Arhive pe categorii: cioburile artei

2 chestii: „…someone to talk to And a little of that human touch”

Standard

You and me we were the pretenders
We let it all slip away
In the end what you don’t surrender
Well the world just strips away

Girl ain’t no kindness in the face of strangers
Ain’t gonna find no miracles here
Well you can wait on your blessings darlin’
But I got a deal for you right here

I ain’t lookin’ for prayers or pity
I ain’t comin’ ‘round searchin’ for a crutch
I just want someone to talk to
And a little of that human touch
Just a little of that human touch

Ain’t no mercy on the streets of this town
Ain’t no bread from heavenly skies
Ain’t nobody drawin’ wine from this blood
It’s just you and me tonight

Tell me in a world without pity
Do you uthink what I’m askin’s too much ?
I just want something to hold on to
And a little of that human touch
Just a little of that human touch

Oh girl that feeling of safety you prize
Well it comes with a hard hard price
You can’t shut off the risk and pain
Without losin’ the love that remains
We’re all riders on this train

So you been broken and you been hurt
Show me soomebody who ain’t
Yeah I know I ain’t nobody’s bargain
But hell a little touchup
And a little paint…

You might need somethin’ to hold on to
When all the answers they don’t amount to much
Somebody that you can just talk to
And a little of that human touch

Baby in a world without pity
Do you think what I’m askin’s too much ?
I just want to feel you in my arms
And share a little of that human touch…

„Human Touch” – Bruce Springsteen
Anunțuri

Să ne Lansăm de carte: „Ochiul în plus” – 01 octombrie 2015, Deva

Standard

lansare5
ochiul2

„Ochiul în plus” – cel de-al doilea volum al meu de versuri, publicat în urma Concursului de manuscrise „Magister 2015”, ediția a II-a, la secțiunea Literatură – Poezie,Colecția Profart, Seria Literatură 3, Editura Karina 2015, concurs organizat de Sindicatul Invățământului Preuniversitar Hunedoara.

Lansarea de carte va avea loc joi, 01 octombrie 2015, la sediul I.S.J. Hunedoara,- Deva, sala ”Spiru Haret”, începând cu orele 12:00

Ne vedem acolo! 🙂

lights cutting darknesses… :)

Standard
© f: rb

© f: rb

wor(l)d bone…

Imagine

wor(l)d bone...

© f: rb

cântec

Standard

azi m-a prins ploaia și m-am lăsat prins
își freca degetele-i lungi de fața-mi
lasciv și zâmbind mă mângăia
zâmbind îi arătam colții și viața…

mâna ei lungă de pe umăr curgea
printre degetele mele prelinsă
și prin tricou și prin piele-ncerca
o joacă pervers-înadinsă…

eu nu puteam face nimic
pășeam prin trupul ei mai aproape
îi treceam printre coaste și prin buric
și deveneam curgere, ape…

azi m-a prins ploaia și m-am lăsat prins
a alergat înadins după mine
demult eram de dorul ei aprins
și-aprins rămân sub recile-i suspine…

f3bf765e22e89a93324dc7bcbf510bac

„A cumpăra un câine” și reglajul „zoom” al dialogului…

Standard

„– Nu vrei să cumperi un câine?”

Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…

Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…

Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.

Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.

„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta  iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.

Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.

„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.

II.

Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.

„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”

Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.

Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…

III.

Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine. 

Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).

Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂

„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu

steaua de cursă lungă

Standard

ea curge spre miezul înțelesului ei
capturată de ochi sub pleoapa închisă
luminoasa sintaxă spre dicționar
spre delta tălmăcirii cu note de subsol
spre marea poveste din ea

știi, avem în noi nu doar praful de stea
(viață mobilă neștearsă)
…ai în tine steaua însăși
cursă acolo în toți anii tăi
în care-ai primit-o

inspirată, mestecată,
inhalată și sorbită
a cărat cu ea lumea ei
devenind prin amestec
lumea ta…

