Reminder :)

Îs bucuros că-s viu și că nu-s mort! Că s-a gătat când nu eram și-acuma sunt…
Sunt bucuros că văd și că nu-s orb; îs bucuros că merg și strâmb și drept și că nu-s șchiop de-un mers sau chiar de doi. Îs bucuros că simt când te ating și că nu e lipsit degetul meu, și nicio parte de la sus spre-n jos… Îs bucuros c-aud și că nu-s surd, dar nu aud orice: că nu-s un radio cu buton, și-s bucuros că-s surd. Când câinii fug de-un fluier mut, eu trec zâmbind, și-s bucuros că-s surd.

Îs bucuros că scriu și că am pix și înțeleg un semn și înc-un semn, și un simbol și-un lung șirag de mâzgăleli nu-i mut în ochiul meu, ba chiar și-alt șir, chiar dacă nu deplin și nici nu tot. Sunt bucuros că simt în păr și-n nări cum se învârte steaua printre sori, și-s bucuros când mușc din măr și are gust, și-s bucuros că măru-i așteptat, nu cade-n gol…nu, nu!

Și-s bucuros că știu și că nu știu! Că pot să-mi amintesc ce-a fost, că pot să uit; că sunt mai vast decât un univers și totuși sunt atât de mic, și-n fiece mai mic al meu e un mister. Sunt bucuros că-s curios și nu obtuz! Că vreau, că intuiesc, presimt, mă tem, mă îngrozesc și cânt. Sunt bucuros că pot ciupi un dialog cu cântecul de fier și-amprenta mea ce alta nu găsesești asemeni ei.

Sunt bucuros că-s nou la fiecare șapte ani și-o zi; că porțile la răni mi se închid chiar și când dorm, și-s bucuros că dorm și că visez și mai ales că știu și pot visa cu ochii larg deschiși.

Îs bucuros că-mi place și că plâng! Că vorbele au scara lor spre cer, și-s bucuros de cerul înstelat, de carele cu roți și de dragoni ce poate că doar morți ajung la noi. Și-s bucuros de câinie și lătrat, de florile de cactus și de țepi, de munții-nalți cu vene reci, de munți stâncoși, și mai ales sunt bucuros de cățărat.

De avioane și de zbor și de înalt; de-alergători pe două roți cu multe legi de care habar n-am, și-s bucuros de bec și de motor, de dușurile când fierbinți când reci; de malu` mării-s bucuros și de apus, dar mai ales sunt bucuros de răsărit.

Și-s bucuros că stau și c-am pe ce: un pat de oxigen din verde crud ce-mi cațără lumina-n piept, și-s bucuros de ROGVAIV și de nămeți; de frig de brad și-s bucuros de foc și de scântei.

De bucurie-s bucuros că sunt!

De viitor, de prieteni, de copii; de râsul ce l-am învățat de la ai mei, de vocea mamei care-ntreabă „ce-i?”…de tata-s bucuros, și poza ce-am făcut-o amândoi, fără să știm exact momentul apăsării pe buton. De pozele color sunt bucuros, și mai ales sunt bucuros de aparat, de film, de cinematograf și de porumb, de whiskey și de vin, de-mpărtășiri și zâmbet zgomotos, de amintiri; de pace-s bucuros și de belșug. Belșug de frați, belșug și de surori; de umbra de la nuc, de statu-n juru` mesei-s bucuros – de retrăirea asta dintr-un gând.

De planuri mici și mari și lungi și de-mpliniri, de apa rece a veștilor hazlii, de suferință și de dor, de inimile care nu-s în piept, și mai ales de grosu` sânge al lor ce curge ne-ncetat – străin izvor – de pomul ce s-a prins când l-am plantat, de neagră seva lui sunt bucuros.

De foșnet și de ochi sclipind, de nesfârșit, de necuprins, de absolut… De norii albi și griul lor și de săgeți în zbor, de îngeri incolori și isipizi, de taine-s bucuros, și mai ales de dezlegarea lor – papucii descălțați la mine-n pod – mansardă mirosind a fân.

Iubire…tu? …nu tre` să te numesc, că tu exiști în tot ce-i scris mai sus, și-n tot ce nevăzut e scris mai jos…cu bold ce-nțeapă ochiul delicat: sunt bucuros!…sunt bucuros!…sunt bucuros! 🙂

bifurcare de sens…

Să te-ntinzi să te lungeşti până când întinderea şi tu totuna este şi să m-ajungi, să m-apuci până când distanţa dintre noi nu mai este decât o amintire a unei umbre de gând şi tu şi cu mine gândul suntem. Să pleci auzi să pleci doar înainte şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire, niciun regret, nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale, mi-e totuna, şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva, ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi, dar de ce, de ce să tulbur tăcerea asta a ta care totuna cu a mea este. Şi eşti! “a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele aburul vieţii. Aşa că te rog să te-ntinzi până când îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale dimineţile în care te-ntinzi până când se crapă de ziuă din pricina braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr până când zgomotul muşcăturii, amintirile şi noi, totuna sunt.

Deşi e clar, cât se poate de clar că după cum mie nu mi-e totuna, nici indiferent nici la grămadă, tot aşa nici vouă nu vă este totuna, chiar dacă gura o afirmă, chiar dacă degetele o scriu (cu creionul), chiar dacă din când în când se întâmplă să fie adevărat şi potrivirea dintre vorbe şi simţăminte atât de enervant de precisă încât te înfiori şi te întrebi de unde atâta insensibilitate, de unde atâta indiferenţă. Chiar aşa, de unde? Că noi nu se suntem nouă înşine sursă decât de la un punct încoace, sau încolo, ce ştiu eu care e direcţia în care privesc, darămite să mai ştiu şi direcţia în care şi din care priveşti tu.

Dar dacă te apleci într-o parte nu te apleci în cealaltă, şi dacă te înclini spre unele le laşi deoparte pe altele, astfel fie că te descalţi fie că speli podeaua până la urmă trebuie să alegi ceva, şi orice refuz şi orice lipsă a alegerii e o alegere. Să scapi nu poţi, să te laşi prins nu poţi aşa că le îmbrăţişezi pe amândouă când pe rând când deodată, nefiind în stare să le desparţi, nefiind în stare să chemi sau să apuci nici un instrument care să le despartă pentru tine aşa cu de la sine putere sau cu ajutorul tău. Aşa că ele rămân aşa, şi tind să fie până când tinderea aceea le este ştreang şi ape care le vin de hac, în care se îneacă, fie că nu mai pot înghiţi fie că au înghiţit prea mult. Şi din când în când te laşi şi prins şi şi scapi, cum de fapt se întâmplă mai tot timpul, când ieşind din casă întri pe hol, sau părăsind holul îmbrăţişezi noul hol al casei, făcându-le pe amândouă deodată. Detaliile de genul ăsta nu fac altceva decât să scoată în afară regula care se aplică şi la cele ce par mari şi la cele ce par mici, şi la cele ce n-au treabă cu cele interioare şi la cele ce n-au treabă cu cele exterioare, având totuşi între ele liantul acesta nedespărţit al conexiunii.

Că cine se poate desprinde de tot şi de toate, cum ne vine să facem când suntem nervoşi sau supăraţi sau nefericiţi şi ne vine să fugim în munţi şi să lăsăm în urmă lumea care nu ne înţelege, de parcă copacii pădurii cu tăcerea lor ar fi nişte urechi numa’ bune care să ne asculte fuga şi oftatul şi frământarea. Şi ne vine să plecăm şi o spunem cu glas tare ca pe o înjurătură, însă ştim că plecatul ăla nu e o fugă de îmbrăţişare ci este o altă îmbrăţişare, nu este o soluţie ci este o altă variantă, care ne ajută să facem faţă ăsteia în care am ajuns. Că tot timpul sunt mai multe variante, însă noi nu le vedem pe toate, pentru că după cum se întâmplă la fel zi după zi, când pe partea noastră de lume e lumină, pe partea cealaltă e noapte, iar mâinile ne sunt prea mici ca să ne jucăm cu lanterna acolo, şi să luminăm întunericul ce se va roti şi va veni şi la noi, indiferent de ne va prinde pregătiţi sau nepregătiţi. Că nu suntem niciodată pregătiţi pe de-a-ntregul, doar parţial, şi nici nu vrem să fim pentru că ne place surpriza şi ne încântă suspansul şi nou, şi aventura necunoscută a fiecărei zile, şi ne întristăm dacă nu se întâmplă nimic neobişuit niciodată, şi ne plictisim de atât previzibil, de parcă ştim dinainte ce urmează să vină, să se întâmple, să aibă loc.

Dar viaţa nu e concepută aşa, – din câte văd eu – oricine ar fi conceput-o, se zice că în omnipotenţa şi omnişcienţa lui dintre mai multe variante, bune, mai bune şi cele mai bune, a ales-o pe asta pe care noi în puţina noastră putere şi cunoştină o plângem şi o criticăm ooohooo, mult şi continuu, de parcă noi am avea mânecile pline de Aşi şi variantele care să o înlocuiască pe asta ar fi aşa o nimica toată pentru noi. Dar cine face astfel de calcule? Doar nu-i lumea un joc de cărţi, deşi până la urmă poate că se dovedeşte a fi un anumit joc de cărţi după care ne luăm, pe unele jucându-le ca pe un dans, pe altele citindu-le cu ochii şi cu sufletul şi cu mintea şi cu degetele, iar pe altele acceptându-le cu inconştienţă, la fel cum acceptăm cu naivitate copilărească o mulţime de alte lucruri. Şi pierdem şi câştigăm mereu, deodată şi simultam. Pierdem şi câştigîm în acelaşi timp, exact cum ziceam mai înainte despre intrat şi ieşit, despre refuzat şi acceptat, despre descălţat şi murdărit… sau dacă încă nu am zis despre astea din urmă e doar pentru că nu e vreme şi nu e timp şi nu e loc, şi nici scop nu este şi nici interes şi nici ţintă. Doar înţepături, mici înţepături ca atunci când îţi amorţeşte bratul că l-ai zăbovit prea mult într-o poziţie oarecare, exagerând cu exageratorul, cum capsăm foile cu capsatorul şi etichetăm nebunul cu nebunie.

Ce chestie şi rătăcirea asta spre găsire. Cică zic unii că dacă faci prea mult pe prostul rişti să rămâi aşa, sfârşind acolo unde nu ai început, că doar din deşteptăciune şi din faptul că nu ai ajuns încă la prostia aia eşti în stare să faci pe prostul, iar dacă cu adevărat ai fi prost nu ai fi în stare de o asemenea teatralitate, disimulare, dedublare a ta între ce eşti şi ce vrei să fi părând, totuşi ştiind bine cine eşti tu cu adevărat şi cine e celălat care doar pretinde a fi tu. Şi cică nu se poate să porţi o mască timp îndelungat fără ca după o vreme să nu te îndoieşti în sufletul tău dacă ăla de sub mască eşti tu, sau dacă nu cumva şi masca a devenit o parte din tine, noul tu fiind oarecum diferit de vechiul tu, cel care la început a pus masca pe chip doar ca să ascundă ce-i dedesubt, iar între timp cele două s-au cam metamorfozat în ceva nou. Pentru ce toate acestea şi din ce pricină cu siguranţa că or fi pe lume unii oameni care sunt în stare să ne explice, însă doar cu ajutorul cuvântului „depinde”, mereu şi mereu, după cum spune evreul „de vreme şi de împrejurări.” Că ne ducem la fereastră să ne uităm afară şi ne vedem pe noi înşine reflectaţi în întinderea de sticlă şi zăbovim în a zice exact care peisaj e mai interesant şi asupra căruia ne vine să zăbovim mai mult. Şi plecăm de acasă cu un gând şi cu o direcţie şi ne lăsăm furaţi de alta, aşa din mers, ca Nică a lui Creagă ce se scălda, dragul de el, în cireşul mătuşii, deşi gândul lui de acsă bun a fost, aproape ud de atingerea apei nu roşu-vişiniu de atingerea crengilor. Dar de… „acolo îi era scăldatul ghiavolului” de data aia şi cu ocaziunea respectivă. Dar nici noi nu suntem departe şi înţelegem destul de lezne ce înseamnă să te bălăceşti în frunze când ar fi trebuit să te bălăceşti în apă.

Şi cine ar putea nega în întregime sau parţial utilitatea baterii pasului pe loc, a apei în piuă sau învârtitul în jurul tufişului, sau a cozii, în funcţie de ţara în care te învârţi? Că mergem chiar şi când stăm pe loc aia deja am demonstrat, şi că atunci când mergem cu siguranţă ajungem undeva din nou am dovedit ştiinţific, că şi demonstraţiile astea linvistico-cuvântătoare sunt o ştiintă aparte. Măcar muşchii picioarelor se întăresc de la bătutul pasului pe loc, şi mergi ca să zici aşa dacă nu pe orizontală măcar pe verticală de la tine cel cu picioarele lăbărţate şi muşchi nebătuţi la tu cel cu picioarele în mişcare. Şi când batem apa în piuă are de câştigat mâna şi noul obicei al răbdării şi uzura piuei care va cere în curând una nou dând pe faţă lipsa banilor, sau lipsa servicului şi câte şi mai câte încât atunci când acuzi o inutilitate te ruşinezi de pripeala acuzaţiei şi de nesăbuinţa acuzatorului. Şi perlele se fac aşa, din firul ajuns la locul nepotrivit al nisipului, însă mai cu exactitate din suferinta aceea rotundă a scoicii, care îşi plânge incomoditatea şi durerea neştiind ce face, nici la ce ajută nici că cineva se va bucura cândva de plânsul ei. Şi când te învârţi în jurul tufişului oare nu creezi o cărare nouă, oare nu vezi din nou şi din nou tot ceea ce te încercuişte şi observi ce n-ai observat până atuncea şi cunoşti locul de jur împrejur mult mai bine decât cel care a trecut pe acolo fără să facă gestul tău inutil şi prostesc de a se învârti în jurul cozii neştiind mai dinainte câtă bogăţie ascunde sărăcia ei.

