Arhive pe categorii: emanatii

Nu există prezent!

Standard

Vechile măsurători nu corespund cu cele noi. Fâşia subţire şi de nestăvilit a prezentului, ca o pânză de lumină, ca o mahramă de viaţă, aduce modificări odată cu trecerea ei peste aşa zisul viitor, curgând constat spre el, mâncându-l.

Cum să pun în cuvinte ceea ce mintea mea vizualizează destul de clar – împietrirea pe care pânza aceasta extrem de subţire şi de verticală a prezentului, ca lemnul ăla de la vechile războaie de ţesut de care se trăgea ca să strângă firele unul în altul, o lasă în urma ei. Ea vine constant şi luminează posiblităţile viitorului care odată adunate, prinse una în alta, împietresc şi rămân aşa.

Forfota dinaintea acestei pânze-fascicul în mişcare rămâne nemişcată şi de neclintit în urma trecerii ei de lumină şi de viaţă prin însăşi înfăptuirea unei singure forme din infinitele posiblităţi ale posibilului. Şi totuşi parcă nu a infinitelor, pentru că într-un cadru finit nu pot exista decât un număr finit de posibilităţi.

Şi imensul fascicul care trece prin toţi şi peste toţi deopotrivă cu o precizie matematică – părând a-şi mări sau micşora viteza după plăcerea sau neplăcerea corect-incorectă a „înnodăturilor ” – lasă în urma lui strânsele noduri, strângându-le.

ddecae8d4bbcd468c3196530795b3b4d

desigur că da…

Standard

…adevărul este o variantă pe lângă variantele adevărului!

stând la coada ochiului

Standard

ai scos din lumină steaua
şi presimţeam că la fel vei face cu ochii mei
cu rădăcinile privirilor mele
când mi-ai pus în faţă două bucăţele de hidrogen
uite, na!
ce altă dovadă mai vrei?

eu am înghiţit în sec şi-mi simţeam oxigenul broboane pe frunte
şi-am început să plâng fără de lacrimi
lipsa luminii ce zăcea desfăcută pe masă…

în identificarea vinovatului
cu ajutorul altor stele văd mereu
(când reuşesc să prind câte o oglindă)
mica cicatrice în cele două puncte
făcute atunci cadou

de pe coada cometei ambigue
sunt întrebat şi astăzi uneori:
what’s your point?
iar eu de pe coada altei comete
dau din coada ochiului
fără să se înţeleagă prea bine
cum de tot îndepărtându-se
tot licăreşte

 

…modul în care se strâng toate

Standard

Câte soiuri de călătorii pe lume. Pe unele dintre ele le parcurgem, suntem norocoşi că ne ies în faţă şi le păşim, iar pe altele doar le privim de departe sau le visăm. Şi alea privite şi alea visate până la urmă tot călătorii sunt. Se împletesc aşa cum cărările peştelui îi sunt înot, sărind una peste alta în repeziciunea apei, în însăilarea pe care inotul lui şi curgerea ei o transformă într-o mare şi minunată pânză sub ochii privirii şi ai gândurilor noastre. O călătorie iniţiatică prin care nu doar că luăm contact cu lumea atingând-o cu paşii, degetele, ochii şi gândurile, dar o dublă călătorie dacă nu triplă sau cu mult mai mare, în care ne întreţesem cu tot ceea ce ne iese în cale. O călătorie poetică în care via se poate coace din vale până-n cules, în care tot ceea ce folosim ca să înfăptuim călătoria este extraordinar de minunat, cu mult mai minunat decât strada prăfuită pe care toamna o spulberă până dă de măduva pământului, aruncând înaintea ei nu doar anotimpul de dinainte ca pe o haină de care se dezbracă, ci şi ca de un bilet de intrare, aruncând hergelii de praf înaintea ei, torţe de tăcere. Parola de intrare în noi ne este cunoscută şi necunoscută deopotrivă, şi dacă nu avem în noi călătoria aceasta de cele mai multe ori nici nu o putem parcurge, şi totuşi o facem cu voia sau fără voia noastră, în serile de vară în care lancea ce-a ucis ziua se sterge de cârpa albastră a cerului de-o înroşeşte toată, iar ochii noştri văd şi nu văd tot ce se petrece. Călătoria aceasta poetică este nelimitată, eşte infinită ca înţelesul cuvântului pe care nu-l înţeleg.

