Arhive pe etichete: lume

wor(l)d bone…

Imagine

wor(l)d bone...

© f: rb

Anunțuri

gazda orbită de oaspeți

Standard

locuim în ochii unui străin:
felul lui de-a vedea e lumea noastră
și-atunci când câte unul dintre noi
moare
se-aude vag piatra unei inscripții
rostind: piei din ochii mei!
caută-ți altă lume
alt ochi!
fii oaspetele unei alte priviri
fii umbra altei imagini!

locuim în ochii necunoscuți ai unui străin
în oglinda neclară a unui suflet
fiind o simțire
frunza unei flori colorate
tulpina unei frunze
văzute întâmplător de lumină

locuim într-o privire necunoscuți
încă de ochi
privirea unui necunoscut cu un
fel de-a vedea
nevăzut încă de noi
îngropați sub inima de piatră
a unei inscripții
ce strigă: piei din ochii mei
privire ce mă găzduiești
ce mă orbești
ce mă vezi fără să te vad…

o invenție cu greutate

Standard

e greu a inventa o floare
al cărei miros suntem

ar însemna să nu ne ținem mireasma
doar pentru noi
grea și atârnândă mereu
soare care să nu lumineze doar
înlăuntrul lui
egoism care până la urmă se-mpute

invenția asta nu-i nici de ieri
nici de azi
e exact mirosul pe care scriu prostii
dezacordate

inspirând adânc
s-ajung dacă pot
la greutatea despre care vorbeam

e o cură de-ngrășare a miresmei
până când timpul
asemenea apei

nu se mai evaporă
și dintr-o dată putem merge
pe ape
cu-ncredere
pășind din floare-n floare

în marea lumii cu miros
neînflorit
încă

și dintr-o dată
facem mai multe
și dintr-o mare facem oceane
și dintr-o gheață
evaporare
din a cărei nori plouă
a-legând susul de jos
într-un amestec
prielnic

e greu a inventa o floare
…dar nu imposibil

fluviu lung negru(?)

Standard
de ce-ar fi cum ţi se pare că este:
dimensiune şi culoare…
când evident lumea n-a avut niciodată
3 dimensiuni
şi râul fluviului nu-i afluent
şi afluentul nu-i adăugare sau ceva-n +…
 
socoata aceasta o altă
matematică măsoară lumina
cu tot cu fluviul ei
deşi greşeşte în calculul poetic rezonează
când cu ochiul
când cu pata de culoare
din noi
sau alte simţuri afluente celor 5
cu care noi avem un obicei
 
că lungimea şi apele n-au formă
fixă
(nici n-au… avut)
 

bălăceală

Standard
se bălăceşte ochiul în privire
în ochi lumea
se răsfrânge-n culoare
în culori (sălăşluiesc) diferenţe
în diferenţe e cuibărită varietatea
în varietate (stă) frumuseţea
în frumuseţe-i magnetul
în magnet legile pământului
în pământ nemuritorul suflet
în suflet visul
în somn intermitenţa
în pauze dialogul
în dialog vorbirea
în cuvinte se bălăcesc dicţionare
în ele conflictele îşi găsesc împăcarea
în împăcări primăvara oglindeşte
din profil anul
în an trecerea
în treceri amintirea
în amintiri zâmbeşte memoria
iar în memorie întreaga viaţă
cu tot cu viitoare ei oglindire
profilul ei din cealaltă parte
steaua ce străluceşte moartă
urmarea faptului c-a fost
lumina ochiului tău ce citeşte
oglindirea aceasta fugară
umplere de albii
fluvii de umplere
 