Alţii reuşesc alt fel de învârteli. Alţii ştiu să se învârtă şi tot învaţă şi le place şi învăţarea şi întârtirea şi învârteala. Şi-i dispreţuiesc şi-şi bat joc de cei care nu ştiu, n-au învăţat sau nu învaţă cum să se învârtă, în lumea asta în care asemenea planetei toate se învârt, toate sunt ciclice, până şi roata morii.

Dar în învârtirea atomilor cine îşi poate băga nasul? Învârtirea Planetei albastre ne face cadou în fiecare an o călătorie gratuită în jurul soarelui, chiar dacă suntem prea mici şi nu ajungem la marginea geamului prin care putem privi în afară spectacolul impresionant de dimensiuni miuscule şi inimaginabil de mari deopotrivă. Roata vieţii e de toate formele. Geometria e relativă asemenea timpului, asemenea binelui şi răului între ale căror garduri ne aruncăm paşii şi înainte şi în urmă, înainte cu eleanul de nestăvilit al vieţii pe care nu o putem nici pricepe nici înţelege, deşi încercăm din răsputeri câteodată, iar alteori suntem total indiferenţi, suntem pur şi simplu totali, iar în urmă inevitabil şi de nestăvilit de vreme ce mergerea înainte printre toate înţelesurile pe care le are şi pe care le poartă îl are şi pe acesta al rămânerii în urmă. Astfel mergând înainte rămânem în urmă, dacă nu în întregime, măcar parţial sub forma urmelor pe care le lăsăm pe-acolo pe unde am trecut. Planeta albastră se dă pe autostrada ei invizibilă ochiului organic sau electronic, deşi cel electronic pe care a reuşit omenirea să-l meşterească reuşeşte din când în când să vadă dincolo de distanţele în care cel organic se împotmoleşte, şi deşi autostrada asta e traversată mai mult sau mai puţin … dar ce vorbesc, că mereu şi mereu e alt drum, toate fiind în mişcare, în rotunda, ovala sau spiralata mişcare. Pe unde-şi lasă urmele Planeta albastră n-aş putea să vă spun şi nici nu cred că v-ar ajuta la ceva informarea asta, însă vă pot spune sigur că fiecare dintre noi se foloseşte de deplasarea ei ca să-şi măsoare destrămarea, vorba poetului, şi îşi însemnează în calendar asemenea soldatului AMR-ul. Ba până la cutare eveniment, sau la presupusul final, sau la inevitabilul final deschis de moarte. Că poarta aceasta pe care o vom cunoaşte cu toţii ne e atât de necunoscută pe cât e de sigură, fiind după cum au observat mulţi alţi unul dintre puţinele lucruri de care suntem siguri în viaţă, dacă nu cumva chiar singurul.

Dar ce rost are să vorbim despre moarte şi să ne aruncăm ochiul asupra ei când viaţa ne este parcă mult mai la îndemână, deşi stă scris că n-am cunoscut pofta până când nu a venit porunca „să nu pofteşti”, iar umbrele scot lumina în evidenţă si una trăieşte în contradicţie cu cealaltă, că n-ar putea distinge ochiul nostru mulţimea de umbre în noaptea lipsită de lumina difuză a lunii, tot astfel cum din cele rele le cernem pe cele bune şi din cele bune le umbrim pe cele rele, prin contrast, prin comparaţie, prin judecată, deşi se dovedeşte de-a lungul timpului că nuanţele se şterg şi se schimbă şi dracul parcă încă mai are aripile pe care le avea când era heruvim, şi heruvimii pe cât sunt ei de sfinţi şi de luminoşi poartă în mâinile lor anglice ditamai învăpăierea de sabie. Şi ne punem mâna la gură (ar trebui cel puţin) atunci când rostim că lucrurile sunt aşa cum le vedem noi şi nu aşa cum sunt ele în realitatea lor în care trăiesc şi că numai prin lumină putem vedea lumina şi numai prin întuneric putem pipăi întunericul, fie cu ochii fie cu ochiul nevăzut al degetelor ce stă sub unghii ca celălalt ochi sub pleoape. Întreabă orice orb şi îţi va spune că aşa e, dacă nu cumva cu mult mai mult decât sunt eu în stare să scriu aici, de vreme ce mă laud că văd şi ştiu că nu sunt în stare să văd nici măcar atât cât vede un orb. Că ochii lui îmi sunt necunoscuţi mie tot aşa cum el tânjeşte după pleoapele mele deschise, tânjeşte după ferestrele luminii mele. Şi ce-ar fi dacă n-aş scrie aici „mele”, dacă aş lăsa doar „luminii”, că doar nu-s eu posesorul ei, şi nu-i a mea, decât din pricina faptului că mi-a fost dăruită ca să mă bucur de ea şi prin intermediul ei de toate cele pe care le colorează ea cu culorile ei ascunse în albul năucitor şi înşelător pe care şi-l prezintă, fiind altceva decât ceea ce pare că este, sau fiind deopotrivă şi ceea ce lasă să se vadă şi ce ne ascunde, şi ce pare şi ce nu pare, şi ce se vede şi ce nu se vede, păcălindu-ne ochii tocmai ca să nu ni-i rănească.

…cu ei răniţi am mai vedea rana?

…modul în care se strâng toate

Câte soiuri de călătorii pe lume. Pe unele dintre ele le parcurgem, suntem norocoşi că ne ies în faţă şi le păşim, iar pe altele doar le privim de departe sau le visăm. Şi alea privite şi alea visate până la urmă tot călătorii sunt. Se împletesc aşa cum cărările peştelui îi sunt înot, sărind una peste alta în repeziciunea apei, în însăilarea pe care inotul lui şi curgerea ei o transformă într-o mare şi minunată pânză sub ochii privirii şi ai gândurilor noastre. O călătorie iniţiatică prin care nu doar că luăm contact cu lumea atingând-o cu paşii, degetele, ochii şi gândurile, dar o dublă călătorie dacă nu triplă sau cu mult mai mare, în care ne întreţesem cu tot ceea ce ne iese în cale. O călătorie poetică în care via se poate coace din vale până-n cules, în care tot ceea ce folosim ca să înfăptuim călătoria este extraordinar de minunat, cu mult mai minunat decât strada prăfuită pe care toamna o spulberă până dă de măduva pământului, aruncând înaintea ei nu doar anotimpul de dinainte ca pe o haină de care se dezbracă, ci şi ca de un bilet de intrare, aruncând hergelii de praf înaintea ei, torţe de tăcere. Parola de intrare în noi ne este cunoscută şi necunoscută deopotrivă, şi dacă nu avem în noi călătoria aceasta de cele mai multe ori nici nu o putem parcurge, şi totuşi o facem cu voia sau fără voia noastră, în serile de vară în care lancea ce-a ucis ziua se sterge de cârpa albastră a cerului de-o înroşeşte toată, iar ochii noştri văd şi nu văd tot ce se petrece. Călătoria aceasta poetică este nelimitată, eşte infinită ca înţelesul cuvântului pe care nu-l înţeleg.

Viaţa este numitorul comun a tuturor acestor călătorii, este nodul în care se strâng toate, este suma lor. Când ne oprim sau chiar din mers ne folosim de gând ca de un tren cu care ne întoarcem în trecutul pe care-l cunoaştem, călătorim printre amintiri spre ceea ce am fost şi am gândit şi am simţit înainte de aceste mari portrete printre care călătorim acum călătoria aceasta a memoriei. Unele dintre aceste călătorii sunt mai ceva ca nişte concedii, şi am sta acolo în fotoliu sau în şezlongul ce se leagănă sub pomul umbrelă şi am tot călătorii, până când vine cineva sau sună telefonul, sau latră câinele sau un gând al realităţii şi al călătoriei prezente ne smulge de acolo şi ne aduce înapoi. Şi asemenea înotului de peşte, rapid şi săltăreţ, ne mutăm din trecutul acela către viitorul acela, călătorind cu visul ochilor deschişi către ceea ce ne-ar plăcea să fie în viaţa noastră la fel de solid şi de concret ca razele soarelui ce separă ziua de noapte. Călătoria aceasta a visului este mai complicată şi mai nesigură aruncând ca în oala în care amesteci ingredientele, pe lângă cele cunoscute, multe altele tot cunoscute şi dorite, dar şi un pic de mister, de suspans, de emoţie, de tremur în glas, de frică de nou, ca pe nişte mirodenii care dau visului un gust atât de plăcut. Visul cu ochii închişi mereu e undeva în spatele nostru şi ne uităm la el dimineaţa aşa peste umăr, încercâd să îl tragem de sub plapumă ca să-l vedem, încercând să-l aducem afară de acolo din fantastica lume onirică şi să-l punem pe buze, în borcanele cunoscute ale cuvintelor, în cătuşele înţelesurilor care ne slujesc fără să fie conşitente de slujirea lor sau fără ca noi să fim conştienţi de conştienţa lor.

Şi câte şi mai câte alte călătorii mai sunt pe lume în marea călătorie a scrisului în care am pornit. Călătoria oglinzii în care ne aventurăm cu privirea, călătoria cititului în care ne aventurăm privirea sau cu vârfurile degetelor, călătoria urechii în care ne aventurăm muzica şi şoaptele, călătoria iubirii în care ne aventurăm cu inima şi regretăm că nu ne-am luat şi capul, sau în care aventura cerebrală regretă oarecum şi plânge de dorul inimii care-i şoptea că din toate aceste călătorii nu lipseşte niciuna, ci toate sunt la locul lor mai mult sau mai puţin, toate sunt legate între ele în ceea ce nu vom putea eticheta niciodată corect, chiar de am sparge toate borcanele şi am lipi toate etichetele, nemaiputân fi în stare să vedem ce-i cu etichetă, de multe ce sunt. Căci cum ar putea un singur cuvânt să cuprindă toate aceste drumuri, toţi aceşti paşi, toate aceste destinaţii, toţi bocancii şi toate cizmele, toate valizele şi toate cutiuţile din valize, în care un singur inel, sau o pereche de cercei, sau o bucăţică de hârtie învechită de vreme abia dacă cuprinde o frântură dintr-o altă călătorie nespus de aventuroasă, cu nespus de multe detalii şi necunoscute dintre un bărbat şi iubita lui, dintre un copil şi tatăl său, dintre un elev cu un potenţial extraordinar şi profesorul lui superficial şi miop, preocupat de ratele lui la bancă sau o altă mulţime de grijuri îndesate şi ele acolo în călătoria lui etichetată prost. Cum ar putea face toate astea un singur cuvânt când o mulţime de cuvinte reuşesc aşa de stângaci în încercarea lor, stânga şi dreapta modificându-se treptat în funcţie de faţă sau spate, în funcţie stânga sau dreapta.

Soiurile de călătorii sunt de fapt faţetele călătoriei. Geometria a numit-o segment de dreaptă, ia muzica a numit-o cântec, metafizica a numit-o religie, iar fizica a numit-o moarte sau viaţa (nu cred că s-a decis încă). Copilăria şi adolescenţa au numit-o şcoală, iar mama şi tata i-au zis Ionuţ sau Evelin, sau Tao Chao sau Ghiuri, sau nesfârşitul şir din călătoria aceasta a numelor. Tu cum îi zici aşa-i zici, şi aşa va rămâne. Cuiele şi ciocanul i-au zis tâmplărie iar pensula şi culoarea i-au zis şi încă îi zic pictură, şi tot altfel şi altfel îi zicea ciocanul şi dalta, mâna şi fierăstrăul, pomul şi securea, şurubul şi cheia, cheia şi broasca, broasca şi lacul, lacul şi peştele, peştele şi undiţa, undiţa şi magazinul, magazinul şi banii, banii şi valoarea lor, valoarea şi credinţa, credinţa şi relaţiile, relaţiile şi Papa de la Roma, statul şi statul, graniţele şi libertăţiile, paşaportul şi dicţionarul… nu, nu avem voie, nu pot să pun punct, n-am cum, pentru că punctul poartă pe nedrept numele de sfârşit, iar aici în miezul cojii nimic nu se sfârşeşte niciodată, pentru că şi niciodată e etichetat cu eroare, iar despre eroare nici să nu mai vorbim.