Viaţa este numitorul comun a tuturor acestor călătorii, este nodul în care se strâng toate, este suma lor. Când ne oprim sau chiar din mers ne folosim de gând ca de un tren cu care ne întoarcem în trecutul pe care-l cunoaştem, călătorim printre amintiri spre ceea ce am fost şi am gândit şi am simţit înainte de aceste mari portrete printre care călătorim acum călătoria aceasta a memoriei. Unele dintre aceste călătorii sunt mai ceva ca nişte concedii, şi am sta acolo în fotoliu sau în şezlongul ce se leagănă sub pomul umbrelă şi am tot călătorii, până când vine cineva sau sună telefonul, sau latră câinele sau un gând al realităţii şi al călătoriei prezente ne smulge de acolo şi ne aduce înapoi. Şi asemenea înotului de peşte, rapid şi săltăreţ, ne mutăm din trecutul acela către viitorul acela, călătorind cu visul ochilor deschişi către ceea ce ne-ar plăcea să fie în viaţa noastră la fel de solid şi de concret ca razele soarelui ce separă ziua de noapte. Călătoria aceasta a visului este mai complicată şi mai nesigură aruncând ca în oala în care amesteci ingredientele, pe lângă cele cunoscute, multe altele tot cunoscute şi dorite, dar şi un pic de mister, de suspans, de emoţie, de tremur în glas, de frică de nou, ca pe nişte mirodenii care dau visului un gust atât de plăcut. Visul cu ochii închişi mereu e undeva în spatele nostru şi ne uităm la el dimineaţa aşa peste umăr, încercâd să îl tragem de sub plapumă ca să-l vedem, încercând să-l aducem afară de acolo din fantastica lume onirică şi să-l punem pe buze, în borcanele cunoscute ale cuvintelor, în cătuşele înţelesurilor care ne slujesc fără să fie conşitente de slujirea lor sau fără ca noi să fim conştienţi de conştienţa lor.

Şi câte şi mai câte alte călătorii mai sunt pe lume în marea călătorie a scrisului în care am pornit. Călătoria oglinzii în care ne aventurăm cu privirea, călătoria cititului în care ne aventurăm privirea sau cu vârfurile degetelor, călătoria urechii în care ne aventurăm muzica şi şoaptele, călătoria iubirii în care ne aventurăm cu inima şi regretăm că nu ne-am luat şi capul, sau în care aventura cerebrală regretă oarecum şi plânge de dorul inimii care-i şoptea că din toate aceste călătorii nu lipseşte niciuna, ci toate sunt la locul lor mai mult sau mai puţin, toate sunt legate între ele în ceea ce nu vom putea eticheta niciodată corect, chiar de am sparge toate borcanele şi am lipi toate etichetele, nemaiputân fi în stare să vedem ce-i cu etichetă, de multe ce sunt. Căci cum ar putea un singur cuvânt să cuprindă toate aceste drumuri, toţi aceşti paşi, toate aceste destinaţii, toţi bocancii şi toate cizmele, toate valizele şi toate cutiuţile din valize, în care un singur inel, sau o pereche de cercei, sau o bucăţică de hârtie învechită de vreme abia dacă cuprinde o frântură dintr-o altă călătorie nespus de aventuroasă, cu nespus de multe detalii şi necunoscute dintre un bărbat şi iubita lui, dintre un copil şi tatăl său, dintre un elev cu un potenţial extraordinar şi profesorul lui superficial şi miop, preocupat de ratele lui la bancă sau o altă mulţime de grijuri îndesate şi ele acolo în călătoria lui etichetată prost. Cum ar putea face toate astea un singur cuvânt când o mulţime de cuvinte reuşesc aşa de stângaci în încercarea lor, stânga şi dreapta modificându-se treptat în funcţie de faţă sau spate, în funcţie stânga sau dreapta.

