Arhive pe categorii: de dupa ochiElari

„Cu jumătăți de lumini în suflet..” vorba lui Eliade :)

Standard

(„..expresia e nefericită, dar nu știu cum aș putea exprima altfel senzația, care nu e nici aceea a luminilor intermitente, nici a luminilor minime, nici a semiumbrei..”)

Sunt tentat să o asemăn cu senzația ratării – dar aia presupune automat o țintă 🙂 ..și ar putea fi cazul, dacă ținta n-ar fi discutabilă. Deci nu e cazul!

Din fericire, pentru mine, ea este discutabilă și scriu rândurile astea ca să mă „eliberez” de ea, pentru că n-a fost niciodată ținta mea, ca sens al direcției spre care mă îndrept sau m-am îndreptat, ca destinație pe care s-o fi vrut ajunsă.

Este dreptul oricui să emită păreri despre orice și oricine, despre tot și despre toate. Este dreptul oricui de a judeca măsura în care ele se potrivesc sau nu cu ceea ce, la modul general numim realitate, și este dreptul oricui de a fi sau nu de acord, de a se arăta interesat sau indiferent.

Cu ani în urmă, prin aprilie 2010, urmare a anumitor texte postate de mine aici pe blogul ăsta, în contextul mai larg al scrierilor poetice care se nasc în mediul evanghelic din care și eu fac parte, și probabil că și în alte contexte personale și situaționale, precum trista plecare dintre noi a poetului Ionatan Piroșca, dl Alin Cristea scria despre mine pe blogul dumnealui cuvinte frumoase de speranță și încurajare, precum „Tînărul poet hunedorean ar putea fi un alt Ionatan, din care să mușcăm cu poftă…”  sau cuvinte chiar mai îndrăznețe, precum „– iată poetul care ne va mîngîia de pierderea lui Ionatan.

Chiar dacă atunci când am citit cele scrise am zâmbit măgulit de un astfel de gând, și „aripa” mea poetică, oricum ar fi ea, parcă a simțit sub ea vântul susținerii, de-a lungul anilor am tras tot mai mult concluzia (spre convingere) că gândul acesta al lui Alin Cristea nu este realizabil (în dreptul meu); că eu nu pot și nu aș putea fi un alt Ionatan (chiar şi să vreau), și nici nu voi fi vreodată – lucru pe care, de altfel, nu mi l-am propus niciodată, și pe care nu mi-l doresc.

Îmi doresc să scriu poezie – asta da!

Dezamăgirile au loc doar pentru că au fost create așteptări care n-au ajuns la împlinire, tot așa după cum putem vorbi despre ratări doar în contextul țintelor. Pluralul formulării „..să îi aduc aminte de speranțele pe care ni le punem în el..” m-a mirat imediat de cum am citit, iar marea nevoie a evanghelicilor români „de un monarh al poeziei care să strălucească deasupra mediocritității liricii confesionale” rămâne un podium pe care istoria va stabili cine va fi/a fost capabil să-l urce.

Astea fiind spuse, îmi place formularea Legii Nr.8/1996, privind dreptul de autor: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor.” 🙂

Îmi place gândul-concluzie scris de Brâncuși: „La umbra marilor copaci nu crește nimic!”

Şi-mi place şi cel de-al doilea Gând al lui Nichita: „Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.”

Când să te iei și când să nu te iei după „critică”? – that is the question :)

Standard

Am văzut de multe ori de-a lungul anilor, și la mine și la alții, că graba strică treaba, cum zice proverbul, și pripa (scrisului în public) nu-i cu schepsis, de multe ori, și că dacă nu te gândești bine înainte să scrii, și că dacă nu-ți alegi cu grijă cuvintele și ideile..hmm.., în loc să rezolvi ce ți-ai propus, împarți „problema” în mai multe probleme, sau faci din țânțar armăsar – și constați abia după (cu regret) că nu era deloc cazul.

Acestea fiind spuse, ezit între da și nu gândindu-mă și încercând să înțeleg cum sunt unele treburi cu unele chestii, și dacă-i mai bine să scriu, sau ar fi și mai bine să tac și să-mi văd liniștit de treburile mele și de ceea ce știu și-mi place mie să fac.