Ce se aştepta Columb să descopere n-a prea corespuns cu descoperirea însăşi, însă asta nu o face mai puţin o descoperire valoroasă, extrem de valoroasă pentru nişte oameni care nu erau conştienţi de felul în care arată capătul lumii, unde se sfârşeşte apa şi în ce fel. Călătoria aceasta, expediţia de genul acesta are de cele mai multe ori rezultate diverse, diferite şi uimitoare, şi nu contează prea mult dacă se potrivesc sau nu cu aştepătările, ba chiar este de aşteptat să nu se potrivesacă. Oare înscrierea la facultate nu este o excursie de genul acesta în care intuieşti finalul dar totuşi nu-l poţi cunoaşte de dinainte. Oare căsătoria nu e şi ea o astfel de călătorie în care descoperi mereu şi mereu ţărmul cel nou al celuilalt, în care ancorezi corăbiile sufletului tău cu toată încărcătura pe care ai adus-o cu tine şi întreg echipajul care te-a ajutat şi te ajută să ajungi acolo. Oare nu are fiecare din noi parte de astfel de expediţii, desigur cu variaţiuni pe temă, şi ar fi chiar culmea ca ele să se asemene prea mult, caz în care am ajunge cu toţii în acelaşi loc, iar cert este că şi dacă ne ducem în acelaşi loc având aceeaşi destinaţie, fiecare ajunge într-un loc unic, unic pentru el sau ea, unic în felul propriu şi personal.

Alteori călătorim cu treabă, numind aceste drumuri călătorii de afaceri, ca să dialogăm, ca să negociem, ca să stabilim termenii, termenele, regulile jocului, condiţiile, beneficiile, câştgurile sau orice altceva ce face obiectul şi motivul călătoriei noastre. Dacă se suprapun acestei călătorii cu altele, după cum îmi aduc aminte că flirtau însoţitorii de bord în timpul zborului, deci în timpul serviciului, cu atât mai bine, având parte de un 2 în 1, sau de un 3 în 1. Nu puteai să nu zâmbeşti când îi vedeai cum îşi zâmbesc, cum îşi aruncă priviri pline de drag şi de dorinţă, cum trec unul pe lângă altul pe holul strâmt al avionului. Nu aveai cum să nu adaugi neştiuta poveste din spatele ajungerii la destinaţie, gândindu-te pe unde vor cina în seara aceea, jucîndu-se cu paharele înalte de vin sau unul cu degetele celuilalt. Călătoria mea de afaceri, cu reuşită sau nu, se intersecta cu călătoria lor forţată de servicul pe care şi l-au ales cunoscând doar în parte ceea ce le oferă şi ceea ce se pregăteşte să le ofere cu fiecare zi de muncă, cu fiecare nouă dimineaţă, cu fiecare zbor, fie el al marii păsări de fier, fie acela al sufletului şi al dorului unul către altul.

Dar alteori singura afacere pe care ne-am planificat-o este cheltuirea cât mai pe gustul nostru a banilor pe care i-am adunat cu greu de-a lungul anilor, făcând şi din călătoria aceasta una cu scop precis, ca şi în cazul celei despre care vorbeam mai sus, scopul fiind desigur diferit, însă cunoscut. Şi când se schimbă scopul se schimbă forma şi felul şi eticheta călătoriei, fie că e una de nevoie, să-mi ridic un pachet venit la poştă, călătorie fără de care poate nu m-aş fi întâlnit la momentul x şi în toana y cu domnul sau doamna, cu vecinul sau vecina şi nu aş fi spus, nu aş fi zâmbit, nu aş fi întâlnit în felul acesta interseţia aceea în care paşii gândirii mele, sau a părerii mele au apucat pe alt drum cu altă direcţie. Dar treaba fiind scopul călătoriei mele, scurtă sau lungă, n-am putut decât să ma aflu în treabă şi să o parcurg cu tot ceea ce a presupus ea, cu tot ceea ce a tras după ea, cu tot ceea ce a deschis şi deschide înaintea ei. Alteori treaba e un fel de curtoazie, că mă duc sau te duci să vitezi un prieten, o rudă, o parte din neam care se află în spital şi se bucură de vizită mai ceva ca de medicamente, astfel încât bucuria celui vizitat ajunge să fie bucuria mea, fără să fie o bucurie sau o plăcere egoistă care se mă aibă în vedere doar pe mine şi câştigul meu. Scopul diferă mereu, dar el niciodată nu este singular ci mai degrabă multiplu, şi atunci când zicem că un drum are un singur scop, eu zic că nu vedem că se poate circula pe el în ambele sensuri, chiar dacă într-un capăt cineva a pus semnul de acces interzis iar în celălalt capăt semnul de sens unic. În ciuda acestor semne pe strada respecivă se poate merge şi înainte şi înapoi, ceea ce înseamnă că multiplul acesta de sens este superior regulilor sau interdicţilor, sau părerilor sau credinţelor că atunci când mergem la New York mergem doar la New York..

Scopul nu este doar să ajungem, nu, nu, nicidecum, ci mai degrabă să ne bucurăm de călătorie evitând să avem în cap doar finalul, doar momentul ajungerii. Pentru că e ştiut faptul că cu cât ajungem mai repede cu atât se gată mai repede ceea ce trebuie să reprezinte un scop în sine şi un mijloc deopotrivă. Dar cum să zici că doi-ul e doi şi în acelaşi timp e şi patru? Ei iată că nu toate matematicile sunt la fel după cum atunci când il socotim şi numărăm pe Dumnezeu care a făcut lumea asta în care călătorim, şi care călătoreşte şi ea în noi, unu şi cu unu şi cu unu fac Unu, nicidecum trei. Şi dacă mergem la munte nu e totuna cu mersul la mare, destinaţia făcând călătoria atât de diferită, atât de dia-metral opusă în aşteptări cărând după ea slipi şi nu bocanci, sau dinpotrivă pelerină de ploaie şi nu slipi.

Ce să mai zicem despre experianţa diferită pe care orice călătorie o poartă cu sine în funcţie de mersul pe jos sau mersul pe bicicletă, de tam-tamul trenului sau aerul condiţionat al maşinii, sau a oricărui alt mijloc de transport pe care l-am putea folosi ca pe o slugă credincioasă, ca pe un asin pentru cărat poverile, ca pe un prieten tăcut şi supus care să ne ţină companie. Nu faci bătăruri în talpă dacă te dai cu trenu’, prin urmare experienţa şi durerea e alta, pentru că trebuie să plăteşti bilet, pe când dacă mergi pe jos nu trebuie să plăteşti bilet ci trebuie să plăteşti preţul bătăturilor în talpă. E şi ăsta un preţ cu siguranţă, adică un preţ al lui Aladin cu care zburăm din loc în loc, când mai confortabil când mai invers, ba cu ameţeli de înălţime sau urechi înfundate, când cu gleze umflate… şi ce? Chiar aşa, şi ce? Mai contează exact în ce constă diferenţa, de vreme ce de mers tot mergem, de ajuns tot ajungem, de folosit ceva tot folosim, dacă nu pentru a trăi ca în cazul oxigenului, atunci pentru a trăi frunzele, ca în cazul dioxidului de carbon.

Şi cine zice că nodurile se opresc aici…?

…49 999 de peripeţii (necunoscute)

Stătea pe bancă sub pomul tomnatic în plină toamnă. Se scurgeau secundele pe dinaintea lui şi el nu le vedea scurgerea, doar o verifica din când în când în mişcările ceasului. Pierduse de mai multe ori şirul gândurilor pe care încerca să le adune în caietul chinezesc, ieftin şi cu hârtie de proastă calitate pe care-l folosea ca pe o mini bibliotecă pentru micile volume ale scrierilor lui. Observa cu privirea tot ce putea să observe în jurul lui, căutând legături între ceea ce îi vedeau ochii şi gândurile şi simţirile ce-ar putea căpăta un trup al cuvintelor pe care să-l numească poezie. Mai avea în rucsacul albastru o bere şi nişte seminţe, un baton de cicolată şi o carte scrisă de danezul Soren Kierkegaard, întemeietorul existenţialismului (parcă). Either/Or, „Sau Sau ” cum s-ar traduce în limba lui. O scriere încâlcită, filosofică, de care se foloseşte ca de o oglindă pentru a vedea în ea felul în care autorul s-a văzut pe sine însuşi. Citea cu glas tare ca să-şi audă glasul sau ca să poate înţelege mai bine, nu doar firul despre care ziceam, pe care îl pierdea destul de des şi pe care se întorcea să-l reînoade, deşi nu reuşea întotdeauna. Dar mergea înainte anevoie, dând pagină după pagină la intervale lungi, de parcă zăbovea să plece din oglinda 4 în oglinda 5.

Îl frământau tot felul de dorinţe de socializare şi ar fi intrat bucuros în vorbă cu fata ce se aşeză pe următoarea bancă, însă nu avea nici un pretext cu care ar fi putut intra în vobă. Din contră visa parcă, fulgerător de repede, printre mulţimea gândurilor sau a sentimentelor contradictorii ce-l locuiau, visa la chestii neaşteptate, precum o împiedicare, sau o situaţie neprezăvută care să deschidă singură dialogul, să nu fie nevoie de munca, de chinul, sau de implicarea lui. Să i se aducă pe tavă uşita şi oportunitatea, şi să-i crească reputaţia de oportunist, la urmă când va trage linie şi se va autoevalua cu aceeaşi repeziciune a gândului, că a venit oportunitatea şi s-a suit în ea aşa cum te urci în ultimul moment pe scara autobuzului care atunci îşi închide uşile. Nu reuşeşte să prindă zborul unei frunze, sau bâzâitul câte unei albine, paşii grăbiţi ai celor ce traversează parcul, mersul drept al câte unei fete pe bicicletă. Adulmecarea pe care câinii prinşi în lesa străpânilor o prind cu botul, rămâne doar adulmecarea lor. El adulmecă toamna şi apropierea unei ploi mărunte care îl va fugări de pe banca pe care şi-a petrecut ultimele trei ore.

Va merge probabil la aceeaşi cafenea unde a fost si data trecută, îndreptat cu faţa spre stradă, spre strada măturată de ploaie şi de paşii oamenilor ce o apasă ca un gând urban în trecerea lor prin frigul toamnei, prin zilele şi viaţa sfârşitului de an. Işi va lua o cafea mare şi se va afunda în lectura aceleaşi cărţi, cu scurte pauze pentru a observa ce se întâmplă în jur, sau ce se întâmplă pe stradă, tendinţele fashion ale zilei sau părul lung şi frumos al câte unei femei aflată în călătoria propriei ei descoperiri, tot aşa cum el stând acolo parcurge, se află în călătoria descoperirii de sine. Stând sau umblând, dormind sau fiind treji toţi fără excepţie călătorim. Unele călătorii ne-au fost făcute cadou, pentru că altcineva a plătit preţul călătoriei, iar pe unele trebuie să le plătim singuri. Chiar şi călătoriile în trecut pentru a vedea unde am cotit spre drumul care ne-a dus până în popasul în care suntem, chiar şi călătoriile în viitorul apropiat sau îndepărtat au costul lor. Fie planificarea lor, fie regretul că nu au fost planificate. Tot aşa cum totul curge, totul costă. Fie ne pare rău acum şi ne bucurăm la urmă, fie ne bucurăm acum şi regretăm la urmă, dar de bucurat tot ne bucurăm şi de regretat tot regretăm. Ca în cazul măritişului sau al însurătorii. Dacă nu te însori regreţi, iar dacă te însori tot regreţi, deci, fie că te însori fie că nu te însori de regretat tot regerţi, deci însoară-teşi mărită-te, că de regret şi de frustrare nu scapă nimeni. De trăit ne trăim clipa. Însă fie o trăim pe cea de acum în detrimentul celei viitoare, fie o omorâm pe cea de acum spre viaţa celei viitoare, pentru că doar acolo există înviere unde a existat moarte, şi doar acolo există moarte unde viaţa de un fel face loc altei vieţi de altfel. Pentru că şi moartea existând trăieşte, dar în felul şi sub forma unică în care doar moartea poate trăi, diferenţiidu-se de felul în care trăiesc toate celelalte fiinţe sau lucrui, care atunci când încetează să mai existe, mor.

Aşa e şi cu sfârşitul lumii, gândi el, şi cu sfârşitul serii venită odată cu zgomotul clopoţelului de care se foloseşte personalul cafenelei pentru a fi subtili şi eleganţi atunci când îşi dau clienţii afară, în frigul şi în întunericul nopţii. Reţeaua autostrăzilor pe care le are Germania sau Statele Unite e nimic pe lângă pânza ce se ţese în fiecare zi în mintea şi în sufletul omului, fără să ştiu să specific dacă mintea şi sufletul reprezintă unul şi acelaşi lucru, sau sunt entităţi spearate care comunică între ele, tot aşa cum pârâiaşele se scurg în râuri, râurile în fluvii, şi toate în mare, ca pe alte căi şi în alte feluri să se re-întoarcă de unde au plecat, ca iarăşi să se întoarcă acolo.

