Arhive pe etichete: poeyie

fixarea unei frunze

Standard
la 17 zero 7 fix se iscălea ultima frunză prin aer
şi-i puteam zări dâra
de-atâta cădere
 
în miezul exact al lui octombrie
cenuşa multicoloră a verii îşi prelungea
oxigenata ei curgere
prin inima ano-timpului
 
din intersecţia culorii cu ochiul
– fix de acolo, am cotit brusc
(fără semnalizare) pe-aleea unei
poze neînrămate
 
când o întorceam – dacă o întorceam –
sub un anumit unghi (de lumină)
îi puteam vedea dâra iscălită
de ultima frunză la 17 zero 7 fix
 
în miezul gustos al lui octombrie
anul ăsta, fix anul ăsta…
exact în momentul acela
 
P1060159

gogoşarul umplut al urechii

Standard
ce să curgă ce să stea
steaua-n pungă vorba-n ea
piedici pe cale drum pe pedale
tăceri în taclale şi fum
iubiri între frunze şi focul cătun
memorii uitate cu trupul uşor
fulgi de cenuşă şi aripi de scrum
paşi fără umbră
sens fără drum
 
cum să se scurgă cumul a ce
sufletu-n vorbă cara cu pace
mijloc între două jumătăţi de întreg
ne-nţelegeri legate cu fir de-nţeleg
fire-mpletite cu ghemuri de ghes
gogoşarul urechii umplut cu-nţeles
ca foamea să muşte din hrănire şi ea
cum muşcă întunericul flămând dintr-o stea
şi setea aceasta a ochiului gol
pândeşte-n afară dându-i ocol
 
ce câine adulmecă un fir de miros
ce este nu e: nu ştii de va fi
cum nu ştii de a fost
totu-i o nebunie belşug de-amalgam
ochiu-i al meu da’ nu ştie că-l am
îmi atârnă pe faţă latul lui drum
dansul cu lungu-i certificat că-i nebun
condamnat la judecata unei simple-ntrebări
umplută de viaţa oricărui răspuns
nimicuri vidate cu vidul în ele
coş ce există
lângă gol de nuiele
 
pierdută identitate în găsirea cea nouă
optul culcat în lanul cifrat
rupe literele în oglindă ciudat
coacerea cloceşte clocirea
timpul potrivit se rupe în două
optul cel nou fi-va nouă
 

vertizontal

Standard
e scurtă prea scurtă latura verticală
cade mereu când s-o sprijin de cer
printre nori printre aburi nu găseşte
nicio spetează nicio aripă
de pasăre cu ciocul înfipt
în gândurile veşnice ale Infinitului
sau Absolutului
 
de-ar fi aripă măcar
invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea
i-ar insufla zborul nicicând visând
orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate
de care se sprijină invizibil
ca pe-un început de vrej
sau o embrionară încrucişare între
nefiinţă şi creştere
 
„ia-ţi crucea şi urmează-mă !”
scârţâie poarta începuturilor sfârşite
de-o parte şi de alta
îi va creşte în cele urmă şi verticala
până la baterea-n cuie e o palmă
viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr
e-un sunet:
sunetul potrivirii
între orizont şi înaltul moment în care 
urechea atinge sunetul şi-l contopeşte
în îmbrăţişare
 
naşterea aceasta din nou ce-i altceva
decât trecut şi viitor împreună
îmbrăţişat şi contopit volum
de roşu vertical şi Nichita orizontal
ce coboară din ceruri ochiul
pe treptele verticale ale privirii
 
(e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)
 

n-am ajuns încă !

Standard
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?
 
voi ajunge sufletul vechiului
şi-l voi (şi) depăşi ?
voi ajunge din urmă din nou(l)?
cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri
stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată
în lacrimi se-neacă în ele
în gustul amar de tăcere
mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor
nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei
cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă
fără lumina niciunui foc fără cutie poştală
fără scrisori fără veşti fără joc…
 
ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi
Dumnezeule ?
ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?
un punct într-o margine de cuvânt sau
nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme
în urma unor lipsuri de mersuri…
 
joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei
ce-ai să câştigi ?
care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?
 
împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent
nişte minute nişte ore nişte secunde
despică burţile nerostirilor până-n tăceri
desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău
rupe rămânerea-n urmă de-ajungere
mai noul de mai noul de ou…
 
voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi
latura stângă
lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2
plimbările tale cu spatele
funia ‘nodată în buriculpământului
dedesubtul plimbărilor
întâiul răsărit al cuvântului …
 (..?)

cam aşa arată:

Standard

un desfăşurător cu liniuţe

cu cifre însemnând spaţiile goale

mâzgălituri şi-ncercuieli pe ici pe colo

aiurea

oglindă înrămată-n calendare

scrisoare

Standard

poate că da, poate că nu

uite taraba, uite politeţea

te rog serveşte, pune haina-n cui

fă-te confortabil, păstrează discreţia


zi cât vrei ! eu zic altfel

zi tu altfel că aşa fac şi eu

batem palma la urmă în cuie

adăugăm un râs fioros

rupem tăcerea şi-o aruncăm la gunoaie

pe jos


poate că da ! poate că nu !

strigă ambulanta masă dând din picioare

simt cum parfumul tresaltă

şi nechează-ntr-o floare


şi cealaltă stângă e-o dreaptă

bordura punctată cu mortar pe alocuri

gâfâie prin burlan oprinduse-n plic…

tu eşti la uşă cu broasca în mână?

poate da, poate nu…

şi-n furcă-i telefonu’ înfipt