Arhive pe etichete: înviere

…căzut pe pământ

Standard

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…

…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?

Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.

Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.

Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.

Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra,  şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.

Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.

El…bobul de grâu.  Noi?… nu ştiu…

new-life

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…”Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

porţile deschise ale duminicii

Standard
ce să (de)scriu, litera
inima literei sau sunetele ei răspicate?
drumul cu tot cu paşii surprinşi macro
într-o poză
salvată undeva într-o amintire
mai degrabă uitarea s-o descriu
rătăcirea mapei – hărţii aceleia –
după care ştiam cum să găsesc amintirea
şi unde
 
acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o
şi fără să păcălesc adevărul
şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui
ca o realitate mai mare decât actul în sine
de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte
n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea
 
coastele literei să le descriu?
cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului
bătăliile, războaiele, frământarea
dospeşte-n înţelesuri frământarea
şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci
iar alteori a vatră
 
pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare
n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere
în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii
ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei
 

sculptură (de strajă)

Standard
cu dalta asta bat la uşa ta
tu piatră de mormânt peste simţire
să izvorască din bătăi o stea
ca trecerea de ani peste pastile
*
să sap în vorbe crăpături măcar
priviri fâşii până în înviere
furiş tunel ne-mpiedicat de cheie
şi neînchis în buza-i de hotar
pecete ruptă-n faşa-i de idee
*
spectacol de pe scena asta-nchisă
de ce te-ascunzi de mine ca un teatru…
am încercat trei dălţi sau poate patru
forţate-n yala ta de gibraltar
s-au rupt în fii şi fiice de-ncercare
cum jerfa-şi află gustul pe altar

prima zi

Standard

fă din răsadul mormântului un loc de pelerinaj

rostogoleşte piatra sau mai bine rosto-goleşte piatra

şi rupe sigiliul de la gură

unora gura le este un mormânt deschis

altora le miroase a-nviere

şi-ntreaga săptămână-i duminică

Separarea culorilor

Standard

Când (de)scriem despre înviere o omorâm. O limităm în îngrădiri ca pe-un tablou la care-i separăm culoarea de culoare.

Şi cum moartea ne e străină şi-ascunsă, tot aşa şi-nvierea.

un moment dat de nu ştiu cine

Standard
am plecat din mine însumi la un moment dat
nu ştiu cine mi l-a dat şi de ce
am vrut să văd şi altfel într-un mod minunat
să văd fără ochii mei să văd prin idei
şi-am plecat fără lacrimi …sau cântece

pe jos am găsit nişte ochelari stafidaţi veştejiţi
căzuţi de pe ramele goale ale pomilor
i-am culcat sub umbrele paşilor repezi grăbiţi
să zbor zborul eonilor din perspectivele pomilor
ca privirea şi ochii să rămână uniţi
 
*
când m-am întors (înapoi) nu mai eram
nu ştiu unde-am dispărut şi de ce
grâul mi se transformase tot într-un lan
putrezirea nu mai era – era altceva
din nesfârşitele fire vibrau cântece
 

dunamis

Standard
noi nu putem controla învierea
însă-i putem desena o ogradă:
mintea s-o guste, ochiul s-o vadă.
surogatul ei ne distruge frumuseţea adusă de primul Cuvânt
de prima-nviere ce nu diferă de ultima
între ce va fi şi ce-a fost odată
viaţă nebiruită, ne-ncătuşată
explozie ordonată
pe sub treceri la-ncheietură
şi astăzi mai compun(em) din puterea ei zdrobitoare
şi din scânteia-ntâlnirii-ntre fire
în loc de poduri, în loc de treceri – căscări de gură –
aşa ca să nu uităm ce putere uimită ascunde dicţionarul
printre celelalte cuvinte
din sus-ul şi din jos-ul vorbei amintite

ca să nu uităm dimineaţa-nvierii
ne-ai dăruit primăvara;
încercările pe roata olarului
seara liniştită, între umerii zilelor pitită
şi în toate dicţionarele lumii
ai scris printre celelalte cuvinte
cuvântul „dinamită”
 

coşmarul unei rădăcini

Standard

 o rădăcină ruptă de tulpină

îşi suspina pierdutul viitor

fără să ştie ce e-o floare-n glastră

şi nici că poate fi ce n-a mai fost

 

pierdută-n tina ca de-nmormantare

în negrul şi adancul ei lăcaş

a tresărit sub razele de soare

confuză de coşmarul spulberat

 

replica

Standard

Ai făcut altar din două lemne
şi-ai legat iar cerul de pământ
Te-ai făcut o punte peste stele,
legământ semnat în sânge sfânt.
A tremurat pământul de groaza
poverii ce-o purtai pe umeri goi
Judecătorul şi-a rostit osânda.
Te-a legat de moarte cu un cui;
Iubind,
spre răsărit Tu ai întins o mână
Iar cealaltă s-a încleştat de-apus
Coroană de sârmă înghimpată
ca gard peste frunte ţi-au pus.
Le-a fost frică de ce era după
Si dop de piatra la gură au adus
Cuvintele şi-au revărsat ecoul
Dând piatra in lături
Fără vorbă
Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus!
 

zile înainte de Paşte

Standard

Să regret înainte sau să-mi pară rău după?

Mai bine să-mi pară rău înainte decat să regret după!

 

Regretul a căzut ca un trăznet în paratrăznetul poftelor mele

lăsand o ruptură între păreri de rău şi dorinţă

e oare cu putinţă?

nevăzutul vant al vieţii îmi mătură norii clipelor

fără să mă lase să-i las să-mi plouă pămantul de care mă leg

sufocantă durere în piept

mă încheie ca pe un final de capitol

şi învăţ să aştept următorul – fără regret

întorc foile din calendar spre’a vedea că pe fiecare scrie „aprilie”

iar ziua de luni e duminică

ziua de marţi duminică

întreaga săptămana duminică

 – duminică de Paşte –

primul capitol de regret şi de noapte în încorsetarea graului care moare

spre a se naşte!