Demodate gînduri ne mai trec prin cap tot aşa cum îi treceau şi lui, aşa cu viteza gândului, împletite desigur în încercări orginale de gândire, altfel spus cu combinaţii originale, că până la urmă după cum materia primă a ploii e apa, tot aşa şi materia primă a gândului e cuvântul, cuvântul mai adânc decât orice mină, mai adânc decât orice fântână, cuvântul care se dovedeşte a fi pe paginile sacre acelaş cu Omega, acelaş cu Alfa, înşiruire de litere borţoase de toate literele, după cum bine observa poetul. Curajul de a merge dincolo de linia până la care s-a mers reprezintă o formă de originalitate, pe care el, ca şi eu, sau ca şi tine cel ce citeşti, ne-o dorim în sufletul nostru, în partea aceea ce cuprinde şi depozitează latura ce ne face să fim doritori, camera ce cuprinde şi descoperă unul din cele mai interesante motoare ale vieţii, şi anume voinţa noastră a de a fi, de a exista, de a deveni, de a fi mereu şi mereu ceva ce încă n-am ajuns să fim. Gândurile de genul acesta nu sunt doar oglinzi în care ne vedem, sau ne spălăm pentru a ne limpezi şi clarifica, ci sunt şi praştii, modalităţi prin care ne împingem înainte aşa cum pe schiuri fiind ne folosim de pantă şi de beţe, pe bicicletă fiind ne folosim de pedale, în barcă fiind ne folosim de vâsle. Aşa cum se folosesc păsările de aripi sau păianjenul de pânza lui lipicioasă pe care şapte sau 8 elefanţi se joacă fără nepăsare sau cu nepăsare, cine mai ştie…

Şi se poartă cu sine mereu, plus ceea ce a adunt, în autobuz fiind, sau pe strada ce duce către autobuzul ce duce în alt loc, pentru ca întoarcerea să fie o amintire în plus prin care el adaugă la el, ceea ce il face să fie el. Tu şi eu, sau – sau, noi şi voi sau orice alt pronume am folosi, până la urmă înlocuim un nume şi e un alt mod de a folosi borcanele cu etichete de care ne este plin raftul. Şi raftul e etichetat şi el când cum, fiind ba din lemn de salcâm, ba din reguli adunate şi ele de-a lungul vremii, ca nişte linii continue ce nu trebuie depăşite, sau ca nişte linii întrerupte ce ne directionează, care în acelaşi timp ne permit să le încălcăm şi să le depăşim, ba chiar ne invită să facem asta, pentru a merge mereu înainte. Raftul plin cu borcane pline cu etichete pline cu reguli şi conveţii, fără de care fiecare ar vorbi o limbă străină celuilalt, pentru că dacă vrem să ne înţelegem, să dialogăm, să vorbim unul cu altul sau unii cu alţii, trebuie să ne etichetăm la fel termenii. Altfel cum ar fi ca atunci când spun „elefant” în mintea ta să răsară imaginea „mesei” şi nu a urecheatului. Iar de vreme ce există un răsărit înseamnă neapărat că a avut loc cândva o plantare fără de care respectiva răsărire să nu poată avea loc. Sau bunăoară dacă are loc o răsărire şi un răsărit ar trebui să aibă loc şi o creştere trepată a luminii, aşa cum se întâmplă atât de banal pentru noi în fiecare zi începând de dimineaţă. Şi când are loc şi o creştere are loc şi o dezvoltare, are loc şi locul însuşi, are loc şi timpul, are loc fiecare şi este suficient loc pentru ca şi altele să încapă acolo sau aici, sau în oricare alt loc am prefera. Pentru că preferinţa este o alegere, iar alegerile reprezintă o înşiruire de preferinţe. Este modul în care ne amăgim noi pe noi că suntem liberi, sau ne manipulează şi controlează alţii cu gândul acesta atât de drag sufletului nostru, gândul că nimeni altcineva în afară de noi nu are control asupra preferinţelor şi alegerilor noastre. Însă în joaca aasta de-a alegerea ne sunt puse mereu în faţă câteva opţiuni, doar câteva şi nu o infinitate, aşa că libertatea noastră de alegere e tăiată, ciopârţită şi redusă substanţial, de la caz la caz, în aşa fel că până la urmă şi dacă alegem, alegem ce au ales alţii pentru noi, alegem dintre alegerile care au fost făcute înainte şi care ne sunt puse în faţă împreună cu iluzoriul sentiment al libertăţii. Dar pentru că aşa a hotărât întemeietorul vieţii, marele arhitect al alegerilor noastre, ne bucurăm de puţina libertate pe care o avem, fiind din când în când conştienţi că este singura de care ni se face parte, iar alteori plângem cu un ochi dorindu-ne mai mult. Nici măcar râsul şi plânsul ăsta nu ne este nouă în întregime dat să-l alegem, ci suntem oarecum la cheremul lui, şi când ne vine să plângem iaca plângem, şi când ne vine să ne abţinem, iaca ne dăm silinţele şi o facem şi pe asta, măcar din dorinţa de a ne demonstra şi dovedi nouă înşine că suntem în stare.

Când alegem să ne gândim la cu totul alte lucruri şi să nu zăbovim asupra acestora, o facem nu numai pentru că ne dorim aceasta şi o alegem conştient şi voit, ci şi pentru că alte lucruri ne răpesc timpul, atenţia, cheful şi nu ne putem smulge din legea aceasta că „nu putem face tot ce dorim”, ci doar o părticică, şi aceea aleasă de altcineva fără etichetă specifică pentru noi şi în locul nostru. Cine se mulţumeste cu starea asta de fapt ajunge să se bucure mai mult de viaţă decât cel care nemulţumit fiind tot sapă în adâncimea gândurilor pentru a descoperi izvorul izvorului şi sursa sursei, s-o ia dacă s-ar putea de piept şi să îi ceară socoteală, să o ia la palme şi să se răzbune. Pentru că până la urmă nu cine înţelege perfect cum funcţioneză o maşină se bucură pe deplin de toate facilităţile sau capacităţile ei, ci cel ce se suie la volan şi o conduce, cel ce trăieşte acolo în interiorul ei tot ceea ce oferă maşina fără ca el să cunoască măcar legile pe care ea le respectă. Desigur că trebuie să cunoască unele lucruri, însă nu pe toate, şi de cele mai multe ori acele legi care se cere neapărat să fie cunoscute sunt nişte legi elementare, primitive, de bază şi nu mulţimea legilor din spatele acestora. Ştiu spre exemplu, aşa cum ştiţi mai toţi, unde se bagă cheia în contact şi ce se întâmplă dacă o învârt, însă nu ştiu pe ce cale pleacă curentul de la baterie prin vena firului spre inima aceea electrică sau mecanică ce bate cu ritmicitate sub pieptul de tablă al caroseriei. Şi nici nu mă interesează să ştiu, de vreme ce interesul meu nu e să studiez acele legi ci mai degrabă să simt vântul în pletele mele de toamnă când gonesc cu gemul deschis pe asfatul a cărui componenţă mi-e toatal necunoscută. Sau vântul tomnatic în pletele mele de vară cu mâna pe volanul de piele, fără să ştiu din nou a cărui animal a fost, cum de e neagră acum şi de ce îmi place atingerea aceea aşa de mult.

Cei simpli sunt mai fericiţi decât cei complicaţi tocmai pentru că ştiu să se bucure de produsul final, şi nu răscolesc atât pământul în care au semănat florile până rup florile sau aşează pe ele instrumentele pe care le-au adus ca să se folosească de ele la săpat. Cei simpli sunt înălţaţi de paradoxul smereniei pe când cei ce se folosesc de el ca de nişte trepte pe care cresc şi urcă singuri, se împiedică şi cad pentru ca loviţi, juliţi şi cu semnele vinete ale căzăturilor lor să încerce să urce din nou, cu durere şi cu efort. Dar efortul este parte din blestemul spinilor şi al naşterii, aşa că atâta vreme cât vraja aceasta nu se rupe niciunul dintre noi nu scăpăm de zgârieturi, de căzături şi de naştere.

Căci se nasc în noi în fiecare zi gânduri şi planuri şi dorinţe şi pofte. Se nasc în noi ambiţii şi se mai naşte un alt standard spre care tindem, fiind şi ştiind că suntem, însă dorind să devenim şi să ne naştem. Creşte în noi întreagă acestă stare de fapt şi noi o hrănim cu romane poliţiste sau de dragoste, cu înşiruire de povestiri SF în care fecundăm nişte lumi spre care călătorim, dar nu aşa cum au fost născute pe hârtie de cel care le-a scris, ci adăugând la citirea lor tot ceea ce ochiul şi mintea noastră poate să le adauge. Astfel citind amândoi acelaş lucru, despre aceeaşi lume, ea nu corespunde întru totul în mintea mea şi în mintea ta, în laboratorul acesta în care şi eu şi tu punând-o acolo o trecem iar prin durerile naşterii, dându-i o altă imagine şi un alt chip care să corespundă, care să fie asemenea chipului şi asemănării noastre. Oare nu tot aşa a făcut şi El? Oare nu tot aşa face şi acum când încearcă şi probabil şi reuşeşte să modeleze oameni născându-i din nou, după alt chip şi altă imagine, ca sculptorul care cioplind piatra constată că piatra se miscă pentru că e o piatră vie, şi cioplitura nu mai e la locul ei, forma nu mai e cum trebuia să fie sau cum a fost planificată ci altfel, în alt chip. Şi când ia din nou ciocanul şi loveşte sar colţuri unde ar trebui să fie rotunjime, şi apar scobituri unde ar trebui să fie linie dreaptă. Astfel că el caută o altă piatră care se supune locului unde el o aşează pentru a putea primi forma pe care el i-o doreşte. Şi pentru că nu găseşte o astfel de piatră o ciopleşte singur în dorinţa lui de-a o creea spre a fi, chiar dacă e încă brută şi necioplită.

În parc pe bancă, sau în cafenea pe scaun, sau în autobuz printre oameni, paralelismul lumilor călătoreşte. Una într-o formă ce se scurge din loc în loc şi din imagine în imagine, geografică, concretă pentru simţuri şi ochi şi degete şi paşi, şi una mult mai complexă care în ciuda geografie poate fi aproape oriunde, instantaneu şi cu o viteză uimitoare. Curg şi acum aşa cum curgeau şi atunci gânduri de genul acesta prin venele minţii, adăpând-o cum adapă apele Dunării delta, cum setoşi ne stâmpărăm setea cu o bere spumoasă sau cu apa rece a unui pahar de nisip transparent. El cel de atunci nu ştia că eu cel de azi il voi privi, şi eu cel de azi nu ştiu cât mai văd din ceea ce a privit el, suprapunând într-o naştere nouă cele două priviri, născând chinul din blestemul ce ne subjugă să suprapunem, să ne uităm, să uităm că ne-am uitat, că ne zgâriem încercând, să… să încercăm să ne zgâriem pentru a ne simţi sângele cald cum ne curge pe pielea rece a vieţii, pe răceala primăvăratică a încercărilor noastre ce ne macină în morile de vînt, de apă, de spirală şi de nivel.

După ce s-a dat jos din autobuz, a călătorit prin alte locuri cu mintea şi cu trupul, până când cu capul în perină s-a abandonat neînţelesei călătorii a somnului. Peripeţiile de acolo îmi sunt necunoscute.

…alte 50 000 de vorbe

Dacă episodul 2, sau orice altă etichetă i-am pune, e asemenea primului episod ce rost mai au două episoade? Dar parcă nu sunt filme la care ne-am uitat nu doar de 2 sau 3 ori şi nu am considerat că e o pierdere de vreme, sau o risipa de energie, sau o chestie enervantă şi plictisitoare, ci din contră, am făcut aşa alegând cu propria noastră voinţă, fără să fim constrânşi decât de timpul liber eventual, ce ne-a permis să facem aşa (sau altfel).

În bagajul oricărei zile adunăm multe prostii, care ne îngreunează călătoria. În loc să călătorim „light”, cum zice englezul, alegem o viaţa grea, şi-mi vine să zâmbesc. Zâmbetul pare o chestie uşoară, însă uneori e complicată de-a dreptul. Degeaba aruncăm boabe albe pe drumul negru ca să găsim drumul întoarcerii, că înapoi nu ne mai întoarcem, nu ne mai putem întoarce. Dar cine vrea să se întoarcă n-are decât să încerce. Eu vreau să merg înainte, prin mlaştinile fricii, sau ale temerilor că nu avem barcă, că-n barcă n-avem găuri, că avem vâsle prea scurte, sau că motorul nu are benzină. Mereu ne lipseşte câteceva în orice fel de călătorie ne-am porni, dar asta nu ne face să nu mai mergem, din contră descoperim şi începe să ne placă să ducem lipsă.

Câtă ingeniozitate descoperim că am luat cu noi atunci când descoperim că nu avem chibrituri, că nu avem sare, că nu avem destui bani, că nu avem cunoştinţele necesare, că nu cunoaştem limba drumului pe care umblăm. Dar dacă n-avem aşa de multe avem nevoia de a avea. Avem chef să avem, avem în noi dorinţa aceasta şi parcă ne satisface mai mult decât toate lipsurile, mai mult decât nevoia în sine.

Ce-mi place aşa de mult la călătoria asta mentală e că deschide mereu aşa de multe drumuri sub paşii gândurilor mele. Aşa de multe posibilităţi înlănţuite, înşirate una după alta în fluxul acesta al conştiinţei pentru care timpul nu e important şi nu contează, pentru care cafeaua e mereu aburindă indiferent cât s-a scurs din zi. Chiar şi pierderea firului e lipsită de importanţă, pentru că mereu apare un altul, înnodat de un altul la capăt, la mijoc, la început. Bagajul etichetelor şi al borcanelor e doar o înţelegere subtilă între noi, pe care am furat-o unul de la altul si de care nu mai suntem şi poate că niciodată nu am fost prea conştienţi. Teama de ceva, vorba lui Augustin are o oarecare logică, însă atunci cînd ea este lipsită de un obiect identificabil ca rău, care să provoace şi să fie cauza subiectului despre care vorbim, ea teama însăşi devine un rău mai mare, cu atât mai mult cu cât asemenea credinţei, care se pare că nu poate exista în ea însăşi, nu are o sursă reală, un obiect în jurul căruia să graviteze, asemenea planetelor în jurul soarelui.