…nu mă trezi la viaţă

Standard
în aburul oglinzii am văzut tot
ce-i lipsea…aproape tot
ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea
aşezată peste oglinda clară a trezirii
 
nu, n-ar fi trebuit…
s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text
ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez
că firul de nisip ca pe-un copil abandonat
acolo şi-a lăsat un pas
sau nu ştiu ce picior e-n prag
exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn
 
lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –
dovadă că sunt treaz şi calc uşor
pe cioburi de simţiri mai vechi
în cerc să caut drumul înapoi
către un vis ce-i mort şi îngropat
dar care tot visează învieri
 
visez că dorm şi nu ştiu că visez
nici că sunt treaz sau adormit  sau viu
sau plec sau înainte merg sau înapoi
de ce?
visam că n-o să mă trezesc
şi-acum visez că o s-adorm
ca să nu ştiu să simt sau să visez
ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi
‘n-alt fel de vis
‘n-alt fel de zi
‘n-alt fel
 

tre-zi-rea visului în-vi(n)s

Standard
mototoleşte visul acesta sau fă-i ceva 
visul acestei lumi atât de coşmar pentru unii
atât de agitat (uneori) pentru alţii
gândul acesta fugitiv pe care noi îl numim istorie
şi-ntr-o fracţiune de veşnicie mâzgăleşte altul 
cu alte culori cu alt colorit
în care fiecare să aibă trei ochi ba chiar patru
câte doi care să înceapă imediat ce se termină primii 
 
ai putea (dac-ai vrea…desigur)
 
dar (tu) ai trecut dincolo de vis
(de-acum te visăm noi pe tine)
şi te mototolim zilnic pe (ne)de-a-ntregul
ne putând să ne scoatem din minte 
gândul acesta ne putând să ne dezbrăcăm
de vis cum am da jos o haină 
şi după orice noapte (în care
fie că visăm fie că nu…ne mai aducem aminte)
ne trezim tot în visul Tău
cu care-o luăm de la capăt
 
şi mototoli  în mototolirea aceea citim 
(şi scriem) într-o limbă nostalgică 
diverse vise
 
 

…iată cum

Standard
cum poate cineva cu mâna
să culeagă stele(le) viorii
din pomul încă necopt 
al universului?
 
vă spun eu cum (poate)
simplu!
într-o lume paralel-perpendiculară
deopotrivă
într-un univers al foii în care 
mâna cu degete e pasta curgândă 
şi albastră sau luminoasă în sine
a culegerii
 
în universul acela sau acesta 
mai bine
în care întinderea mâinii spre stea 
este egală cu viteza curgerii cuvintelor 
din interminabilul meteorit al minei
ce se izbeşte în rămăşiţele liniate ale pomului 
producând un adevărat crater 
ideatic
 
în el va ploua razele stelei 
ce a fost culeasă
lacrimile ei cuneiforme şi glaciare
în care tot felul de peşti vor scoate 
la suprafaţă tot felul de bule 
de interpretare
 
într-o astfel de livadă
fiecare patriarh al propriei lumi 
muşcă cu zgomot din pomul cunoştinţei 
unui altfel de bine
unui altfel de rău de dinaintea 
blestematei izgoniri în cealaltă livadă
încă necreată de cunoaştere…
 
iată cum!
 
 

înlănţuirea înrobitoare a raţiunii

Standard
totul e căutare intensă: 
învelişul şi interiorul lui către exterior se caută 
fără să se ajungă sau găsească 
toate sunt în căutare de toate 
chiar dacă uneori i se spune sete
alteori foame sau poftă 
ochiul caută… caută şi-aduce 
în interiorul lui căutarea 
urechea caută ciulită tot
ceea la rândul lui vântul caută
inima caută şi ea
plămânii nu se lasă până nu găsesc oxigenul din aer
mintea n-are astâmpăr până nu scormoneşte 
cu ghearele gândului ei
cu zborul ideii sau al vorbei
cu înlănţuirea înrobitoare a raţiunii
 
căutării i se mai spune şi aventură
alteori căsătorie… sau romane poliţiste
în care agresorul îşi caută victima
detectivul indiciile
indiciile îşi caută cu prezenţa lor găsitorul
pentru ca asemenea apei în natură 
victima să-l caute cu pasiune pe agresor 
şi să nu se lase până nu-l găseşte
pentru ca astfel toate să-şi capete 
finalul căutător de capăt
multiplele sinonime care-i sporesc 
variat frumuseţea…
 
doctorii-s căutaţi precum avocaţii
căutarea este într-o necurmată frământare
aşa cum nu se poate spune
iar odihna mereu căutătoare
rămâne mereu căutată…
 
