel, ca nişte meşteşugari pricepuţi care în loc să înfrunte tinereşte lumina (oribitoare câteodată), lumina zilei de astăzi, îşi împletesc viaţa la umbră, în umbra amintirilor semnificative.

Sărbătoarea este o amintire prin care cineva sau ceva continuă să trăiască în noi.  Îl căutăm în biblioteca trecutului şi îl scoatem la suprafaţă. Câteodată sărbătoarea ţine doar o zi, iar la finalul ei îngropăm din nou amintirea în uitare, ca pe o poză înapoi în album, ca pe o carte înapoi pe raft.

E important să ne aducem aminte. E important să de aducem aminte importanţa amintirii.

De Paşte, femeile acelea care s-au dus la mormântul lui Isus cu miresme, fără să fie intenţia lor voită, au schimbat uitarea cu amintirea, după îndemnul primit de la mesagerul învierii, de la înger:

„Pentruce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v’a spus pe cînd era încă în Galilea,  cînd zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mînile păcătoşilor, să fie răstignit, şi a treia zi să învieze.” Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele lui Isus.” Luk 24:6 – 8

Sunt şi altele pe care trebuie să ni le aducem aminte, nu doar cuvintele lui Isus. Pavel îl sfătuieşte pe Timotei, (tocmai pentru importanţa celor ce trebuia să-i rămână vii în amintire) să-şi ADUCĂ AMINTE !

Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos, din sămînţa lui David, înviat din morţi, după Evanghelia mea, pentru care sufăr pînă acolo că sînt legat ca un făcător de rele. Dar Cuvîntul lui Dumnezeu nu este legat.” 2Timotei 2:8-9

„De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mînilor mele.” 2Timotei 1:6

Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”  – ne zice tuturor înţeleptul Solomon, în Ecclesiast 12:1

NU UITA!  e cealaltă faţă a lui ADU-ŢI aMINTE !