Cu barca, cu pluta, cu orice alt mijloc de transport, fie el chiar şi în comun, nu prea se poate călători pe oceanul oval al fanteziei, şi nici nu se pot îndoi raze din care să ne facem arcuri şi cu care să aruncăm alte raze în alte întunecimi, aşa cum le rupem în oglindă şi le trimitem prin fibre optice pe sub oceane, cu cârca, cu spinarea plină de zgomotele noastre codificate.

Călătoria asta cu viteza gândului e cu mult mai fascinantă decât orice altă călătorie. Mă duce şi în viitor şi în trecut, aşa instantaneu, mă duce până în înţelesul cuvintelor, de parcă e posibilă micşorarea noastră la scară mică, cu lupa inversă şi călătorirea pe răuri de sânge până în motorul universului uman, sau cel floral, în care seva curge prin nişte vene altfel, altcumva, dar curge.  

Totul curge ziceau oamenii mai demult prin gura unui reprezentant de-al lor. În albiile unor râuri ce nu-s râuri, în deltele şi din izvoarele ce de ce n-ar fi pentru alte firişoare de apă delte. Că lucrurile sunt simboluri ale altor simboluri, şi că ele se mănâncă mereu între ele având în comun foamea şi gurile, astea le-au observat deja alţii, iar eu călătoresc câteodată cu bilet, cîteodată fără, în muzeele lor, admirând jurnalurile călătoriilor făcute de ei. Simbolul cărnii a devenit – că lucrurile mai tot timpul devin, ele fiind ceea ce sunt, adica ce au fost – hmmm, simbolul sexului, însă numai în urechiile noastre setate după setările veacului, şi nu după adevărul lumii, sau mai degrabă însetate de poftă.

Teama este o ditamai pacoste şi ea ne va însoţi mereu, că tot vorbeam mai ieri despre singurătatea pe care o simţim, dar pe care nu o putem avea pe deplin niciodată. Schimbăm compania lucurilor care ne obosesc cu compania lucrurilor care ne fac plăcere, şi astfel spunem că ne-am găsit sau ne-am procurat, sau ne-am creat un moment de linişte acolo lângă gălăgia clipocitoare a apei, sau ciripitul păsărilor sau zgomotul de fond al pălăvrăgelii într-un bar plin de oameni, în care totuşi noi ne simţim singuri, fiind înconjuraţi de ei. Dăm alte feţe aceloraşi lucruri, le schimbăm capacele ruginite ale borcanelor, sau învechitele etichete, şi cum lucrurile devin, nu mai putem scrie acelaşi lucru, pentru că un măr lăsat de capul lui, cu sau fără coadă, mucezeşte devenind un măr nucegăit. Lucrurile – şi eticheta asta e destul de prost scrisă, destul de nepotrivit, pentru că nu toate sunt lucruri în sensul în care lucrurile sunt lucruri şi nu altceva – lucrurile deci curg dintr-un borcan în celălalt, se strecoară de sub o etichetă sub o alta, chiar dacă învecinată şi nu diametral opusă. Dar ochiul nostru nu este interesat să vadă. El vede inconştient de întregul mecanism din spatele lui care-l face să vadă, pentru că rolul lui nu e acela de a se înţelege pe sine, ci de a deschide uşile lumii pentru altcineva decât el însuşi – dar el nici măcar lucrul acesta nu-l ştie şi nici nu-l vede, pentru că el totuşi nu poate vedea tot ce se poate vedea.  

Partea cea mai frumoasă, pe care nu ştiu dacă o vede sau nu, dar din pricină că eu sunt mai mult decât ochi, deşi el fiind o parte din mine, şi eu sunt o parte din el, eu văd că el nu vede dar eu da. Eu văd că el nu se supără să fie doar o slugă şi mai văd că slujeşte chiar şi atunci când curge, chiar şi atunci când este obosit, şi face într-un fel numai al lui, într-un fel doar de el ştiut că imprimă cumva atingerea aceasta a lumii undeva în senzaţia care nu dispare şi după ce posibilitatea vederii lui se închide, pleoapele cad aşa cum încuiam poarta la lăsarea întunericului, copil fiind şi în copilărie.

Se chinuia într-o după-amiază de vară un cerb să soarbă doar cerul din apă şi un vânător să împuşte imaginea fără s-o sperie, s-o soarbă şi el dar nu în întregime, şi nu ca să o bea, ca atunci când ţi-e sete şi vrei să stâmperi setea aceea, ci ca atunci când deguşti vinul şi-l sorbi cu buzele din culoarea lui roşie şi-l sorbi cu nările din mireasma lui tomnatică şi coaptă. Tot aşa se întâmplă şi acum, ba de către mine facere, ba de către voi. Şi chiar dacă ne convine sau nu ne convine, asemenea ochiului şi noi vedem numai până la un punct, chiar dacă sunt unii dintre noi care reuşesc să vadă o linie, înşiruirea de puncte şi creionul care le mâzgăleşte. Tot la fel ca el, unii ne dăm seama că vedem sau că nu vedem, pe când alţii nu o realizăm nici pe prima nici pe a doua, ba chiar ne irităm când ni se pune vreo oglindă în faţă şi ea e în stare să adune imaginea şi să ne-o servească exact aşa cum am prefera să n-o facă, autentică şi aşa cum e.

Dar cine ne întreabă pe noi dacă ne convine sau nu? Dialoguri sunt multe pe lume, tot la fel de multe precum drumurile şi călătoriile, şi plimbările sub clar de lună. N-am fost pe lună deşi am fost acolo. În fiecare noapte înlunată, m-am dus şi m-am întors cu ochiul de pe ea, până pe ea, şi cu gândul ochiului şi cu ochiul gândului şi cu mintea lui care vede şi ea cu ochiul ei interior sau mulţimea de ochi din care e alcătuită.

De ce-o fi scris Apostolul Ioan că vedenia pe care a văzut-o, pe care deci a călătorit-o, îl descria pe cel Nevăzut ca fiind plin de ochi pe dinafară şi pe dinăuntru, de parcă întreaga lui alcătuire nu-i altceva decât un puzzle al privirii? Noi nu vedem microcosmosul ce ne înconjoară, el scapă capacităţii ochiului cu oglindă în fund, însă şi-n suflet avem ochi, şi-n vârfurile degetelor avem ochi (orbul ştie că am dreptate) şi ce ştiu eu pe unde or mai fi, ascunşi ca să nu-i vedem.

Zâmbetul vede şi el, sau dacă nu vede, cel puţin recunoaşte un alt zâmbet, ştie cumva că fac parte din aceeaşi specie, iar ăsta-i un mod de-a vedea. Dialogul e-o gură şi un ochi, cu care cuvintele văd lumina zilei, iar nerostirea întunericul nopţii. Scrisul vede ochiul, pixul vede foaia, foaia vede atingerea, atingerea vede tot ce este ea în stare să vadă cu ochii nevăzuţi pe care-i are. Toţi vecinii îşi văd vecinii, şi uite aşa din aproape în aproape ne apropiem depărtându-ne de locul spre care ne îndreptăm, mereu făcând şi ce vrem să facem şi ce nu vrem.

Şi dacă tot am ajuns aici, în popasul acesta al voinţei când cu da când cu nu, eu zic să zăbovim puţin. Miroase a mochetă de muzeu şi a broşuri. A ghid turistic miroase, puţin confuz amestecat desigur cu alte mirosuri. Moneda cu două feţe se foloseşte de ea însăşi ca să dea cu banu’ şi capul sau pajura formează întregul. Când iese una câştigătoare toată partea de deasupra se bucură, iar când iese cealaltă câştigătoare, toată partea de dedesubt constată că vremea victoriei celei dintâi se suprapune cu vremea victoriei celei de-a doua. Şi când nu, şi când da, de vrut tot vrem, şi când nu şi când da, de crezut tot credem, şi când sperăm şi cîâd nu sperăm tot nu şi da folosim. Şi când poposim ne continuăm călătoria, şi când nu alegem alegem şi când ni se pare că nu e e ca şi cum n-ar fi.

Pot bate şaua să priceapă iapa, fără ca iapa să fie acolo, tot aşa cum pot parcurge un drum lung, de miiii de kilometri în cerc, fără ca de fapt să ajung undeva, ci doar sărind graniţa geografică ce mă robeşte să cred că parcurgând kilometri întregi într-un cerc mai mare sau mai mic, de fapt bat pasul pe loc. Dar după cum se poate vedea destul de desluşit lucrurile nu par a fi deloc aşa.

50 000 de vorbe…

50 000 de cuvinte înseamnă finalul. Finalul primei pauze meritate. Nimica toată pentru cei care îndrăgesc joaca, în mod deosebit joaca cu vorbele, pentru cei care ştiu că niciun final nu e complet, ca absolutul îşi are loc preutindeni în altă parte da’ foarte puţin, rar de tot în vocabularul nostru, având o legătura stranie cu lutul, sau una lingvistico-organică dupa cum se poate vedea în mâzgăleala cuvântului.

Şi mai sunt tot felul de cuvinte interesante precum „provocare”, concurs, întrecere, efort, minim de efort, scriere, scris, şi multe altele care nu mai au nevoie de ghilimele, cu care îmi fac bagajele pentru a porni la drum, pe drumuri făcute din combinări, pe melaguri zidinte-n imagini, pe lângă oameni care locuiesc în dialoguri, prin aventuri nenăscute încă pentru că fotosinteza cuvântului n-a avut loc, din nicio altă pricină decât pricina însăşi.

Lumea a fost făcută de două ori. Tot aşa se întâmplă şi azi cu cosmetizarea ei, cu faţa ei mereu în schimbare. Prima dată a fost creată acolo în gând, în plan, în schiţă, în vis, în imaginea aia care abia mai apoi a fost pusă în faptă, a fost subjugată materiei, a fost sorbită în ceea ce ne văd ochii şi ceea ce ne vede mintea când picioarele ochiilor obosesc. Călătoriile sunt aproximativ la fel de asemănătoare, iar a mea bănuiesc că nu are nimic atât de original încât să se diferenţieze substanţial de restul. Ştiu care-i finalul, deci îmi am destinaţia, însă nu ştiu cu ce tren, nu ştiu pe ce drum, nu ştiu nimic din aventura care-mi stă în faţă, şi deşi mă uit la ea cu uimire parcă nu o pot zări, parcă nu o pot naşte decât cu durere.

Ce blestem a mai fost şi este şi ăsta al muşcăturii de măr, să naşti totul cu durere şi prin spini să crească trandafirii, şi doar noaptea să se vadă stelele şi doar dacă plăteşti cadoul e gratis. O călătorie gratuită în jurul soarelui mi-a fost pusă la dispoziţie de mai bine de 30 de ani încoace, aşa că ce-i aia un puzzle al cuvintelor româneşti cu care să mă recreez ca în recreaţia mare, între două zgomote de clopoţel, între două ezitări de lene, între două bătăi de inimă, între noi doi, eu cel care sunt şi eu cel care voi fi şi eu cel care mă privesc cum rămân în urmă asemenea pietrelor ce sunt statornice sub apele mereu curgând rămânând peste pietre, mult mai statornice şi mult mai fiind.

Socoata dă altfel în matematica diferită a călătoriei, iar jurnalul acesta prins cu o pânză de păianjen de colţurile a două stele e preşul furat de la Aladin cu care voi fugi de naş, cu care voi fenta biletul de călătorie, cu care voi bea cafea în vagonul restaurant, cu care îmi voi umfla roata dezumflată de la bicicletă şi cu care voi trage după mine toate frunzele toamnei sub stratul noului anotimp, ca pe-o cortină de teatru, ca pe un final de capitol, ca pe un cântec ce face să curgă înşiruirea actorilor.

Amalgamul acesta de zdrenţe, care şi ele nu-s altceva decât cuvinte… înşiruire de litere borţoase de alte litere, care se nasc şi se mînâncă unele pe altele în amalgamul acesta de bibloteci reprezintă harta mea pe care o desenez în timp ce merg, mai mult cu urmele paşilor sau cu apăsarea degetelor în zgomotul de plastic al scrisului. Să iau cu mine cămile cu saci plini de litere? Să iau cu mine tancuri cu cufere pline de etichete? Să iau cu mine robi şi roabe care să mă ajute să leg funiile între ele şi cu toate funiile acestea să vă leg şi pe voi? Să nu credeţi că vă scot ochii, pentru că au ei singuri un fel de a curge, însemnând oarecum că vi scoateţi singuri şi mi daţi mie, dar nu ca să văd cu ei, ci pur şi simplu pentru că ei au proprietatea asta de a curge rămânând acolo, de a se împăştia în toate părţile cuprinzând în braţele privirii lor egoiste şi nesătule călătoriile verbale şi zgomotoase cu care această mare carte de aventuri, ce-i lumea, ne cuprinde ca pe nişte cuvinte scurte aşezate şi sorbite de alţi ochi – ochii întunecaţi ai găurilor negre, coşmarul oricărei stele căzătoare cu care-şi pecetluiesc îndrăgostiţii dorinţele.

Desigur că am nevoie de cămile şi de cufere şi de etichete şi de borcane şi de capace şi de carioci şi de markere cu care să pun verbele la locul lor şi toate părţile de vorbire în căruţa teatrului de păpuşi, a păpuşarelor, a sforilor şi a uneltelor de care am nevoie pentru îmbârligătura aceasta în care încerc să fac ordine. Cine mânâncă azi reţeta scrisă pe bucata de foaie şi nu preferă însăşi prăjitura, chiar daca uleiul are gust rău, chiar dacă făina e înnecăcioasă, chiar dacă separat ingredinetele se simt urâte şi nefolositoare. Ele îşi găsesc totuşi rostul, scopul, marele lor destin în punerea lor împreună. Lupă, lupă, unde eşti lupă? Cu siguranţă voi avea nevoie de magnifier-ul ce va ţine relaţia noastră când la distanţă mare când la apropierea presantă şi dureroasă a contopirii.