 

(nu, că trebuie să străbați) drumul depărtării către apropiere

Standard
binoculară conversație între ochi şi privire
prin râul ei se scurge lumea în delta dintre coaste
lumea în care ideea de lume
este mai mare decât lumea 
însăși
(toate râurile se varsă în mare şi marea tot nu se umple)
respiră evaporându-se prin plămânii pielii
binoculară conversație între trup şi lucruri
când dintr-o parte în cealaltă
când necurmat şi fără de oprire
deopotrivă de amplu…
 

temă de casă

Standard
e atâta frumuseţe în lume că ochiul nu reuşeşte s-o soarbă
piciorul o calcă netrebnic prin iarbă
dar ea e indiferentă şi oarbă
se dă pe de gratis ca o frumoasă uşoară ce e…
 
particip la toate licitaţiile din oraş (sau din ţară)
şi ridic de fiecare dată mâna ţinând între degete
banii rupţi pe care mi-am vândut zilele toate
– ştiu că sărăcia mea e casa de modă
de unde se-mbracă –
 
când mă plictisesc – pentru că ştiu că există
mereu o altă licitaţie – cos bancnotele rupte
cu papiote găsite prin albumul cu poze
…sau mă rog – cu aţa lor ce-mi întinde pânza ochilor
să sufle marinarii în jarul soarelui răsare –
şi dreg cu ridicarea de mână toate notele proaste
luate la lecţia despre frumuseţe
 
 

Impresia „că nu mai e…”

Standard

Suntem la cheremul impresiilor noastre – ele par a fi dumnezeul care ne creează şi guvernează lumea – ele cresc precum nişte rădăcini prea groase şi prea adânci ca să le mai putem scoate afară pentru a planta altele în locul lor. Ele devin temelii pe care construim mereu şi mereu alte impresii ce dau formă şi gust şi florilor şi fructelor cu care ne hrănim şi ochii şi gura şi sufletul.

Impresia de libertate, de îngrădire, de măreţie sau nimicnicie, de importanţă, de stimă de sine înaltă sau pitică. Impresia de utilitate şi indispensabilitate, de rotiţă fără de care n-ar merge la fel, n-ar merge aşa. Impresia paradoxalului gol care ne umple cu prezenţa lui… Impresia impresiei…

Impresii – şi totuşi nu nişte simple şi banale impresii, ci însăşi scânteile pe a căror portativ ardem şi ne mistuim combustibilul clipitelor pe care le primim, extensiile timpului ce se hrăneşte în existenţa lui cu bateriile devoratoarelor noastre vieţi.

„O sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi/ o sete de lume şi soare /… dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci? „- L.B.

N-a pierit. Ea-i devorată mereu de sufletele noastre întunecate, mereu flămânde şi niciodată satisfăcute – care nu zic niciodată „destul”, care nu se satură să primească şi să arunce afară scheletele goale, ca un câine care şi-a devorat ciolanul, sau cenuşa, ca vulcanul care inegreşte cerul de deasupra cu ţipetele furiei lui. 

N-a pierit nicidecum setea-ncepută în ziua dintâi.

ceartă gesticulată

Standard
mă-ngroapă-n tăcere ceasurile lungi
gropari ce-aruncă-ntruna pulberea mută
în adâncirea trecerii de timp
zici c-aplecată moartea mă sărută
 
io-i scuip ‘napoi sărutul ei tăcut şi
mă-nfior de tremură grădina
şi în noroiul ce se naşte mut m-afund
în braţele ce le deschide tina
 
că-s pământesc din măduvă în os
cusut cu fire ne-nţelese de viaţă
ca să mă caut tre’ să mă descos
din nopţi de nerostire-n dimineaţă
 