Totuși, în cazul unor balanțe trebuie încercată cât de cât echilibrarea lor – și în cazul unor perspective, trebuie încercată cât de cât completarea lor – pentru că de ce să creadă cititorul (unii dintre cititori, cel puțin) că pe lângă perspectiva proprie pe care are o are, mai există doar încă o altă perspectivă, spusă/scrisă ca pe o altă lentilă prin care se văd lucrurile într-o anumită culoare – ca două jumătăți care formează un întreg – și de ce să nu încerc să aduc aminte cititorului că lucrurile nu stau mereu așa, ci mai degrabă părerile vizavi de un lucru, de o situație, de o carte (ca în cazul de față), sunt ca feliile de pizza – mai multe!, niciodată doar două (decât dacă așa vrea să o împartă cel care ține cuțitul – că așa îi face lui plăcere).

Prin urmare, se pare că cel puțin la început de drum, ne învârtim din start în cercul triunic al autorului-cititorului-și criticului, și avem cel puțin trei păreri interpretative, trei moduri de a vedea și de a percepe un text, care nu neapărat seamănă între ele. Desigură că orice cititor, potrivit cu volumul de lectură pe care îl are, este și un critic (mai mult sau mai puțin avizat) al textului – dar, după caz, își ține părerile pentru el, se bucură sau nu de textul citit, îi place sau nu, și influențează, sau nu, pe cei din cercul lui de prieteni prin părerea exprimată pe care o are, atunci când dorește să și-o exprime sau când îi este solicitată. Când criticul este avizat, lucrurile nu mai stau chiar așa, influența lui are alt impact, altă rază.

Toți, fără excepție, emitem judecăți, iar oamenii care le aud/citesc sunt de acord cu noi, sau ne contrazic. Se iau după ce li se spune sau au puterea de a gândi/merge stabilind alte direcții. Se pare că cei din orașele mari zic că viața la țară e plictisitoare, iar cei de la țară zic că viața la oraș e nebună. Maneliștii își dau muzica tare – și zic că aia e singura muzică adevărată, și aproximativ tot așa fac și rockerii, iubitorii de rap, sau alt gen muzical, modernitatea în genere având mereu ca trăsătură definitorie faptul că se învechește repede, cum bine observa cineva, și e mereu în schimbare, precum moda vremii.

Uneori, nici măcar nu ne mai interesează prea mult cine sau dacă are dreptate, ci toți și toate își dau cu părerea deopotrivă, aprobându-se și/sau dezaprobându-se reciproc și la nesfârșit. Au scris alții, scriu și eu! Am scris eu, a scris și el. A scris și el, au scris și alții. Am scris din nou, a scris din nou. A scris din nou, scriu din nou! Nu neapărat din pricina asta – ci așa, ca o adăugare de perspectivă la alte perspective. Și tot așa, fără să putem opri spirala, fără să aflăm (decât din când în când, pe ici, pe colo) cine și în ce fel a influențat pe cine, cât de mult în bine – ca încurajare, cât de mult în rău – ca descurajare, și cât de corect sau greșit am etichetat la un anumit moment binele și răul ăsta al perspectivei personale.

Cu aproximativ trei ani în urmă, după ce printr-un prieten (un hunedorean mutat la Cluj) m-am „împrietenit” pe Facebook cu dl. Dorin Mureșan (scriitor și critic literar), i-am trimis printr-o verișoară (mutată și ea la Cj.) unicul și proaspătul meu volum de versuri – că doar și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață – conștient fiind de valoarea literar-artistică discutabilă a textelor mele (mai citesc și eu ce scriu unii, alții) -, cu rugămintea, ca dacă are timp și dorește, să îmi spună părerea dumnealui, curios fiind cam cum le percepe cineva avizat în domeniu. Dl. D.M. a citit vreo câteva pagini, mi-a „scuipat” (la figurat) textele, dezgustat de non-valoarea lor poetică din ochiul lui critic, și obosit de scurta lectură (parafrazez ceea ce el însuși a mărturisit în textul pe care, nu știu exact de ce, l-a șters), m-a etichetat ca fiind „un poet fără de poezie”, a făcut o poză, două, cu părerea dumnealui și a postat-o frumușel spre public pe blogul personal.