Ştiţi care sunt cele 5 ingrediente ale vieţii? Cei 5 piloni? Cele 5 feţe ale marii piramide în care ne aflăm cuibul? Sau, ştiţi că descoperirea cunoaşterii e o călătorie lingvistică din semn în semn, din simbol în simbol, din traducere în traducere? Desigur că ştiţi – şi ăsta-i motivul pentru care nu călătoresc singur, şi deşi am pornit singur la drum, fără să vă întreb dacă mă însoţiţi, dacă vă încumetaţi să mă urmaţi în lungul şir de răsărituri şi apusuri, precum felinele pe după pomi sau prin iarba savanei ochii vostri mă urmăresc şi codurile se sparg în întâlnirea dintre ceafa mea şi ochii vostri, dintre ciocanul şi nicovala pe care pe tăcute dar şoptit ne făurim prada şi prădatorul, mortul şi moartea, rostogolirea născută a naşterii.

Nu ştiu ce rost are cuvântul „singurătate” în lumea borcanului nostru, în care orice ai face n-ai cum să fii singur, n-ai cum să te refugiezi de tot, n-ai cum să te ascunzi decât cu lucrurile sau după oamenii ce fiind îţi arată că eşti în prezenţa lor, deci nu eşti numai tu, eşti tu şi ei, sunt ei şi tu. Că ne simţim singuri cîteodată, iară, sau din nou, nu facem decât să descoperim, să dăm la o parte misterul acesta de a fi noi cu noi, noi cu simţirele noastre, pluralitate lipsită de singular, în prezenţa singularităţilor. Sâmbure de ghindă zicea poetul că-i este sufletul, şi-n cuibul acesta imens, trecutul şi viitorul sunt o împletitură a crengilor de copac cu rădăcina, sau ascunderea pădurii în ghindă, e aducerea pe lume a lumii, acum, aici sub ochii noştri, în ochii noştri în jocul acesta de-a vaţ-ascunselea, în joaca aceasta cu vorbele de care vom râde şi care ne va îmbucura copilăria până la lacrimile bătrâneţii de la final, când vom deschide alte porţi şi vom începe alte drumuri cum începeam când nu ştiam a scrie câte-un capăt de linie în culoarea creionului.

Pe valul verbal, printre statuile vorbelor, prin labirinturi de înţeles şi neînţeles mă pierd şi mă găsesc deopotrivă. Mă las pierdut pentru a fi găsit. Rătăcesc pentru a cunoaşte. Nu mai e cale de întoarcere. Drumul duce doar înainte, chiar dacă aşa pentru plăcerea peisajului şi-a ochiului cu care pipăie urechea cuvintele, vom arunca din cand în când câte-o privire înapoi peste umăr, înapoi peste umărul zilei de azi. Cine ne pune sub paşi aceste amintiri din viitor nu ştiu. Multe sunt de cercetat sau de descoperit: comori de mister, ţoale fermecate, teci de săbii de corn, scrisul de pe plicul expediat de expeditor, şi din toate câte sunt de cercetat şi de mirosit, toate vor râmânea mereu de cercetat şi de ascuns acolo în descoperire ca mănuşile în gerul iernii şi ca mâinile în mănuşi.

Vitorul are şi el supuşii lui cu care îşi tine cronicile. E adevărat că nu mi-am propus să trec pe la muzeul de istorie al viitorului. Mi-e teamă de scheletele prăfuite ale trecutului ce atârnă în ramele exacte ale punctelor cardinale, ale zilelor de naştere, ale pietrelor de mormânt ce se lasă înfrânte de firul ierbii şi de schelăriile florilor veştejite, cu ajutorul cărora nepricepuţii zidari, zilierii neîndemânatici lipsiţi de experienţa zidirii, cosmetizează faţada ştearsă a trăirilor. Şi mai sunt am auzit şi alte camere şi săli acolo în muzeul de istorie al viitorului, unele pline de tot felul de sentimente sedimentate pe alte sentimente nesigure presupuneri şi prejudecăţi care arată într-un fel al lor, aproape unic şi distinct, dar pe care fiecare vizitator le vede după forma ochiului lui, strâmt sau larg, alb negru sau color, grotesc sau lin.

Pe-acelaşi drum sunt două drumuri cel puţin. În orice întoarcere sălăşluieşte mersul înainte oricât ai vrea sa sălăşluiască mersul înapoi. Să mergem înainte dar!

În rolul principal (?)

– De ce taci? întrebă ea privindu-mă-n ochi.

– Ca să-ţi las loc să vorbeşti, nu ai zis că mereu te întrerup? Acum te pomeneşti că n-o fi bine că tac, îi răspund, susţinându-i privirea jucăuşă, zâmbind în colţul gurii.

– Eşti hoţ, dar interesant, hoţia ta nu e una păgubitoare, ci parcă exact invers. Nu una care-mi ia, ci una care-mi dă.

– Păi da, îţi dă printre altele… timp, îţi face loc să fii. Îţi dă la fel de bine cum îţi şi ia.

– Cum adică “…îmi şi ia?” ce-mi ia?

– Eee las` că nu tre’ să le ştii tu pe toate, nici să le înţelegi, nici să micşorezi misterul existenţial, altfel noi ce-am mai vorbi acum? …şi mă cufund cu spatele în îmbrăţişarea fotoliului zâmbind larg.

– Vrei să zici că n-am avea ce vorbi? Îmi aruncă o privire sticloasă, adăugând repede, parcă aşa, să n-am loc să mă strecor cu vorbele mele în şirul vorbelor ei:

– …Şi că tăcerea naşte vorbire? Şi că eu tre’ să accept toate filosofiile astea ale tale fără să ripostez, de parcă le-aş înţelege şi mi-ar fi dragi? Adevărul e nu ştiu ce şi cum, nu ştiu ce-mi faci, că văd că accept ce altfel aş fi respins, mi se pare uşor şi logic ceea ce n-are nicio noimă. Şi cât ai de gând să taci?

– Ironico! Până mă săruţi, că asta-i cea mai mişto modalitate să-mi astupi gura…până-mi iei aerul şi sunt nevoit să ţip după el, trăindu-te în clipa asta unică şi ireversibilă. Hai mai aproape!

– Hai tu!

Şi mă văd nevoit, cu dragul ăla al înduplecării, să mă trag mai aproape până îi ating genunchiul cu genunchiul meu si fiecare simte pata de căldura a celuilalt. Nu ştiu de unde vine expresia “mi s-a pus pata…”, poate că de aici, din povestea asta.

Şi au curs liniuţele nevăzute ale dialogului când cu sunete când cu tăceri, când cu priviri adânci şi sticloase, sau tăioase, pătrunzătoare sau doar pline de curiozitate şi de dorinţa de a vedea bine, când cu buze strânse, într-o conversaţie dulce şi holistică, asemănătoare unei simfoni în care nici cel mai neînsemnat gest muzical nu e în plus. Braţe strânse pe piept, vârfuri de degete în vârfuri de degete, mâna trasă brusc sau cerută înapoi, joacă aşa din toate încheieturile, ca tremurul iernii care sub strângerea rotundă a frigului te cuprinde în întregime, din tălpi până-n creştet.

În dialogul ăsta cuvintele au mereu rolul lor, un oarecare rol, însă nu sunt sigur că rolul principal.

Scrisul uşor

Ce mare lucru, un substantiv şi un adjectiv acolo, ba şi un pic de articulare… hai poate şi un pic de verb. Şi cum trăsătura noastră definitorie este limbajul articulat, să zăbovim puţin pe malul drept, ca să…de-aia că-i mai uşor.

Nu-i uşor să scrii uşor. E chiar greu. Acestea fiind spuse, scrise mai exact, ar trebui să închei şi să vă las pe voi să descuiaţi cu cheia asta orice încheiere neterminată, orice concluzie închisă, orice lipsă de permisiune spre deschidere. Ar trebui să fie uşor. Însă dacă a scrie uşor nu-i lucru uşor, ştiu într-un mod intuitiv şi femeiesc că închiderea trebuie amânată pentru şi din cauza dificultăţii ei, a greutăţii de a ajunge într-un mod atât de rapid la greutatea cuvântului „uşor”.

Poate că nu vă place, aşa cum îmi place mie, deschiderea dublă din start. Poate că nu vă plac drumurile evantai ale căror mănunchi are un punct comun. Poate că nu vă place scrisul uşor. Poate că vă enervează cărarea uşor accesibilă. Preferaţi poate că potecile îmbărligate, învârtitul în jurul cozii, răsturnările de situaţie, cuvintele polisemantice, finalurile deschise, subiectivismul liber. Banalitatea scrisului uşor e ca o pană în vânt de care nu e legată nicio piatră cu nicio sfoară, care să o ţină sau menţină în dreptul ochiului, vorbe ale* căror zbor să fie static şi pe înţelesul privirii. Scrisul uşor e ca lemnul de plută care nu coboară în adâncuri ci mereu rămâne la suprafaţă.

Dar nu orice coborâre în adânc e magnifică. Uneori înseamnă lipsă de oxigen, sufocare, înecare, udare completă, învăluire în ape, în negrul umbrelor subterane sau subacvatice, pericol. Suprafaţa apei şi mai ales plutirea pe ea înseamnă supravieţuire, dans pe umărul de val, legănare plăcută în balansoarul oxigenului din cordonul ombilical al vieţii.

Scrisul greu în contradicţie cu scrisul uşor e un subiect la care mi-e greu să mă gândesc acum..darămite să scriu despre el. Scrierea uşoară nu-i verişoară cu scrisul uşor, iar scrisul uşor nu e uşor de scris, cel puţin nu la fel de uşor ca scrisul greu.

Tot aşa după cum substantivul nu-i verb…

* să scriem corect româneşte 🙂 da?!

Reinventarea unui om

             Planificam concediul cândva şi mă gândeam să mă duc într-un loc foarte îndepărtat, undeva unde n-am mai fost niciodată, până în mintea primului om şi să vizitez prima bucurie, primul weekend, prima odihnă după prima zi de muncă, după prima trudă. Să mă las contaminat de fericirea primului orgasm, sau dacă imi va fi interzisă o asemenea intimitate, măcar vibrarea acestui gând să ajungă cumva până la mine ca şi cum aş fura cu urechea muzica unei camere în care nu mi-e permis să intru, sau aş fura cu privirea pe gaura cheii o contemplare interzisă.

               Să mă bucur cu bucuria aceea de împrumut, cu bucuria aceea a contemplării de care a avut parte primul om, ca şi cum prin ochiul lui aş privi în depărtare de pe terasa unei camere de hotel priveliştea pe care mi-o oferă, aş privi prin fereastra îndreptată spre depărtări primul amurg, sau primul orizont însângerat, primul curcubeu prin ochelarii, de împrumut şi ei, ai primei uimiri, ai primei mirări. Să vizitez astfel galeriile primei zile de luni, şi cu degetul nedezlipit de pe butonul memoriei să fac poze pe care să le împărtăşesc cu voi, cărora să le dau share pe podul acesta al amiciţiei dintre noi, pe parapetul care ne delimitează drumul comun, cu direcţiile lui diferite.

            Dar efortul unei asemenea călătorii oare îmi garantează un asemenea concediu? Uneori truda este o odihnă în sine, ea fiind mult mai satisfăcătoare decât odihna visată, şi asta din urmă neavând nicio însemnătate rodnică fără de prima. Merită făcută o asemenea călătorie? O călătorie pe căi ne-mai-umblate, pe pante verbale deosebit de alunecoase şi strâmte. Dar harta unui drum ca acesta e încă nescrisă, nedesenată, neparcursă, inexistentă.

            Destinaţia e oarecum palpabilă, reală atât cât poate fi de reală o pagină de istorie neverficabilă, lipsită de mărturia martorilor oculari, de capacitatea tehnologiei de azi de a imortaliza lumina într-o peliculă statică sau mobilă, care pentru majoritatea dintre noi rămâne o hartă indescifrabilă, care totuşi provoacă o bucurie reală şi autentică, chiar în lipsa acelei înţelegeri.

            Dar a parcurge drumul este mult mai palpitant decât a te face că-l parcurgi, sau a vorbi despre parcurgerea aia, fie ca o dorinţă fantezistă, fie ca o amintire din viitor sau din trecut. A parcurge efectiv drumul şi a cunoaşte şi a te cunoaşte în felul acesta e mult mai important decât 7 mii de planuri care nu ajung să se concretizeze şi rămân doar nişte trasee montane care niciodată nu vor fi bătătorite cu piciorul, care nu vor produce niciodată febră musculară sau dorinţa de a bea un ceai fierbinte cu mâinile îngheţate strâns încolăcite în jurul cănii de tablă.