Soiurile de călătorii sunt de fapt faţetele călătoriei. Geometria a numit-o segment de dreaptă, ia muzica a numit-o cântec, metafizica a numit-o religie, iar fizica a numit-o moarte sau viaţa (nu cred că s-a decis încă). Copilăria şi adolescenţa au numit-o şcoală, iar mama şi tata i-au zis Ionuţ sau Evelin, sau Tao Chao sau Ghiuri, sau nesfârşitul şir din călătoria aceasta a numelor. Tu cum îi zici aşa-i zici, şi aşa va rămâne. Cuiele şi ciocanul i-au zis tâmplărie iar pensula şi culoarea i-au zis şi încă îi zic pictură, şi tot altfel şi altfel îi zicea ciocanul şi dalta, mâna şi fierăstrăul, pomul şi securea, şurubul şi cheia, cheia şi broasca, broasca şi lacul, lacul şi peştele, peştele şi undiţa, undiţa şi magazinul, magazinul şi banii, banii şi valoarea lor, valoarea şi credinţa, credinţa şi relaţiile, relaţiile şi Papa de la Roma, statul şi statul, graniţele şi libertăţiile, paşaportul şi dicţionarul… nu, nu avem voie, nu pot să pun punct, n-am cum, pentru că punctul poartă pe nedrept numele de sfârşit, iar aici în miezul cojii nimic nu se sfârşeşte niciodată, pentru că şi niciodată e etichetat cu eroare, iar despre eroare nici să nu mai vorbim.

Ce se aştepta Columb să descopere n-a prea corespuns cu descoperirea însăşi, însă asta nu o face mai puţin o descoperire valoroasă, extrem de valoroasă pentru nişte oameni care nu erau conştienţi de felul în care arată capătul lumii, unde se sfârşeşte apa şi în ce fel. Călătoria aceasta, expediţia de genul acesta are de cele mai multe ori rezultate diverse, diferite şi uimitoare, şi nu contează prea mult dacă se potrivesc sau nu cu aştepătările, ba chiar este de aşteptat să nu se potrivesacă. Oare înscrierea la facultate nu este o excursie de genul acesta în care intuieşti finalul dar totuşi nu-l poţi cunoaşte de dinainte. Oare căsătoria nu e şi ea o astfel de călătorie în care descoperi mereu şi mereu ţărmul cel nou al celuilalt, în care ancorezi corăbiile sufletului tău cu toată încărcătura pe care ai adus-o cu tine şi întreg echipajul care te-a ajutat şi te ajută să ajungi acolo. Oare nu are fiecare din noi parte de astfel de expediţii, desigur cu variaţiuni pe temă, şi ar fi chiar culmea ca ele să se asemene prea mult, caz în care am ajunge cu toţii în acelaşi loc, iar cert este că şi dacă ne ducem în acelaşi loc având aceeaşi destinaţie, fiecare ajunge într-un loc unic, unic pentru el sau ea, unic în felul propriu şi personal.

Alteori călătorim cu treabă, numind aceste drumuri călătorii de afaceri, ca să dialogăm, ca să negociem, ca să stabilim termenii, termenele, regulile jocului, condiţiile, beneficiile, câştgurile sau orice altceva ce face obiectul şi motivul călătoriei noastre. Dacă se suprapun acestei călătorii cu altele, după cum îmi aduc aminte că flirtau însoţitorii de bord în timpul zborului, deci în timpul serviciului, cu atât mai bine, având parte de un 2 în 1, sau de un 3 în 1. Nu puteai să nu zâmbeşti când îi vedeai cum îşi zâmbesc, cum îşi aruncă priviri pline de drag şi de dorinţă, cum trec unul pe lângă altul pe holul strâmt al avionului. Nu aveai cum să nu adaugi neştiuta poveste din spatele ajungerii la destinaţie, gândindu-te pe unde vor cina în seara aceea, jucîndu-se cu paharele înalte de vin sau unul cu degetele celuilalt. Călătoria mea de afaceri, cu reuşită sau nu, se intersecta cu călătoria lor forţată de servicul pe care şi l-au ales cunoscând doar în parte ceea ce le oferă şi ceea ce se pregăteşte să le ofere cu fiecare zi de muncă, cu fiecare nouă dimineaţă, cu fiecare zbor, fie el al marii păsări de fier, fie acela al sufletului şi al dorului unul către altul.