No, ce era să fac? (Tocmai am scris că și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață) I-am mulțumit omului pentru timpul acordat mie, și am înghițit în sec, repetându-mi ceea ce știam deja, și anume faptul că unele cunoașteri te pedepsesc: vrei să afli, află! Dar cum în viață nu se poate sta pe loc, logic, am mers mai departe, înghițindu-mi nodul din gât (ce era să fac cu el? 🙂 ). Dl. D.M. a primit  în urma textului dumnealui (pe blogul personal și pe alte bloguri) mai multe reacții, unele ironic-înțepătoare, altele mai elegante – venite nu neapărat ca o apărare a valorii artistic-poetice a textelor mele, ci mai degrabă ca o critică adusă criticii dumnealui (cel puțin spre completare). În urma acestor reacții, probabil că din cauza lor – n-aș putea spune exact – dumnealui a șters postarea pentru că, din câte înțeleg eu, nu dădea bine numelui său,…- dar să nu mă bag în ce nu cunosc, doar dumnealui știe exact ce și cum.

L-am întrebat atunci dacă motivul pentru care a șters ceea ce a scris are a face cu schimbarea părerii dumnealui față de textele mele, iar răspunsul a fost: Nu! Oricum acum nu mai contează – istoria e apusă, iar eu i-am spus atunci, în scurtul dialog privat ce a urmat, că dacă are ceva de adăugat sau de retras față de primul lui text, să o facă nu în privat, ci public, la fel cum a făcut cu textul critic.

Se pare că lucrul acesta s-a întâmplat zilele trecute, vizavi de cel cel de-al doilea volum de poezie publicat de mine în toamna anului trecut (deci alte texte), lansat la Hunedoara în primăvara acestui an. Între timp dl. D.M. se ocupă la Credo TV de emisiunea Scara Cuvintelor, unde prezintă săptămânal diverse cărți (ca recomandare, bănuiesc). Mi s-a semnalat pe Facebook (eu nu văzusem) că pe pagina facebook a emisiunii a apărut în 12 mai 2016, și coperta volumului meu și câteva cuvinte scrie în dreptul lui.

Mărturisesc că mă miră lucrul acesta, ținând cont de titlurile cărților pe care am văzut că le prezintă, și conform descrierii emisiunii (pe care am găsit-o acolo pe pagină): cititorul realizator va fi selectiv, alegând dintr-un anumit număr de cărți doar pe acelea care, după întâiul principiu, merită a fi prezentate„.  De data aceasta nu l-am mai rugat pe dl.D.M. să împărășească cu mine (sau cu alții) părerea dumnealui față de textele mele, nici nu i-am mai trimis cartea. E foarte adevărat că volumul acesta a fost selectat cu mult mai multă atenție decât primul, și mă mir că dl. D.M. a avut răbdarea să citească, din câte se pare, cel puțin până la pagina 68 (unde se află poezia Pleonasmică) – întregul volum având 102 pagini, cu tot cu cuprins – ba chiar și exemplifică două texte care i-au plăcut – după cum el însuși scrie.

Un volum care adună într-însul o ARS POETICA. Am găsit și versuri care fac, prin ricoșeu, critica criticii mele. Departe de a mă leza, gestul m-a flatat. Căci să fii cauza apariției unor versuri nu e puțin lucru, deși, sincer, nu mi-am dorit niciodată asta. Noul volum al lui Ruben Bucoiu are potențial. Păcat că,…(https://www.facebook.com/1581702428782718/photos)

Evit, zâmbind, să dau glas anumitor dileme și concluzii personale vizavi de măsurătorile și etichetările de care am parte, eu și textele mele – cunoscând cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din volumul acesta, tot la fel cum cunosc cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din primul volum, și/sau amestecul lor cronologic. Dar de…, volumul al doilea, intitulat „Ochiul în plus” a fost publicat în urma unui concurs de manuscrise, nu mi l-am mai publicat singur pe banii mei sau din fondurile Primăriei destinate domeniului cultural. Volumul a fost considerat, de juriul concursului, vrednic de lumina tiparului – am primit si eu cadou 50 de exemplare (din 200 câte au fost publicate) iar restul au fost trimise la bibliotecile școlare din județul Hunedoara. Dacă aspectele astea au sau nu au a face cu lumina unui alt mod de a vedea și cu etichetările de acum, indirecte și oarecum diferite, n-aș putea spune!

