fixarea unei frunze

la 17 zero 7 fix se iscălea ultima frunză prin aer

şi-i puteam zări dâra

de-atâta cădere

 

în miezul exact al lui octombrie

cenuşa multicoloră a verii îşi prelungea

oxigenata ei curgere

prin inima ano-timpului

 

din intersecţia culorii cu ochiul

– fix de acolo, am cotit brusc

(fără semnalizare) pe-aleea unei

poze neînrămate

 

când o întorceam – dacă o întorceam –

sub un anumit unghi (de lumină)

îi puteam vedea dâra iscălită

de ultima frunză la 17 zero 7 fix

 

în miezul gustos al lui octombrie

anul ăsta, fix anul ăsta…

exact în momentul acela

 

Publicitate

gogoşarul umplut al urechii

ce să curgă ce să stea

steaua-n pungă vorba-n ea

piedici pe cale drum pe pedale

tăceri în taclale şi fum

iubiri între frunze şi focul cătun

memorii uitate cu trupul uşor

fulgi de cenuşă şi aripi de scrum

paşi fără umbră

sens fără drum

 

cum să se scurgă cumul a ce

sufletu-n vorbă cara cu pace

mijloc între două jumătăţi de întreg

ne-nţelegeri legate cu fir de-nţeleg

fire-mpletite cu ghemuri de ghes

gogoşarul urechii umplut cu-nţeles

ca foamea să muşte din hrănire şi ea

cum muşcă întunericul flămând dintr-o stea

şi setea aceasta a ochiului gol

pândeşte-n afară dându-i ocol

 

ce câine adulmecă un fir de miros

ce este nu e: nu ştii de va fi

cum nu ştii de a fost

totu-i o nebunie belşug de-amalgam

ochiu-i al meu da’ nu ştie că-l am

îmi atârnă pe faţă latul lui drum

dansul cu lungu-i certificat că-i nebun

condamnat la judecata unei simple-ntrebări

umplută de viaţa oricărui răspuns

nimicuri vidate cu vidul în ele

coş ce există

lângă gol de nuiele

 

pierdută identitate în găsirea cea nouă

optul culcat în lanul cifrat

rupe literele în oglindă ciudat

coacerea cloceşte clocirea

timpul potrivit se rupe în două

optul cel nou fi-va nouă

 

vertizontal

e scurtă prea scurtă latura verticală

cade mereu când s-o sprijin de cer

printre nori printre aburi nu găseşte

nicio spetează nicio aripă

de pasăre cu ciocul înfipt

în gândurile veşnice ale Infinitului

sau Absolutului

 

de-ar fi aripă măcar

invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea

i-ar insufla zborul nicicând visând

orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate

de care se sprijină invizibil

ca pe-un început de vrej

sau o embrionară încrucişare între

nefiinţă şi creştere

 

„ia-ţi crucea şi urmează-mă !”

scârţâie poarta începuturilor sfârşite

de-o parte şi de alta

îi va creşte în cele urmă şi verticala

până la baterea-n cuie e o palmă

viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr

e-un sunet:

sunetul potrivirii

între orizont şi înaltul moment în care 

urechea atinge sunetul şi-l contopeşte

în îmbrăţişare

 

naşterea aceasta din nou ce-i altceva

decât trecut şi viitor împreună

îmbrăţişat şi contopit volum

de roşu vertical şi Nichita orizontal

ce coboară din ceruri ochiul

pe treptele verticale ale privirii

 

(e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)

 

n-am ajuns încă !

de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?

 

voi ajunge sufletul vechiului

şi-l voi (şi) depăşi ?

voi ajunge din urmă din nou(l)?

cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri

stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată

în lacrimi se-neacă în ele

în gustul amar de tăcere

mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor

nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei

cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă

fără lumina niciunui foc fără cutie poştală

fără scrisori fără veşti fără joc…

 

ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi

Dumnezeule ?

ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?

un punct într-o margine de cuvânt sau

nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme

în urma unor lipsuri de mersuri…

 

joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei

ce-ai să câştigi ?

care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?

 

împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent

nişte minute nişte ore nişte secunde

despică burţile nerostirilor până-n tăceri

desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău

rupe rămânerea-n urmă de-ajungere

mai noul de mai noul de ou…

 

voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi

latura stângă

lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2

plimbările tale cu spatele

funia ‘nodată în buriculpământului

dedesubtul plimbărilor

întâiul răsărit al cuvântului …

 (..?)

cam aşa arată:

un desfăşurător cu liniuţe

cu cifre însemnând spaţiile goale

mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo

aiurea

oglindă înrămată-n calendare

scrisoare

poate că da, poate că nu

uite taraba, uite politeţea

te rog serveşte, pune haina-n cui

fă-te confortabil, păstrează discreţia

zi cât vrei ! eu zic altfel

zi tu altfel că aşa fac şi eu

batem palma la urmă în cuie

adăugăm un râs fioros

rupem tăcerea şi-o aruncăm la gunoaie

pe jos

poate că da ! poate că nu !

strigă ambulanta masă dând din picioare

simt cum parfumul tresaltă

şi nechează-ntr-o floare

şi cealaltă stângă e-o dreaptă

bordura punctată cu mortar pe alocuri

gâfâie prin burlan oprinduse-n plic…

tu eşti la uşă cu broasca în mână?

poate da, poate nu…

şi-n furcă-i telefonu’ înfipt