Dar alteori singura afacere pe care ne-am planificat-o este cheltuirea cât mai pe gustul nostru a banilor pe care i-am adunat cu greu de-a lungul anilor, făcând şi din călătoria aceasta una cu scop precis, ca şi în cazul celei despre care vorbeam mai sus, scopul fiind desigur diferit, însă cunoscut. Şi când se schimbă scopul se schimbă forma şi felul şi eticheta călătoriei, fie că e una de nevoie, să-mi ridic un pachet venit la poştă, călătorie fără de care poate nu m-aş fi întâlnit la momentul x şi în toana y cu domnul sau doamna, cu vecinul sau vecina şi nu aş fi spus, nu aş fi zâmbit, nu aş fi întâlnit în felul acesta interseţia aceea în care paşii gândirii mele, sau a părerii mele au apucat pe alt drum cu altă direcţie. Dar treaba fiind scopul călătoriei mele, scurtă sau lungă, n-am putut decât să ma aflu în treabă şi să o parcurg cu tot ceea ce a presupus ea, cu tot ceea ce a tras după ea, cu tot ceea ce a deschis şi deschide înaintea ei. Alteori treaba e un fel de curtoazie, că mă duc sau te duci să vitezi un prieten, o rudă, o parte din neam care se află în spital şi se bucură de vizită mai ceva ca de medicamente, astfel încât bucuria celui vizitat ajunge să fie bucuria mea, fără să fie o bucurie sau o plăcere egoistă care se mă aibă în vedere doar pe mine şi câştigul meu. Scopul diferă mereu, dar el niciodată nu este singular ci mai degrabă multiplu, şi atunci când zicem că un drum are un singur scop, eu zic că nu vedem că se poate circula pe el în ambele sensuri, chiar dacă într-un capăt cineva a pus semnul de acces interzis iar în celălalt capăt semnul de sens unic. În ciuda acestor semne pe strada respecivă se poate merge şi înainte şi înapoi, ceea ce înseamnă că multiplul acesta de sens este superior regulilor sau interdicţilor, sau părerilor sau credinţelor că atunci când mergem la New York mergem doar la New York..

Scopul nu este doar să ajungem, nu, nu, nicidecum, ci mai degrabă să ne bucurăm de călătorie evitând să avem în cap doar finalul, doar momentul ajungerii. Pentru că e ştiut faptul că cu cât ajungem mai repede cu atât se gată mai repede ceea ce trebuie să reprezinte un scop în sine şi un mijloc deopotrivă. Dar cum să zici că doi-ul e doi şi în acelaşi timp e şi patru? Ei iată că nu toate matematicile sunt la fel după cum atunci când il socotim şi numărăm pe Dumnezeu care a făcut lumea asta în care călătorim, şi care călătoreşte şi ea în noi, unu şi cu unu şi cu unu fac Unu, nicidecum trei. Şi dacă mergem la munte nu e totuna cu mersul la mare, destinaţia făcând călătoria atât de diferită, atât de dia-metral opusă în aşteptări cărând după ea slipi şi nu bocanci, sau dinpotrivă pelerină de ploaie şi nu slipi.

Ce să mai zicem despre experianţa diferită pe care orice călătorie o poartă cu sine în funcţie de mersul pe jos sau mersul pe bicicletă, de tam-tamul trenului sau aerul condiţionat al maşinii, sau a oricărui alt mijloc de transport pe care l-am putea folosi ca pe o slugă credincioasă, ca pe un asin pentru cărat poverile, ca pe un prieten tăcut şi supus care să ne ţină companie. Nu faci bătăruri în talpă dacă te dai cu trenu’, prin urmare experienţa şi durerea e alta, pentru că trebuie să plăteşti bilet, pe când dacă mergi pe jos nu trebuie să plăteşti bilet ci trebuie să plăteşti preţul bătăturilor în talpă. E şi ăsta un preţ cu siguranţă, adică un preţ al lui Aladin cu care zburăm din loc în loc, când mai confortabil când mai invers, ba cu ameţeli de înălţime sau urechi înfundate, când cu gleze umflate… şi ce? Chiar aşa, şi ce? Mai contează exact în ce constă diferenţa, de vreme ce de mers tot mergem, de ajuns tot ajungem, de folosit ceva tot folosim, dacă nu pentru a trăi ca în cazul oxigenului, atunci pentru a trăi frunzele, ca în cazul dioxidului de carbon.

Şi cine zice că nodurile se opresc aici…?

words

schimb:

Standard

Pe iluzia libertăţii am dat mai-binele…

Reinventarea unui om

Standard

             Planificam concediul cândva şi mă gândeam să mă duc într-un loc foarte îndepărtat, undeva unde n-am mai fost niciodată, până în mintea primului om şi să vizitez prima bucurie, primul weekend, prima odihnă după prima zi de muncă, după prima trudă. Să mă las contaminat de fericirea primului orgasm, sau dacă imi va fi interzisă o asemenea intimitate, măcar vibrarea acestui gând să ajungă cumva până la mine ca şi cum aş fura cu urechea muzica unei camere în care nu mi-e permis să intru, sau aş fura cu privirea pe gaura cheii o contemplare interzisă.