Insist să menționez totuși, dacă nu pentru posibilii cititori ai textelor mele (cele publicate deja și cele viitoare), atunci măcar așa pentru mine și pentru dl. Mureșan, fără să știu exact la care dintre texte face referire, că ele nu conțin critica criticii lui, așa cum scrie el, și că din punctul meu de vedere nu are niciun motiv de a se simți nici lezat, nici flatat, așa cum scrie – plus că se știe, de la Platon încoace, din câte am citit și eu, că ideea de măr îi este mereu superioară mărului – și dacă s-a regăsit oarecum printre ceva versuri scrise acolo s-a întâmplat doar datorită principiului (universal valabil) trăit de mine în competiția mea cu mine însumi – și pe care, constat bucurându-mă, am reușit să-l surprind în cuvinte.

Îmi place mult definiția pe care Salvatore Quasimodo a dat-o poeziei: „Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său.”

Profit și de ocazia aceasta, oferită de cuvintele dl. Mureșan (căruia îi mulțumesc din nou pentru timpul acordat mie), și vă invit să citiți și să vă convingeți singuri cum stă treaba cu textele mele poetice și mai ales cu calitatea lor artistic-literară în contextul prezent.

Aaa, și nu uitați, dacă mie nu-mi place prăjitura cu cireșe, nu înseamnă neapărat că nu-i bună! 🙂

http://gramma.ro/produse/m1/6032/40/67/Ochiul-in-plus

ochiul in plus.2015

 

dialogul nostru-i o stea…

Standard

el e un cal sărit șotronic
de pe vârful stelei pe-un altul
tăind planurile vechi
în sfere cu colțuri ovale
rotunjite pe-o parte
mai ales
și mult mai…

o stea în cinci colțuri
inegal
înmulțite
într-o mereu o altă
socoată
călătorind
cu viteza luminii

brațele ei întinse

„Melodie povestită”.3

Standard

Povestea este istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. Poate fi născocire, scornitură, minciună, sau o întâmplare,  un fapt, o problemă (care atrage atenția, care merită atenție).

Melodia este o succesiune de sunete îmbinate după regulile ritmului și ale modulației, pentru a alcătui o unitate cu sens expresiv.  E o compoziție muzicală, un cântec cu sonoritate plăcută; armonie si muzicalitate (poetică, în cazul de față).

„Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

În strofa a treia (a poeziei lui Nichita, că despre ea mi-a venit a scrie) planurile (cel temporal, cel puțin) se schimbă, deși ele sunt continue și în continuare, sunt conectate între ele și prelungi.

Atunci-ul” devine „acum„, tot așa cum acel atunci (acum) de atunci a putut fi numit așa doar comparat/raportat la un alt atunci. Atunci, zice prima strofă, era așa – acum, zice stofa a treia, este (puțin) altfel – și acest „altfel” pare a fi subiectul/ aspectul pe care ni-l prezintă muzica celui de-al treilea episod al poveștii.

Deși, datorită curgerii line, lucrurile par a se întâmpla de la sine, ele de fapt converg, se întâlnesc prin suprapunere, creând o nouă dimensiune (asemenea planurilor orizontale care prin suprapunere lor dau naștere cubului) – își dau întâlnire într-o binnecuvântată „intersecție.”

El își poartă dragostea (I), ea își flutură coama (II), iar întâmplarea i-o aduce în cale (III). Fiecare contribuie cu ceva într-o relație de interdependență care astfel își ajunge timpul în care devine nu doar posibilă, ci și vizibilă. Întâmplarea ca forță care pune lucrurile/ oamenii împreună, față în față, care-i „forțează” astfel (neforțându-i, desigur) să se intersecteze în priviri, poate-n vorbă sau gesturi, sau alte moduri de comunicare, face din două căi una – măcar într-un punct al lor – cel în care se suprapun intersectându-se.