            Ce-ar fi ceaiul fierbinte şi focul trosnind a căldură fără frigul nopţii. Ca nuca-n perete s-ar potrivi aburii unui astfel de ceai într-o zi caniculară, în mijlocul unei zile plictisitoare.  Ce-ar fi un asemnea concediu fără curiozitatea sau dorinţa aflării lui. Nici destinaţia în sine, nici omul care are parte de ea nu fac farmecul unei călătorii, ci împletirea lor într-un fel anume, unic, nemaipomenit şi de nerepetat în timpul acela şi cu aşteptările şi dorinţa aceea. Stâncile Muntelui Olimp n-ar fi deloc interesante dacă ar fi lipsite de legendele care veghează la intrare asemenea unor torţe chiar la începutul unei peşteri întunecate. Lumina proprie şi vederea bună fac culorile curcubeului să arate altfel pentru fiecare.

            Poate că mintea primului om e o destinaţie prea exotică pentru mine. Prea îndepărtată, prea greu accesibilă. Poate că s-au epuizat biletele, poate că e beat ghidul, poate că nu mai sunt camere goale în care să pot zăbovi şi eu câteva nopţi, să pot avea parte, să pot avea măcar parţial parte de tot ceea oferă o asemenea destinaţie unică.

            Poate că îmi voi pune în bagaj Jurnalul lui Adam şi Eva, sau fragmente din Jurnalul lui Cain. Ce contează că sunt scrise într-o limbă necunoscută mie, o să încerc să descifrez simbolurile, o să zăbovesc în dreptul pozelor sau a liniilor fumului, a amprentelor murdare de pământ sau funingine rămase în locurile în care s-a tras de mânerul foilor cu atingerea aia a vârfului de deget pe limbă.

Recunosc că drumul acesta mă umple de emoţie şi frică. Va trebui să rostesc în gând Litania fricii, scrisă de George Herbert special pentru momente paralizante. „Frica ucide mintea. Frica e moarte măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Pe unde va fi trecut ea nu va mai fi nimic…voi rămâne doar eu…”, sperând ca litania asta să fie reală, să îmi fie de un real folos, şi cuvintele ei să creeze în min(t)e o altă realitate mai puternică decât cea de dinainte. Frica asta de necunoscut e ca şi cum aş călătorii clandestin, fără bilet, şi aştept din moment în moment să aud glasul acela pe care nu vreau să-l aud, aştept să fiu sur-prins şi dat jos, sau pus să plătesc nişte ceva pe care nu-l am, o amendă pe care nu mi-o doresc. Frica de a merge orbecăind, însă de a merge înainte, atingând asemenea orbului pereţii călăuzitori ai vorbelor care prind contur odată cu pipăirea lor, tot aşa cum lutul prinde formă acolo între palmele mai moi sau mai ferme ale olarului.

            Desigur că e o frică prostească, iraţională şi copilărească, însă e o frică puternică ce are o asemnea forţă de a opri ba paşii concreţi, ba dorinţa de a merge, ba siguranţa că mergi bine, ba gândul că are noimă şi merită. Frica ce dovedeşte că e prezentă prin multele vorbe ce cresc ca un umbrar, ca primele frunze de smochin menite să umbrească ruşinea şi ruşinarea primilor oameni în a căror ochi s-a deschis brusc oglinda că sunt goi, că ştiu ce-i aia, că sensul cuvântului nu le mai e străin, că în vocabularul lor sunt mai bogaţi cu un cuvânt, şi ştiind acum ce-i bogăţia, sărăcia e doar cealaltă faţă a monedei, deşi cuvântul ăsta le este pe de-a-ntregul străin deocamdată, deşi intuiesc, văd cam despre ce ar fi vorba.

            Jurnalul acestui concediu e scris pe foile aşteptării. E ca un spectacol care dezamăgeşte. E o odihnă obositoare, chinuitoare chiar, obsedantă. Să fii acolo în ventriculul stâng al inimii lui, să auzi bătaia sângelui dar să nu vezi câştigătorul. Să stră-baţi preţ de o fracţiune de gând toată distanţa aia imensă doar ca să te trezeşti că eşti exact în locul în care te afli, şi totul a durat mai puţin de un vis gătat brusc, fără final american, fără deznodământ, fără continuare. Apoi să vrei să reiei totul, să te foieşti ca să readormi şi să derulezi ce a rămas neterminat, să continui călătoria care deşi pare că a început e totuşi departe de momentul acela. E ca şi cum ai ajuns la finalul unui roman, da nu-ţi mai aduci aminte conţinutul lui, sau acolo în lacrima care desparte ochiul de pleoapă scrie mare THE END şi nu-ţi poţi aminti ce-a fost înainte, un pic sau un pic mai mult de ÎNAINTE.

            Nu vreau să ştiu înălţimea primului om, după cum nu mă intereseză ţiglele de pe acoperişul hotelului de la mare. Senzaţia de confort şi priveliştea mă interesează. Imensa libertate pe care vreau să o trăiesc îmbrăcat în nişte haine care mă strâng, mă constrâng să percep totul prin deformarea ochelarilor care m-ating.

            Ce concediu, ce prima minte, ce odihnă? Bănuiesc că de-aia-i zice minte – că asta-i tot ce ne face, şoptindu-mi să pornesc mereu într-acolo că doar mergând voi ajunge, şi doar obosind voi ştii ce-i odihna, şi reinventându-l pe primul om, neputând să-l reinventez pe primul om îmi prelungesc concediul chiar mai departe, până în mintea primului Inventator, primind bonus pe lângă concediul planificat şi o excursie neaşteptată, mult mai obositoare şi mai reconfortantă decât căutarea de bilete, decât dormitul la cuşetă şi tam-tam-ul călătoriei, mult mai importantă şi mai fascinantă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, decât destinaţia în sine.

            Reinventarea unui om a eşuat – concediul e pe gătate şi eu nici măcar n-am bani de bilete, însă am o altă destinaţie: reinventarea eşecului şi a plăţilor, a concediului şi a…

…da da, a sentimentului, a senzaţiei de care ai parte: concediul altuia la tine în minte.

 

de la A la Zet (sau în varianta grecească: Alfa & Omega)

(EXPLICAŢIE: paranteza de fapt nu explică înţelesul, îl complică…)

Cuvântul este materia primă a oricărei scrieri. Dar cum să scrii că tocmai el cuvântul este materie? Înseamnă să porneşti rău, cu stângul, împletecindu-te, negând ceea ce tocmai zici, tăind craca de sub picioare, sau a bate cu picamărul, conectat la priză, în scările pe care tocmai vrei să urci. Dar oare nu aici e frumuseţea? Să te învârţi într-un cerc pătrăţos în care dai din colţ în colţ. Să asculţi trăgând cu urechea dialogul secret al zidurilor ce s-au întâlnit în colţul acela. Să te simţi pus la colţ de propria limitare. Să sapi tunelul acestei înţelegeri până nu mai rămâne nimic din coaja cuvântului sau a înlănţuirii lui pe care vroiai să o înţelegi, fără să înţelegi exact de ce, fără să înţelegi exact până unde anume.

Pentru ce să transporte cuvintele lumea de la ea însăşi la ea însăşi, şi mai ales pentru ce o asemenea întrebare? Oricum învârtirea în cerc, fie că e el cercul înţelegerii lumii, sau a dragostei, sau a sensului, sau a realţiilor ce există între noi şi ele, e o învârtire obositoare, extenuantă şi nu de multe ori fără roade dulci, ci mai degrabă amare. Când ştii că săpând dai de aur şi în schimbul aurului primeşti bani şi cu banii poţi obţine aproape orice disponibil şi accesibil în lumea asta, atunci îţi vine să sapi. Dar dacă ştii că sapi fără să găseşti ceva anume, atunci lipsa acelei înlănţuiri logice îşi construieşte o relaţie amoroasă până şi cu puterea braţelor pe care dintr-o dată nu le mai străbate, nu le mai însufleţeşte ca vântul pânzele corabiei. Pentru ce scrieri lipsite de utilitate? Pentru ce învârtiri în jurul cozii? Pentru ce finalităţi pe lume care să aibă undeva pentru cineva o noimă? N-ar putea exista curgeri care să nu ducă nicăieri? N-ar putea exista fluvii care să se verse în mare, să transporte peşti, să poarte corăbii şi care să fie total indiferente de toate acestea? Să nu-şi înţeleagă propriile valuri, nici marginile malurilor ce-i croiesc trupul, fără ca măcar să ştie că are valuri şi maluri şi peşti şi corăbii. N-am putea fi noi fluviul acesta? Desigur că putem, pentru că noi avem metafora şi cuvântul şi imaginea şi imaginaţia şi enormii paşi pe care-i putem face prin timp şi spaţiu, ochii asemenea oglinzilor care multiplică la infinit capacitatea noastră de a „curge”, indiferent dacă înţelegem sau nu, indiferent dacă ne dăm seama, indiferent dacă ne conştientizăm indiferenţa sau din contră, chinul agonizant al păsării.

Şi pentru ce concepte şi convenţii cu ajutorul cărora să ne traducem asemănător „curgerile” în aşa fel încât hărţile noastre să nu conţină mai mult mister decât dezlegare, nici mai multă obscuritate decât lumină, în aşa fel încât să avem senzaţia că nu suntem singuri pe lume. Iată de ce. Pentru că a fi singuri înseamnă să nu existe ureche pentru vorbele noastre, nici pescari pentru peştii noştri, nici deltă pentru fluviul învolburat al năvălirii noastre zilnice, deltă care să ne aştepte, şi pentru care noi anume să curgem. A fi singuri înseamnă a nu fi ziduri făcute anume din îmbinarea cărămizilor celulare. A fi singuri e totuna cu a nu se întâlni zidurile în colţ şi noi să nu fim acolo să tragem cu urechea la dialogul lor, dialogul îndrăgostirii lor care nu e altceva decât ecou, proiecţie, poezia de dragoste pe care vrem şi noi să o cântăm în stilul nostru muzical, pe instrumente proprii. Suntem acolo cu urechea ciulită pentru că vrem să ştim finalul, deznodământul. Vrem să ştim cum se termină doar pentru a vedea cum se începe. Contopirea asta a sfârşitului cu începutul este esenţa după care tânjim, este pata aia de culoare divină aruncată sau căzută din graba Creatorului în sufletele noastre, asemenea unei umbre, unui picur neastâmpărat de vopsea ce în loc să cadă acolo pe pânză a căzut aiurea, şi continuă să cadă,  ce pe tăcute, în noi, musteşte prin apropiere lumină. Acolo în suflet, sau undeva anume în noi, loc pe care din convenţie îl numim suflet, pentru că e şi el adânc şi fără de capăt asemenea umbrei, misterului care ne curge pe buze când zicem că ne dorim un loc căruia să-i putem spune „acasă”, o relaţie trainică dar mereu nouă, căutare şi zbatere neapărat însoţite de găsire, trecut şi viitor legate împreună în ceea ce desigur numim prezent. Irealul prezent care asemenea unei năluci e şi nici nu e, fiind doar atât cât să ni se pară că este, mai mult fiind urmând să fie, tot astfel cum este tocmai pentru că a fost. Început şi sfârşit deopotrivă.

Nu ne dorim ceea ce se gată. Nu se satisface nici măcar gândul acesta, darămite faptele, sau obiectele sau persoanele sau relaţiile umbrite de un astfel de soare. Dar ce anume sub soare, aici pe punctul acesta de lumină e altfel decât aşa? Vrem îmbinarea nu părţile. Vrem prezentul nu trecutul nici viitorul. Vrem să nu se gate în noi vrerea şi vrem ca mereu ceva ce nu se gată să o stâmpere. Şi totuşi mâncăm ştiind că ne va fi din nou foame. Iubim ştiind că se poate să nu fim iubiţi la fel, nici înapoi, şi după cum muşcăm pentru a ne umple golurile sub formă de muşcături din noi, tot aşa suntem muşcaţi de alţii pentru a-şi umple golurile muşcăturilor din ei, şi umplem în noi, tot astfel cum scădem din noi pentru a umple în altă parte, fiind împrăştiindu-ne, risipindu-ne în golurile altora. Facem aşa, şi mai mult de atât tânjim să facem aşa, împlinirea acestei tânjiri fiind o muşcătură pe care nu ştim exact cum dorim să o apucăm cu dinţii şi să o aducem „acasă”, acolo în noi, la locul ei, de unde nu ştim când şi cum a plecat, şi nu ştim nici cum anume o recunoaştem ca fiind ceea ce ne lipseşte.

Dar asta-i rânduiala, „bunăoară când cineva mănâncă, altcineva este mâncat”, şi deşi suntem, ştim că suntem mai mult devenire decât fiinţare, sau fiinţarea propriuzisă ne caracterizează felul de a fi. În momentul în care spunem că suntem, în momentul acela încetăm să mai fim, adăugând mereu fiinţei noastre, sau mai degrabă fiinţări noastre, timp, plusuri, minusuri, adăugarea în sine, pe care nu o putem explica decât luând din ea, asemenea copilului care încercând să înţeleagă din ce-i făcută maşinuţa lui preferată o desface făcând-o în felul acesta să fie orice altceva numai maşinuţă nu. 

Dar ce ne pasă nouă. Noi ştim rânduiala că orice piese demontate de noi se adaugă la un alt întreg, nimic nu se pierde, nimic nu se distruge pe de-antregul, ci totul se reaşează, se remodelează în alte forme, se regăseşte în altă parte, se risipeşte găsindu-şi astfel scopul întâi şi ultim al existenţei. Dar desigur că nu se poate ca totul să fie cuprins într-un cerc atât de mic şi de strâns, precum pretenţia că ştim care este scopul ultim al existenţei, de vreme ce sfârşitul acestei existenţe este strâns îmbinat cu începutul, ele sunt una de nedespărţit, una de nezdruncinat.