               Să mă bucur cu bucuria aceea de împrumut, cu bucuria aceea a contemplării de care a avut parte primul om, ca şi cum prin ochiul lui aş privi în depărtare de pe terasa unei camere de hotel priveliştea pe care mi-o oferă, aş privi prin fereastra îndreptată spre depărtări primul amurg, sau primul orizont însângerat, primul curcubeu prin ochelarii, de împrumut şi ei, ai primei uimiri, ai primei mirări. Să vizitez astfel galeriile primei zile de luni, şi cu degetul nedezlipit de pe butonul memoriei să fac poze pe care să le împărtăşesc cu voi, cărora să le dau share pe podul acesta al amiciţiei dintre noi, pe parapetul care ne delimitează drumul comun, cu direcţiile lui diferite.

            Dar efortul unei asemenea călătorii oare îmi garantează un asemenea concediu? Uneori truda este o odihnă în sine, ea fiind mult mai satisfăcătoare decât odihna visată, şi asta din urmă neavând nicio însemnătate rodnică fără de prima. Merită făcută o asemenea călătorie? O călătorie pe căi ne-mai-umblate, pe pante verbale deosebit de alunecoase şi strâmte. Dar harta unui drum ca acesta e încă nescrisă, nedesenată, neparcursă, inexistentă.

            Destinaţia e oarecum palpabilă, reală atât cât poate fi de reală o pagină de istorie neverficabilă, lipsită de mărturia martorilor oculari, de capacitatea tehnologiei de azi de a imortaliza lumina într-o peliculă statică sau mobilă, care pentru majoritatea dintre noi rămâne o hartă indescifrabilă, care totuşi provoacă o bucurie reală şi autentică, chiar în lipsa acelei înţelegeri.

            Dar a parcurge drumul este mult mai palpitant decât a te face că-l parcurgi, sau a vorbi despre parcurgerea aia, fie ca o dorinţă fantezistă, fie ca o amintire din viitor sau din trecut. A parcurge efectiv drumul şi a cunoaşte şi a te cunoaşte în felul acesta e mult mai important decât 7 mii de planuri care nu ajung să se concretizeze şi rămân doar nişte trasee montane care niciodată nu vor fi bătătorite cu piciorul, care nu vor produce niciodată febră musculară sau dorinţa de a bea un ceai fierbinte cu mâinile îngheţate strâns încolăcite în jurul cănii de tablă.

            Ce-ar fi ceaiul fierbinte şi focul trosnind a căldură fără frigul nopţii. Ca nuca-n perete s-ar potrivi aburii unui astfel de ceai într-o zi caniculară, în mijlocul unei zile plictisitoare.  Ce-ar fi un asemnea concediu fără curiozitatea sau dorinţa aflării lui. Nici destinaţia în sine, nici omul care are parte de ea nu fac farmecul unei călătorii, ci împletirea lor într-un fel anume, unic, nemaipomenit şi de nerepetat în timpul acela şi cu aşteptările şi dorinţa aceea. Stâncile Muntelui Olimp n-ar fi deloc interesante dacă ar fi lipsite de legendele care veghează la intrare asemenea unor torţe chiar la începutul unei peşteri întunecate. Lumina proprie şi vederea bună fac culorile curcubeului să arate altfel pentru fiecare.

            Poate că mintea primului om e o destinaţie prea exotică pentru mine. Prea îndepărtată, prea greu accesibilă. Poate că s-au epuizat biletele, poate că e beat ghidul, poate că nu mai sunt camere goale în care să pot zăbovi şi eu câteva nopţi, să pot avea parte, să pot avea măcar parţial parte de tot ceea oferă o asemenea destinaţie unică.

            Poate că îmi voi pune în bagaj Jurnalul lui Adam şi Eva, sau fragmente din Jurnalul lui Cain. Ce contează că sunt scrise într-o limbă necunoscută mie, o să încerc să descifrez simbolurile, o să zăbovesc în dreptul pozelor sau a liniilor fumului, a amprentelor murdare de pământ sau funingine rămase în locurile în care s-a tras de mânerul foilor cu atingerea aia a vârfului de deget pe limbă.