„Destinul lucrează prin detalii…” vorba aceea, iar detaliilor le lipim în frunte eticheta de… întâmplare – pentru că ne scapă vastul mecanism al sforilor din spatele lor, și deși ne mirăm uneori sub lumina unei/unor coincidențe, rămânem în ceața de dincoace de misterul generator de întâmplare – care are și ea adjectivele ei, după măsurătorile de care dispunem, fiind, putând fi, teribilă, sau teribil de frumoasă, spurcată spre blestem, sau binecuvântată cu toate posibilitățile ei gri-umbroase dintre albul și negrul etichetărilor.

Roata paradoxală a întâmplării face să se întâmple oameni, iar oamenii fac să se întâmple întâmplarea. Nu mai contează până la urmă – a cărei urmă nu poate fi ajunsă – care-i oul și care-i găina, și în niciun caz nu poate fi cântărită corect valoarea/importanța lor în ecuația aceasta a unei alte matematici, în care eu și cu tine, înmulțiți și împărțiți, adunați și scăzuți rămânem aceeași și „nu știm, vai, nu știm cât facem.

Apropierea însă aduce cu sine cunoaștere, iar cunoașterea aduce schimbare, schimbarea aduce la rândul ei schimbări, care aduc/duc la mai multă (mai altfel de) cunoaștere. Până la urmă, pe oricare dintre tărâmuri ne-am afla, cu piciorul, cu sufletul, cu ochiul, tot ce ni se întâmplă este transformare; norocul nostru e că înfățișării ei i se pune punct (la un moment dat), dăm pagina și începem (să citim) un alt poem.

Când răsar zorile (zorile alea speciale) lumina lumânării se întunecă, fiind cucerită de o lumină mai mare. Tot așa pățește luna – soarele nopții – și tot așa pățește (după cum pare a ni se spune) orice soare personal, căruia îi zicem – și noi ca și el – „soarele meu” care deși ne-a luminat mai mult sau mai puțin întunericul de dinaintea pașilor, luminându-ne orizontul cel mic al imediatului ne-a întunecat orizontul cu ampla și maiestuoasa lui depărtare.

Lanterna e ridicolă, nefolositor de dăunătoare atunci când vrei să admiri stelele, prin urmare e absolut logic și de dorit ca în lumina binecuvântată a întâmplării soarele cel mic să fie înghițit de cerul cel mare, soarele personal să se întunece pentru ca cerul să-și poată arăta sticloasele stele, mai multe și cu o altă lumină. Până la urmă metafora aleasă e doar o reprezentare a realității (fie ea subiectivă, obiectivă sau/și amestecată). Ar fi putut la fel de bine să aleagă oceanul și pietricelele sclipitoare sau scoicile de pe țărm – însă a asculta într-o scoică muzica, melodia oceanului, atunci când oceanul însuși cântă lângă tine…poate fi și este și asta varianta unei perspective…dar nu știu ce să zic…

Cum altfel?..poemul se întinde și se tot întinde asemenea lumii poetice, care deși explorată rămâne mereu neexplorată, și/sau a dragostei care deși e și poate fi cunoscută rămâne mereu un mister, o necunoscută.

Orizontul ochiului e în expansiune; se gândea până la orizont într-o vreme și era un orizont, un nou orizont de gânduri, ba chiar reușise să se gândească până dincolo de orizont, până la soare, iar acum, într-o încordare la care n-am nicio explicație, se gândește până la stele…

Știți imaginea aia de la DreamWorks, care apare uneori la începutul filmului, în care băiețașul se sprijină pe genunchiul lui, sprijinit de cornul lunii și-și lasă firul undiței în balta unei găuri de cheie prin care lumina suprapusă a mai multor priviri zărește un el și o ea în lumina suprapusă a unor mereu învechite-in-nou orizonturi…

Așa și eu! 🙂 Ce melodie! Ce poveste!

Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

„Melodie povestită”.2 (pe malul apei lui Nichita)

Standard

„Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…”

Ochiul, melodia, povestea se mută spre ea – ea, cea spre care își purta/ poartă el iubirea – spre ea și sprea aparența/ apariția ei exterioară, spre forma ei subțire, spre părul ei negru și învolburat, denumit coamă, spre lungimea lui fluturată pe umeri…”…ți-o lăsai„, zice el, ca pe o alegere (dintre mai multe alegeri).

El își „purta dragostea„, ea își lăsa coama să fluture – își lăsa frumusețea să zboare, nezburând; o lăsa să fie vizibilă, ca pe-un drapel, ca pe elementul ei definitoriu. 

Dar, pe lângă fâlfâirea non-verbală a frumuseții ei exterioare, e scoasă în evidență puterea ei verbală care-i stă pe buze (rujul verbal al frumuseții, cu duala lui putere) care „ucide fantome” – putere care fiind glăsuită, asemenea tuturor vorbelor, are putința morții și a vieții. Ucigând fantome creează lumi cu fantome ucise – ucide bântuirea, sau zgomotele lor prelungi, sau pruncii lor, ecourile. Învăluită în glasul ei se instaurează ca regină, tronând cu glasul ei peste glasul lor, cu viața ei tronând peste viața și moartea lor. Bântuirea trecutului cu umbrele lui de frică (de soiuri și forme fantomatice) e ucisă de glasul feminim al prezentului. 

Al treilea episod al strofei este dansul, indirect prezentat, al celor doi: noi-ul. Ea, cu forma ei și cu glasul ei ucigător de moarte și de rămășițele morții, devine – ne este prezentată ca fiind deja lumina vieții lui, soarele în jurul căruia se învârte și gravitează inima lui – cu bătaia ei cu tot – inima lui cu dovada de netăgăduit  a vieții din ea; „…ca o planetă ce-ntârzâie” zice el, comparând relația vizibil-invizibilă dintre ei cu  realitatea cosmic-planetară care ne cuprinde.

Ochiul, povestea, melodia se distanțează din/de microcosmosul interior  spre macrocosmosul interior-exterior și legătura nevăzută își capătă dimensiunea vizibil-revelatoare a metaforei. Ocolul pe il dădea – înconjurarea fără de grabă, stabilește și dezvăluie atracția vizibil-invizibilă dintre ei, el devenit magnetic atras, ținut captiv, ea devenită centrul care atrage și care face, nefăcând, ca bătaia inimii lui să graviteze, fără de grabă, în jurul ei.

Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

„Melodie povestită” – …de Nichita

Standard

Am dat de poezia asta și m-a provocat s-o învăț pe de rost…by heart 🙂 – ce expresie – că mi-a plăcut, de-aia! – ca reper de aparentă simplitate în limbaj pentru o adâncime de simțire și de metaforică exprimare…de relație dintre el și ea, la un moment dat. Felul ăla în care dragostea răzbate între ei. Felul în care o descrie el, și care pentru mine, cititorul, devine reper ideal și/sau valoric, prin varianta ei artistică.

Nu contează că nu poate fi la toți la fel, și că fiind diferit nu se va realiza niciodată la fel la nimeni – te face (mă face) să te oftici că el a avut ce descrie – în felul în care a făcut-o…chiar și dacă, să zicem, a inventat-o. 🙂

„Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.”

Dragostea e primul cuvânt – cum altfel?- pivotul, axa invizibilă în jurul căreia se învârte poemul, cei doi: el și ea, tu și eu citind, noi. Cântecu ăsta al lui – melodia asta povestită – care pare a fi o scrisoare de dragoste pentru ea, sau o constatare de-a lui în dreptul lui, o confesiune „publică”. Subiectul fiind el și ea (dragostea) ne este prezentat direct, fără introduceri, natural, fără artificii poetice, fără comparații, metafore sau alte figuri de stil.