Filosofia ne oboseşte şi ne face franjuri creierii. Vrem dragoste. Vrem să iubim şi să fim iubiţi. Însă şi dragostea e o filosofie. Dar fiind atât de bogată, de generoasă de mare, dragostea este mai multe filosofii deopotrivă, după cum lumina este un curcubeu de culoare. Vrem culoarea, o vrem, dar nu o putem avea fără lumină. Vrem dragostea, o vrem, dar nu o putem avea fără filosofia ei. Chinul de a separa lumina de culoare, inutilul şi extenuantul chin, care ne caracterizează (uneori) viaţa, e chinul de a iubi nerespectând filosofia iubirii, de a pune etichete cu „gem” la borcanele cu murături, de a ne juca aiurea cu cuvintele, sperând să culegem la urmă capodopere literare. Dar noi ştim rânduiala, şi dacă nu o ştim, o intuim şi nu scăpăm fără să o vedem până la urmă în propria viaţa – dacă există aşa ceva – exemplificată concret precum o operaţie fără anestezic. Nu putem ocoli rânduiala, facem parte din ea, o compunem şi o locuim, tot astfel cum ea ne locuişte pe noi, şi ne înlocuieşte perpetu.

Nu putem scăpa, nu avem ieşire. Tot astfel cum uşa este şi intrare şi ieşire deopotrivă. Ieşirea noastră este intrare, şi intrarea noastră este ieşire. Sărim din lac în puţ, şi indiferent că ningem, plouăm sau ne evaporăm, tot apă rămânem. Nu putem fi altceva decât suntem, adică constantă devenire.

Dar ne place weekendul. Şi ne place mai mult să tăiem sfoara care-l apropie. Gândul că vine ne place mai mult decât weekendul în sine, care nici nu ne place uneori, şi după  ce a venit dorim să nu fi venit, să nu fi venit aşa, să nu ne e fi prins nepregătiţi, să il fi petrecut altundeva şi altfel, dovedind până la urmă că nu ne place de fapt weekendul decât dacă e ciopârţit şi seamănă oarecum cu aşteptarea pe care ne-am făcut-o în dreptul lui. Aşteptarea de weekend ne place. Şi multe alte lucruri de genul acesta.

Ne plac femeile, ne plac bărbaţii. Ne place iertarea şi berea. Ne place păcatul. Ne place plăcerea – chiar şi atunci când e dureroasă, dovedind nimănui că de fapt cu totul altceva ne place…că plăcerea şi căutarea noastră, asemenea nouă este într-o permanentă devenire, şi o caracterizează mai mult permamenţa şi transformarea ei decât forma aparent fixă pe care o are la un moment dat însemnat de noi în calendar, pentru a marca un semn imposibil de altfel.

Ne plac lucrurile imposibile, tocmai prin faptul că le caracterizează neputinţa de-a fi, dar şi o putinţă prezentă şi ea în neputinţa aceea.

Şi să zâmbim ne place, şi mai ales să fim în preajma oamenilor care ne fac să zâmbim. Să sărim garduri ne place. Să furăm pere străine ne place. Să fim prinşi ne place. Să auzim cum ghimpele sârmei înghimpate sfâşie cracul pantalonului în timp ce sărim gardul. Nu ne interesează perele pe care ne ducem să le furăm. Ne interesează zgomotul acela al sfâşierii. Pentru că nu putem auzi sfâşierea din suflet, ne interesează varianta ei sonoră. Rănile de la mâini când sărim zidul ne interesează. Amintirea unui asemenea moment. Înrămarea lui în galeria numită „glory days”…povestea ne interesează, pe care o vom împărtăşi cândva. Gândul că vom avea ceva de povestit ne mână. Gândul că cineva va ciuli urechea la povestea noastră, că va deveni lemne pentru focul şi lumina aceea din ochii curioşi şi interesaţi de ce se intâmplă la final. Zâmbetul răsărit pe buze ne interesează. Molipsitorul zâmbet pe care îl vrem înapoi pe buzele noastre după ce l-am pus, dacă am reuşit, pe buzele altora. Reuşita aceea o vrem, nu perele, nu gardul, nu furtul, nu prinderea. Înlănţuirea aceasta o vrem, nu elementele ei separate. Povestea o vrem. Sentimentul că este povestea noastră. Posesiunea ne interesează. Materia primă a cuvântului nu cuvântul în sine, ci doar ceea ce este el în stare să transporte, de la lumea aia care nu este a noastră către lumea care credem că ne aparţine. Credinţa aceasta ne interesează nu aparţinerea. Umbra aia care este o continuare firească a luminii, deşi ele nu pot locui făţiş împreună, ci doar aşa prefăcându-se, păcălindu-ne, înşelându-ne, dovedindu-ne într-o fascinantă îndrăgostire, că atunci când vrem una, vrem alta deopotrivă.

Să mergem pe ape vrem şi ne place. Să păşim cu ochii desculţi marea aceasta a cuvintelor, nepăsători la valuri, la adâncime, la spume. Avem mereu la îndemână prinderea aceea de mână a coperţilor, prinderea aceea salvatoare. Zâmbim cu superioritate unei astfel de mări, de parcă ţinem în mână biciul care a îmblânzit-o, cuşca în care sperăm să încuiem leul mării. Eşecul de a încerca ne place, care ni se proşterne la picioare asemenea apelor scurse, rispite, contaminate prin atingere, duse.

Şi totuşi o luăm de la capăt. Pentru că începutul sălăşluieşte exact acolo.

aer proaspăt :)

…aşa ar fi de-aş posta din când în când şi ceva proză 🙂 s-o mai dau într-un jurnal, într-un teatru, într-un interviu imaginar (câtă trecere încă are interviul  ăla luat lui Dumnezeu NU de Octavian Paler – el mărturiseşte că n-a fost respectivul „reporter metafizic”, da’ oricum, cine-l mai crede?…)…si oricum, am deviat de la subiect(e)…si ce, mai există aer proaspăt pe undeva?

 

atunci în ultimele cinci minute

locuim într-o revoluţie îndelungată

ceea ce înseamnă că nu suntem 

mai mult decât devenim 

şi ceea ce ne caracterizează starea de-a fi

este tocmai prezentul acesta 

continuu revoluţionar 

 

oscilăm la răspântii

ca viţeii în faţa porţilor noi

stăm pe orbita lumină şi ne lăsăm plimbaţi 

de însăşi întoarcerea spre locul 

din care am plecat 

simultan şi deodată cu el

 

axa revoluţiei noastre este

într-o necontenită revoluţie astfel încât

orice deschidere de pleoapă (stelară)

este o răscoală

de-a dreptul revoluţionară…

 

(şi nu arareori de-a stângul…)

 

Impresia „că nu mai e…”

Suntem la cheremul impresiilor noastre – ele par a fi dumnezeul care ne creează şi guvernează lumea – ele cresc precum nişte rădăcini prea groase şi prea adânci ca să le mai putem scoate afară pentru a planta altele în locul lor. Ele devin temelii pe care construim mereu şi mereu alte impresii ce dau formă şi gust şi florilor şi fructelor cu care ne hrănim şi ochii şi gura şi sufletul.

Impresia de libertate, de îngrădire, de măreţie sau nimicnicie, de importanţă, de stimă de sine înaltă sau pitică. Impresia de utilitate şi indispensabilitate, de rotiţă fără de care n-ar merge la fel, n-ar merge aşa. Impresia paradoxalului gol care ne umple cu prezenţa lui… Impresia impresiei…

Impresii – şi totuşi nu nişte simple şi banale impresii, ci însăşi scânteile pe a căror portativ ardem şi ne mistuim combustibilul clipitelor pe care le primim, extensiile timpului ce se hrăneşte în existenţa lui cu bateriile devoratoarelor noastre vieţi.

„O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi/ o sete de lume şi soare /… dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci? „- L.B.

N-a pierit. Ea-i devorată mereu de sufletele noastre întunecate, mereu flămânde şi niciodată satisfăcute – care nu zic niciodată „destul”, care nu se satură să primească şi să arunce afară scheletele goale, ca un câine care şi-a devorat ciolanul, sau cenuşa, ca vulcanul care inegreşte cerul de deasupra cu ţipetele furiei lui. 

N-a pierit nicidecum setea-ncepută în ziua dintâi.

Provocarea lunii noiembrie: NaNoWriMo 2012

[…]

Cei simpli sunt mai fericiţi decât cei complicaţi tocmai pentru că ştiu să se bucure de produsul final, şi nu răscolesc atât pământul în care au semănat florile până rup florile sau aşează pe ele instrumentele pe care le-au adus ca să se folosească de ele la săpat. Cei simpli sunt înălţaţi de paradoxul smereniei lor pe când cei ce se folosesc de el ca de nişte trepte pe care cresc şi urcă singuri, se împiedică şi cad pentru ca loviţi, juliţi şi cu semnele vinete ale căzăturilor lor să încerce să urce din nou, cu durere şi cu efort. Dar efortul este parte din blestemul spinilor şi al naşterii, aşa că  atâta vreme cât vraja aceasta nu se rupe niciunul dintre noi nu scăpăm de zgârieturi, de căzături şi de naştere.

Căci se nasc în noi în fiecare zi gânduri şi planuri şi dorinţe şi pofte. Se nasc în noi ambiţii şi se mai naşte un alt standard spre care tindem, fiind şi ştiind că suntem, însă dorind să devenim şi să ne naştem. Creşte în noi întreagă acestă stare de fapt şi noi o hrănim cu romane poliţiste sau de dragoste, cu înşiruire de povestiri SF în care fecundăm nişte lumi spre care călătorim, dar nu aşa cum au fost născute pe hârtie de cel care le-a scris, ci adăugând la citirea lor tot ceea ce ochiul şi mintea noastră poate să le adauge. Astfel citind amândoi acelaşi lucru, despre aceeaşi lume, ea nu corespunde întru totul în mintea mea şi în mintea ta, în laboratorul acesta în care şi eu şi tu punând-o acolo o trecem iar prin durerile naşterii, dându-i o altă imagine şi un alt chip care să corespundă, care să fie asemenea chipului şi asemănării noastre. Oare nu tot aşa a făcut şi El? Oare nu tot aşa face şi acum când încearcă şi probabil şi reuşeşte să modeleze oameni născându-i din nou, după alt chip şi altă imagine, ca sculptorul care cioplind piatra constată că piatra se miscă pentru că e o piatră vie, şi cioplitura nu mai e la locul ei, forma nu mai e cum trebuia să fie sau cum a fost planificată, ci altfel, în alt chip. Şi când ia din nou ciocanul şi loveşte sar colţuri unde ar trebui să fie rotunjime, şi apar scobituri unde ar trebui să fie linie dreaptă. Astfel că el caută o altă piatră care se supune locului unde el o aşează pentru a putea primi forma pe care el i-o doreşte. Şi pentru că nu găseşte o astfel de piatră o ciopleşte singur în dorinţa lui de-a o creea spre a fi, chiar dacă încă brută şi necioplită.

[…]

Inconsecvenţa

Ce-i incosecvenţa?

O casă fără acoperiş? Un acoperiş fără coame, o maşină fără motor sau un motor fără benzină? Incosecvenţa este ceva „fără” ceva, ceva incomplet, ceva neajuns la capăt, la tristul capăt, sau de ce nu, la fericitul capăt.

Ce poa’ să-mi placă pornirea la drum, contactul cu fiecare pas. Metaforele nu au nevoie de îmblânzire asemenea oricăror altor sălbăticiuni… Iar am schimbat unghiul scrisului, iar nu sunt consecvent, iar scriu fără constantă aşa cum beatul nu poate merge drept.

Fără îmblânzire nu există control, iar fără control nu există manipulare, nici ierarhie: şi-atunci unde-s şefii, unde-s supuşii, unde-i cel condus şi conducătorul, unde-i începutul şi unde-i sfârşitul?

Triunul e şi una şi cealaltă deopotrivă, iar cum e posibil lucrul ăsta într-o percepţie liniară (era să zic „lume”, însă mai mult ca sigur că doar percepţia este aşa), în care timpul există doar dispărând, asta numai El ştie. Oricât mă strădui eu să pot vedea dincolo de „gulie”, dincolo de limitare – fără ajutorul unui ochi exterior – ochiul meu nu vede mai departe de cei câţiva metrii pe care-i poate parcurge, vede aceeaşi „mămăligă” întoarsă oarecum altfel în oală.

Nu-i pot lua pe oameni cu mine mai departe decât sunt eu; dar oare nu putem merge mai departe împreună?

Fără înghesuiala înţelesurilor în cuvinte vorbim fără de logică – repetiţia şi asocierea şi combinarea reprezintă lipiciul cu care înţelesul stă acolo, pâlnia prin care curge înauntru. Dar dacă eu mă chinui să încerc, dacă merg din aproape în aproape în încercarea de a înţelege înţelesul acestor lucruri, de a le strecura cumva prin pâlnia cuvintelor acolo în gând, ca o injecţie cu vitamina C  în venă, ce se întâmplă?

Către ce mă duce capătul acesta de logică? Lumea are o oarecare logică ce se pierde de sine în depărtare, şi nu la mare depărtare de ţărmul pe care putem păşi fără să ne înece largul, pe ţărmul pe care apa care ne udă picioarele ne încântă, ne răcoreşte, îmbânzită de căluşul malului ei.

Logica este incosecventă şi e ilogic să fie aşa !