Recunosc că drumul acesta mă umple de emoţie şi frică. Va trebui să rostesc în gând Litania fricii, scrisă de George Herbert special pentru momente paralizante. „Frica ucide mintea. Frica e moarte măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Pe unde va fi trecut ea nu va mai fi nimic…voi rămâne doar eu…”, sperând ca litania asta să fie reală, să îmi fie de un real folos, şi cuvintele ei să creeze în min(t)e o altă realitate mai puternică decât cea de dinainte. Frica asta de necunoscut e ca şi cum aş călătorii clandestin, fără bilet, şi aştept din moment în moment să aud glasul acela pe care nu vreau să-l aud, aştept să fiu sur-prins şi dat jos, sau pus să plătesc nişte ceva pe care nu-l am, o amendă pe care nu mi-o doresc. Frica de a merge orbecăind, însă de a merge înainte, atingând asemenea orbului pereţii călăuzitori ai vorbelor care prind contur odată cu pipăirea lor, tot aşa cum lutul prinde formă acolo între palmele mai moi sau mai ferme ale olarului.

            Desigur că e o frică prostească, iraţională şi copilărească, însă e o frică puternică ce are o asemnea forţă de a opri ba paşii concreţi, ba dorinţa de a merge, ba siguranţa că mergi bine, ba gândul că are noimă şi merită. Frica ce dovedeşte că e prezentă prin multele vorbe ce cresc ca un umbrar, ca primele frunze de smochin menite să umbrească ruşinea şi ruşinarea primilor oameni în a căror ochi s-a deschis brusc oglinda că sunt goi, că ştiu ce-i aia, că sensul cuvântului nu le mai e străin, că în vocabularul lor sunt mai bogaţi cu un cuvânt, şi ştiind acum ce-i bogăţia, sărăcia e doar cealaltă faţă a monedei, deşi cuvântul ăsta le este pe de-a-ntregul străin deocamdată, deşi intuiesc, văd cam despre ce ar fi vorba.

            Jurnalul acestui concediu e scris pe foile aşteptării. E ca un spectacol care dezamăgeşte. E o odihnă obositoare, chinuitoare chiar, obsedantă. Să fii acolo în ventriculul stâng al inimii lui, să auzi bătaia sângelui dar să nu vezi câştigătorul. Să stră-baţi preţ de o fracţiune de gând toată distanţa aia imensă doar ca să te trezeşti că eşti exact în locul în care te afli, şi totul a durat mai puţin de un vis gătat brusc, fără final american, fără deznodământ, fără continuare. Apoi să vrei să reiei totul, să te foieşti ca să readormi şi să derulezi ce a rămas neterminat, să continui călătoria care deşi pare că a început e totuşi departe de momentul acela. E ca şi cum ai ajuns la finalul unui roman, da nu-ţi mai aduci aminte conţinutul lui, sau acolo în lacrima care desparte ochiul de pleoapă scrie mare THE END şi nu-ţi poţi aminti ce-a fost înainte, un pic sau un pic mai mult de ÎNAINTE.

            Nu vreau să ştiu înălţimea primului om, după cum nu mă intereseză ţiglele de pe acoperişul hotelului de la mare. Senzaţia de confort şi priveliştea mă interesează. Imensa libertate pe care vreau să o trăiesc îmbrăcat în nişte haine care mă strâng, mă constrâng să percep totul prin deformarea ochelarilor care m-ating.

            Ce concediu, ce prima minte, ce odihnă? Bănuiesc că de-aia-i zice minte – că asta-i tot ce ne face, şoptindu-mi să pornesc mereu într-acolo că doar mergând voi ajunge, şi doar obosind voi ştii ce-i odihna, şi reinventându-l pe primul om, neputând să-l reinventez pe primul om îmi prelungesc concediul chiar mai departe, până în mintea primului Inventator, primind bonus pe lângă concediul planificat şi o excursie neaşteptată, mult mai obositoare şi mai reconfortantă decât căutarea de bilete, decât dormitul la cuşetă şi tam-tam-ul călătoriei, mult mai importantă şi mai fascinantă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, decât destinaţia în sine.