Ochiul n-are încotro, fuge imediat pe linia timpului și vede/ observă fără dificultate că dragostea asta e cu destinatar, e o dragoste „purtată” de el către ea, într-un timp de „atunci„. Trecutul acestui segment, și felul în care e prezentat nu indică faptul că s-a gătat, deși ar putea părea așa, că atunci era și acum nu mai este, chiar dacă timpul e trecut, ci mai mult scoate în evidență efectele creatoare ale acestei purtări – „făcea din mine” – ceva ce n-am mai fost, și „acum” când scriu, ar zice el, doar prezint un segment trecut, ca pe o amintire dragă: dragostea care are doi destinatari – unul direct: ea, și unul indirect: el. 

El poartă dragostea către ea, iar acțiunea asta de purtare acționează asupra lui, făcându-l, transformându-l în sus spre frumusețe. „Aproape„, zice el… „făcea din mine un bărbat aproape frumos”– și simți direcția, și apropierea, și aproape atingerea țintei, Ai senzația atingerii, senzația ajungerii, fiind încă loc, încă drum de parcurs. A fi aproape de frumusețe, a fi aproape frumos înseamnă a nu rătăci departe de ea, a te afla în proximitatea ei, sub influența și lumina ei. Frumusețea ca urmare a dragostei purtate – dragostea purtată spre altul (nu spre sine)- dragostea care înfrumusețează (în primul rând) purtătorul. Cine nu-și dorește înfrumusețarea aceasta, geneza aceasta de frumusețe?

Iată prima descriere a dragostei purtate, a dragostei ca verb, care atinge corzile sensibile ale inimii zâmbind, prezentată fiind ca pe o experiență trăită, ca pe un act re-modelator de care a avut, și poate că încă mai are (în momentul în care scrie) parte – dragostea de la el către ea, dragostea purtată de el către ea – mai-fericirea dăruirii. Câștigul e al celui ce oferă, al celui care poartă, dând fără să piardă, ci din contră, schimbul fiind unul de dorit: dai dragoste și primești înapoi mai multă frumusețe. Dar dragostea asta, felul ăsta de dragoste, trebuie neaparat să fie curat, fără de viclenie – să nu ți-o porți ție – nici măcar ca umbră de gînd de câștig personal – să i-o porți ei. Atunci, și numai atunci, are garanția apropierii de mai mult fumos.

Aproape” ăla poartă și adn-ul sincerități și al realului, al smereniei, al faptului că deși direcția e bună, totuși mai e de mers, nu e ceva de apucat. Deși e aproape și se vede, deși se poate atinge rămâne mereu ceva de ne-atins. Mai e timp, mai e loc, mai e distanță, parcurgere, purtare.

Frumusețea este direcția dragostei purtată spre celălalt. Dragostea este forța transformatoare în om: din urât în frumos, din frumos în mai frumos. Poartă spre ea dragostea ta și ea îți va da înapoi frumusețea ei – a dragostei – a ei, a femeii, dar și a ta. Îți va da, sau îți va reda frumusețea, și nu doar atât, îți va reda capacitatea de înfrumusețare. 

Dragostea și frumusețea conlucrând duc lucrurile/oamenii la un alt nivel, al gâdului, al gândirii – al ochiului interior – care percepe altfel exteriorul, al orizontului de gânduri, sau și mai bine al unui alt orizont – al unei noi perspctive. Ba chiar și a unei noi putințe – neputincioasă înainte – gândul se duce departe, chiar dincolo de departe, spre noi orizonturi luminoase. 

„Mă gândeam până la orizont,
și chiar izbutisem să mă gândesc
până la soare.”

[…] 🙂

Ps. După cum soarele nu-i doar lumină, și orizontul e mai mult, și gândul, și mai ales izbutirea…etc., etc., etc.

melodie

 