groparilor: voi muţilor călăi ai
vorbelor ce v-ar putea opri
cu mâinile întinse vă sugrum gâtleju-nchis
şi nopţile pustii
să scot măcar un geamăt de la voi
cum voi vă aruncaţi mutul pământ
cu vorbe să vă-mproşc eu… cu noroi
 

căzuţi la datorie

Standard
am ridicat glasul Dumnezeule
glasul gândului meu să văd de nu s-a ascuns cumva
pe sub el praful de stele
al gândului tău
 
sălăşluieşti în gând ca într-un trup
a cărui membre sunt cuvinte vii cu care
pleci şi stai şi iar revii
ce faci acolo sau ce meştereşti
de ce nu ai un trup al tău nu vreau să ştiu
cu trupul istoriei te-mbraci
cu trupul ei ce-i mort şi nici nu e şi-i viu
 
tu-mbraci o lume ce nu e într-o lume care este
ba nu ba nu îmbraci gândul ăsta-n culoare
şi te foloseşti de poet
ca de un drum dinspre A către Zet
 
Tu parcurgi emausul în trei oameni deodată
şi traduci din Scripturi cu-nviere
şi te faci nevăzut la fel cum te faci că vrei
şirul gândurilor tale să-l pierzi
să cădem pe gânduri odată cu tine
din coaja cuvintelor până-n miez
 
căzuţi la datoria aceasta scăpăm
de datoria altor gânduri şi de dobândă
sub crucea ta cu lemn de jug şi blândă
 

Inconsecvenţa

Standard

Ce-i incosecvenţa?

O casă fără acoperiş? Un acoperiş fără coame, o maşină fără motor sau un motor fără benzină? Incosecvenţa este ceva „fără” ceva, ceva incomplet, ceva neajuns la capăt, la tristul capăt, sau de ce nu, la fericitul capăt.

Ce poa’ să-mi placă pornirea la drum, contactul cu fiecare pas. Metaforele nu au nevoie de îmblânzire asemenea oricăror altor sălbăticiuni… Iar am schimbat unghiul scrisului, iar nu sunt consecvent, iar scriu fără constantă aşa cum beatul nu poate merge drept.

Fără îmblânzire nu există control, iar fără control nu există manipulare, nici ierarhie: şi-atunci unde-s şefii, unde-s supuşii, unde-i cel condus şi conducătorul, unde-i începutul şi unde-i sfârşitul?

Triunul e şi una şi cealaltă deopotrivă, iar cum e posibil lucrul ăsta într-o percepţie liniară (era să zic „lume”, însă mai mult ca sigur că doar percepţia este aşa), în care timpul există doar dispărând, asta numai El ştie. Oricât mă strădui eu să pot vedea dincolo de „gulie”, dincolo de limitare – fără ajutorul unui ochi exterior – ochiul meu nu vede mai departe de cei câţiva metrii pe care-i poate parcurge, vede aceeaşi „mămăligă” întoarsă oarecum altfel în oală.

Nu-i pot lua pe oameni cu mine mai departe decât sunt eu; dar oare nu putem merge mai departe împreună?

Fără înghesuiala înţelesurilor în cuvinte vorbim fără de logică – repetiţia şi asocierea şi combinarea reprezintă lipiciul cu care înţelesul stă acolo, pâlnia prin care curge înauntru. Dar dacă eu mă chinui să încerc, dacă merg din aproape în aproape în încercarea de a înţelege înţelesul acestor lucruri, de a le strecura cumva prin pâlnia cuvintelor acolo în gând, ca o injecţie cu vitamina C  în venă, ce se întâmplă?

Către ce mă duce capătul acesta de logică? Lumea are o oarecare logică ce se pierde de sine în depărtare, şi nu la mare depărtare de ţărmul pe care putem păşi fără să ne înece largul, pe ţărmul pe care apa care ne udă picioarele ne încântă, ne răcoreşte, îmbânzită de căluşul malului ei.

Logica este incosecventă şi e ilogic să fie aşa !