            Reinventarea unui om a eşuat – concediul e pe gătate şi eu nici măcar n-am bani de bilete, însă am o altă destinaţie: reinventarea eşecului şi a plăţilor, a concediului şi a…

…da da, a sentimentului, a senzaţiei de care ai parte: concediul altuia la tine în minte.

 

în-curcă-rie

Standard
 Dacă nu laşi omul să se descurcă,
rămâne infirm de descurcăraia (aia)… 🙂
 

gogoşarul umplut al urechii

Standard
ce să curgă ce să stea
steaua-n pungă vorba-n ea
piedici pe cale drum pe pedale
tăceri în taclale şi fum
iubiri între frunze şi focul cătun
memorii uitate cu trupul uşor
fulgi de cenuşă şi aripi de scrum
paşi fără umbră
sens fără drum
 
cum să se scurgă cumul a ce
sufletu-n vorbă cara cu pace
mijloc între două jumătăţi de întreg
ne-nţelegeri legate cu fir de-nţeleg
fire-mpletite cu ghemuri de ghes
gogoşarul urechii umplut cu-nţeles
ca foamea să muşte din hrănire şi ea
cum muşcă întunericul flămând dintr-o stea
şi setea aceasta a ochiului gol
pândeşte-n afară dându-i ocol
 
ce câine adulmecă un fir de miros
ce este nu e: nu ştii de va fi
cum nu ştii de a fost
totu-i o nebunie belşug de-amalgam
ochiu-i al meu da’ nu ştie că-l am
îmi atârnă pe faţă latul lui drum
dansul cu lungu-i certificat că-i nebun
condamnat la judecata unei simple-ntrebări
umplută de viaţa oricărui răspuns
nimicuri vidate cu vidul în ele
coş ce există
lângă gol de nuiele
 
pierdută identitate în găsirea cea nouă
optul culcat în lanul cifrat
rupe literele în oglindă ciudat
coacerea cloceşte clocirea
timpul potrivit se rupe în două
optul cel nou fi-va nouă
 

spusă altfel

Standard

Să fie lumina sufletul soarelui? Trupul lui mort?
Pielea lui de şarpe galben?
Respiraţia lui pe care-o pierde ca să putem noi respira, cu care respirăm noi?
Clocotul inimii lui, orbirea-i preţioasă: preţul cu care ne ia (nouă) ochii…
cu care ne cumpără nouă văzul.

ea e o ea

Standard
e o junglă sălbatică inima
că junglă domesticită nu este
tot caut sub umbre asflat de şosea
sau urme de roţi cu colţuri de stea
fosila strămoşilor veriga şosea
jungla mă-nghite
devorează
mă vrea să mă facă aidoma ei
una cu ea
o insulă-n luminiş de copite
 
da’ nu mă las, nu!
ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă
‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă
ce bâzâie un refren rătăcit
acum c-ai plecat ai venit
croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi
încearcă să ţii pasul cu creşterea
poţi?
 
încearcă busola încearcă-i pe toţi
copacii mă poartă de ambele torţi
mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi
ferigă fecundă cu inimă-n ea
bătaia-i e ritmul luminii e stea
e setea de viaţă ce trupul o bea
e o ea jungla
inima e o ea
securea, tăierea, cărare-i o ea
iar eu sunt un el ce-şi doreşte
ce vrea
 

ca ‘ntr’o ureche

Standard
piatră de culoare albastră
moale ca o apă
din spaţiu
rupe dunga-n onduleuri
pe nicovala zgomotoasă
a radioului

completare

Standard

scrierea mea n-o să ştie niciodată c(e)-am scris(-o)

se va uita neînţeleasă la ea însăşi

cu coarnele strânse ale sprâncenelor

prin ocheanul necunoașterii cu care am scris-o

pentru neștiința ei neînțeleasă

Ultima sorbitură

Standard

Îmi plac trezirile. Ele răscolesc somnul altor treziri:

Îşi recunoştea aroma, da’ parcă se trezise într-o garderobă complet nouă, într-o îmbrăcăminte necunoscută. Lărgimea paharului i se părea o imensă libertate faţă de celula boabei ştiută înainte.

Asculta fără să înţeleagă dialogul masculin-feminin, fără să ştie că va fi ultimul:

– Vin acum honey! Îmi beau repede cafeaua, încui şi pornim…

Nu există culori!

Standard

…există doar Lumină! 🙂

Disobedience

Standard

I don`t obey the rules of life… I disobey the rules of death!