 

de-terminat

Standard

lucrez la un vis – nimic nou
poate-i ca și la tine
mă ține de fraier, de prost
nu mă plătește
mă vrea voluntar
oricând, oricât
inconștient și viu
de-mi poți pune pastă de dinți
pe deget
sau spumă de ras în palmă
ca să mă gâdili apoi
zâmbind
și iară, și iară…

sunt visul zilei de azi – îmi zic
vedenia din ochii deschiși
ai nopții
mesajul metaforic al unei înlănțuiri
de imagini
care mi-e șef

am încercat să mă reangajez
d(o)ar am semnat
pe perioadă
nedeterminată…

prelungul brusc

Standard

ne ținem de degetul mic și
ne logodim așa într-o glumă
îți spun adevărul atunci când te mint:
minusurile noastre ni-s sumă
iar aurul tot e argint

suntem pe dos – așa suntem pe față
zâmbim încruntați și plângem zâmbind
noaptea ne-ncepe de dimineață
zorile ne-ntunecă, ne destramă
ne ning…

e iarnă
în iulie tu îți porți eșarfa
ca pe un ștreang
lumea-i o ramură crescută pe cântec
zilele pașii rotundului dans
foamea devoratoare
e pântec

ne dăm întâlnire la cinci – deși
stăm la trei minute distanță
nouă degete întind să-mi atingi
tu stai de trei, de șase, de nouă
și-l preferi pe cel mic
cu una, cu două!

deodată se-ntunecă argintiu
apune epoca fierului spre moale
câlțul și ghemul și ața neîmpletită
șușotesc zorile noului tare

păpădii milaneze

Standard

mă fac vânt pentru o floare de păpădie
și mă gândesc
sub munții imenși ai soarelui
pe munții pietroși ai răbdării
o roată dințată e umbra ei ruptă
într-o jumătate de umbră
un cerc de curcubeie e ridicarea
ei în dreptul soarelui

mă fac vânt pentru o jumătate
de floare de păpădie
și mă gândesc
o ploaie de puf e timpul
o stea albă fiecare secundă
un joc e vântul vremelnic
al vieții

țin cu mâna stângă capodopera
goală a tulpinei
și mă gândesc
ce umbre din plămânii divini ai zilei
sunt amintirile

P1100039

© f: rb

Nu există prezent!

Standard

Vechile măsurători nu corespund cu cele noi. Fâşia subţire şi de nestăvilit a prezentului, ca o pânză de lumină, ca o mahramă de viaţă, aduce modificări odată cu trecerea ei peste aşa zisul viitor, curgând constat spre el, mâncându-l.

Cum să pun în cuvinte ceea ce mintea mea vizualizează destul de clar – împietrirea pe care pânza aceasta extrem de subţire şi de verticală a prezentului, ca lemnul ăla de la vechile războaie de ţesut de care se trăgea ca să strângă firele unul în altul, o lasă în urma ei. Ea vine constant şi luminează posiblităţile viitorului care odată adunate, prinse una în alta, împietresc şi rămân aşa.

Forfota dinaintea acestei pânze-fascicul în mişcare rămâne nemişcată şi de neclintit în urma trecerii ei de lumină şi de viaţă prin însăşi înfăptuirea unei singure forme din infinitele posiblităţi ale posibilului. Şi totuşi parcă nu a infinitelor, pentru că într-un cadru finit nu pot exista decât un număr finit de posibilităţi.

Şi imensul fascicul care trece prin toţi şi peste toţi deopotrivă cu o precizie matematică – părând a-şi mări sau micşora viteza după plăcerea sau neplăcerea corect-incorectă a „înnodăturilor ” – lasă în urma lui strânsele noduri, strângându-le.

ddecae8d4bbcd468c3196530795b3b4d

de-ale ieri-alaltăieri-ului

Imagine

citat

paradoxism, sau… truiox? :)

Standard

Orice amânare de a alege este o alegere în sine: deci… o lipsă de amânare!

…ce fain! :)

Standard

Ce-i „fainul”?
…O potrivire!
De era ne-fain, tot fain era!

ne-simplu

Standard

Eu văd!
Uite prima mea orbire!

mireasma

Standard

poate mă înșel uneori cu mirosurile
da` ăsta… (mirosul de care zic)
e deghizat în zile de așteptare
ascuns după prima mărturie
după a doua
și-a treia
până neavând ce face
nemaiavând ce-i face
îl recunoști cunoscându-l
și nu-l mai confunzi niciodată
cu alte mirosuri:

e mirosul vieții!