light-on-the-eye

corespondenţă

Standard

Raza unui cerc corespunde cu steaua din care face parte! 🙂

bălăceală

Standard
se bălăceşte ochiul în privire
în ochi lumea
se răsfrânge-n culoare
în culori (sălăşluiesc) diferenţe
în diferenţe e cuibărită varietatea
în varietate (stă) frumuseţea
în frumuseţe-i magnetul
în magnet legile pământului
în pământ nemuritorul suflet
în suflet visul
în somn intermitenţa
în pauze dialogul
în dialog vorbirea
în cuvinte se bălăcesc dicţionare
în ele conflictele îşi găsesc împăcarea
în împăcări primăvara oglindeşte
din profil anul
în an trecerea
în treceri amintirea
în amintiri zâmbeşte memoria
iar în memorie întreaga viaţă
cu tot cu viitoare ei oglindire
profilul ei din cealaltă parte
steaua ce străluceşte moartă
urmarea faptului c-a fost
lumina ochiului tău ce citeşte
oglindirea aceasta fugară
umplere de albii
fluvii de umplere
 

portret-iz-are

Standard
ce subţire şi-ntinsă e linia aceasta
rămasă în urma tocirii de deget
burete de umbră pre(a)lungă
e pânza de carne cu nimb de portrete
 
semnează-ţi retuşul cu colţul privirii
sau lacrima stoarsă din imensa-ţi visare
şlefuieşte-mi forma ce încă mă doare
cu mâna ta neagră ca noaptea iubirii
 
doar tu şi cu mine să ştim ce înseamnă
mâzgălitul fermoar ce închide secretul
pentru restul privirilor eticheta de sârmă
e cuiul ochiului sprijinindu-şi „portretul”
 
ce întinsă şi lungă e linia aceasta
rămasă în urma tocitului deget…
 201110_chaxaShadowPortrait

poezie:

Standard

 Când abstractul devine palpabil…

eu când vreau să fluier, fluier

Standard
fredonam o amintire când ai venit
uzată şi cam falsă pe-alocuri
timp de un ceas tocit-ruginit
şi-am început să fluier… din tocuri
 
eu fluier mai bine decât ştiu să cânt
falsez mai puţin în fuga aceasta
şi tocmai atunci când tu ai venit
fluieram printre linii… cu pasta
 
încă mai picură – pic după pic –
ca un robinet defect de uzură
în inimă timpul de nestăvilit
fredonata amintire că tu ai venit
ca o-nfloritură de gură
 
şi n-am mai putut să fluier (de) atunci
(cum) nu pot să le fac pe toate deodată
mai bine îmi las să îmi crească pe stânci
veniri fluierate de-a gata…
amintiri înflorite şi-adânci
 

„…în naufragiul acesta al singurătăţii aglomerate”, 26 februarie 2011, Danemarca

Standard

februarie 2011februarie 2011 (1)

Am promis A.Damei că o să caut caietul să văd în ce context am pus pe hârtie „printre balamalele zborului.” Am descoperit că eram în Danemarca, în Aarhus mai exact, într-o cafenea Baresso, iar scrierea de dinainte, precum şi cea de după nu prea are nimic a face cu îngerii de niciun fel, fie ei ai istoriei, de vreo nuanţă colorată sau alta, îngeri răi sau buni…pană de înger, sau în pană de înger.  Era în februarie 2011, după cum am scris mai sus, după cum am găsit scris în caiet…

Îmi plăcea să merg acolo în zilele în care eram liber, sâmbăta sau duminica. Stăteam ore întregi cu faţa spre stradă, urmărind oraşul, oamenii, forfota, cu ochii în vreo carte, sorbind la răstimpuri din cafeaua care se răcea între timp, cu pixul înfipt în caiet. Printre calcule în lupta cu viitorul, printre scrierile cu tentă de jurnal filosofico-(meta)fizic (am constatat tentinţa asta atunci când scriu în proză) deviam către poezie, nu doar că mă lăsam purtat, dar încercam să vâslesc spre apele ce au neapărat pe ele, în ele şi „pluta” şi ” oceanul fanteziei”, vorba lui Nichita.

Cafeaua era bună… în cană mare, iar apă lângă ea era la discreţie, gratis… 🙂

baresso

Da, îmi apăr poezia!

Standard

A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.

Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.

Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit  fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea?  Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă. 

Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).

Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor,  şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -,  deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte  dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.

Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…

Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…

Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.  

Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.

Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie  contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi  Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate.  Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.

 Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.

 Da, îmi apăr poezia…

Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:poetry06_plakat-detail

„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund

păi nu te doare
ba da”

Recenzie de carte (…speechless)

Standard

„Have read the book.
(And your writing on the blog.)
I can’t breath. Cried till suffocation. Pain. No air. Blocked on repeat.
The room is choking. The words remained hanging in the air, almost visible.
Yet, I go on. I finish. I live on coffee. For days. Good batteries, but they are not water resistant. And the body is leaking its excess of water. Like the rain you like so much…”