F,F şi V

Fereastra, foile şi viaţa…

„La apusul soarelui, mi s-a spus, trebuie sa-mi tai venele;

acum e abia prânzul.

Mai am de trăit câteva ore bune. Casc şi ma uit pe fereastra,

privesc după soare care nu mai apune şi ma plictisesc îngrozitor.” – Marin Sorescu

 

Mă văd câteodată la masă plecat peste foi, la lumina veiozei, sau ar putea fi o lumânare (asta ca să fie mai vetustă imaginea).

Ca să stârnesc un zâmbet, parcă văd în mână în loc de pix, o pană, iar călimara dinlăuntru stă pe masă. Nu ştiu al câtelea ceas e din noapte, însă zorii ar trebui să găsească mai multe foi scrise, cu număr de pagină în colţul din dreapta jos, cu titlu şi capitole si alineate… Oricum ar fi, trebuie că sunt scrise de mână. Imaginea asta pe care o văd gândindu-mă la mine, nu prea se potriveşte cu minutele pe care viaţa le umple chiar acum, şi aici vorbesc de viaţa mea şi nu despre viaţă în general. Nu o realitate verificabilă ci doar o dorinţă ce se proiectează în imagini.

Azi nu se mai folosesc pene pentru zborul vorbei sau al poveştilor, a acelor lumi pe care le concepem pentru a ne consola că măcar în cuvinte, sau în cărţi, sunt alte lumi diferite de lumea asta în care am apărut într-o zi, şi care e aşa cum e. În parte din pricină că o facem noi să fie aşa, iar în parte pentru că dacă tot e aşa, de ce să ne mai chinuim s-o facem să fie altfel. Oricum sunt unii pe lume, care din pricina multor lucruri şi oameni şi situaţii împletite în viaţa lor, fac ei schimbările pe care şi le doresc (unele bune pentru ei, şi rele pentru noi) iar altele invers, iar noi restul, culegem şi trăim şi noi mâncând din merii pe care i-au plantat ei. Or mai trecut limbile ceasului pe la cifrele de acolo, şi ca să vorbesc poetic aş zice că le-a mângâiat o singură dată pe creştet. Doar fugar am observat roata ceasului, gândindu-mă la câte pagini mai am de umplut – de parcă cineva mă mână să-mi fac norma.

Azi nu se mai scrie aşa cum scriu eu. Ş-apoi? Care pe care se învaţă? Sunt un fel de bucăţele de metal pe care se imprimă nu ştiu cum milioane de vorbe. Adevărul e ca nu-mi pasă, şi toate chestiile astea despre tehnologia de azi mă trag înapoi. Aşa zic, şi dacă cu bucata asta de foaie şi cu pata de cerneală ce curge altfel pot face ce vreau, atunci ce contează câţi zori vin, de câte ori limbile alea uscate mângâie o singură dată orele nopţii, şi chiar nu contează cine ce zice pentru că dacă ei sunt în stare să judece, tot aşa sunt şi eu.

Unii ar considera că e nepoliticos să nu mă prezint, dar ziceam că asta contează mai puţin, şi dacă doar 20 % din ceea ce spunem comunicăm prin vorbe, iar restul prin alte feluri (mă gândeam acum să fac o paranteză, dar nu o mai fac), atunci zic, nu o să vă spun cine sunt, nu încă cel puţin. Mă încăpăţânez să scriu, dar nu găsesc nici un fel de pix pentru o bucată de hârtie cu lipici pe care să-mi scriu numele. Dacă o să vă prindeţi voi căutând prin cele 80 de procente, vă felicit, iar dacă nu, vreau să vă consolez scriind că nu-i nici o pagubă sau problemă – aşa cum au scris şi alţii – de vreţi să mai citiţi e bine, iar de o să vă opriţi la finalul propoziţiei nu cred că aţi pierdut prea mult. Ba chiar mă văd nevoit să-mi cer iertare că felul meu de-a-mi umple timpul vi-l fură vouă. Simt în mine un fel de rânjet viclean al mulţumirii de sine şi-s curios cum zâmbeşti tu, cititorule; mi-a venit să scriu „voi” – dar deja am pretenţii prea mari de la banalele mele foi şi o părere prea bună despre mine, crezând că voi fi citit de mai mult de o persoană (adică eu), îndreptăţit în felul aceasta să scriu „voi.”

Să vă zic din ce oraş sunt, la câte mă scol dimineaţa, ce păr are soţia mea, dacă sunt îndrăgostit sau nu mai sunt…? Dacă mi-am permis vreo aventură, sau m-am îndrăgostit în secret de vreo femeie trecătoare, atât de secret încât nu mi-am dat seama. Nehhh…că de te interesează detaliile astea, încă rulează serialul „Sex and the City.”

________________________________

-Ce mă enervează caracterul tău, a zis ea, iar el a răspuns:

-Lipsa mea de caracter, vrei să zici.

Mă văd un om mare care se scaldă într-o baltă călduţă. Cum ar fi ca toată după-amiaza să stau în cameră? Mă poate obliga cineva să ies, şi unde să ies că afară parcă a plouat cu griii – ce de „i” fac la gri-ul ăsta de parcă aş vrea să-l diluez. N-o să vă spun ce culoare sunt pereţii între care stau, numa aşa ca să vă fac curioşi şi să vă întrebaţi de sunt oare la mine în cameră, sau de am o cameră a mea, sau de sunt într-o cameră ce mi-a fost făcută cadou pentru buna mea purtare, în ghilimele. Nu vreau să vă fac pe plac şi mă bucur că nu aveţi cum să mă forţaţi, aşa că o să caut să fac totul pe dos, deşi treaba asta e tare la modă azi şi imediat o să-mi reproşaţi că sunt demodat şi că vă plictisesc şi că o să trântiţi rândurile astea pe care eu le scriu şi voi le citiţi de o să sară caietului coperţile. Ştiţi ce fac eu? Zâmbesc !

Ştiţi ce zi e azi? N-o să vă spun, de unde aşteptarea asta? Totuşi o să fiu bun cu voi şi o să aduc aminte că e aceeaşi zi în care m-am apucat de scris. Fiind o zi specială, nu consideraţi că e de datoria ei să fie mai altfel? Puţin mai darnică cu orele pe care ni le oferă, cu lumina pe care ne-o pune la dispoziţie şi mie şi vouă. Eu aşa consider, şi chiar de sunteţi de altă părere, de acum încolo aşa o să fie – o zi lungă – o zi mai altfel – că tot trăim într-o lume atât de ciudată. Geamurile-s murdare pe dinafară, un fel de noroi, o fecundare între ploaie şi praf – că tot trăim un secol al relaţiilor sexuale cât mai îmbârligate şi cât mai publice, ca să avem cu ce ne lăuda, punând în ziare poze cu actriţe în fustă mini ce nu mai poartă pe dedesubt decât o stea. Pusă şi aia acolo de ziarişti, ca să nu se vadă chiar tot, pentru că ziarul încă nu e de scandal, nici pornografic, deşi e o chestiune de zile…Pe prima pagină de o vreme încoace, în fiecare număr e o mândră super sexi – care se plânge că deşi ea e în poza aceea dezbrăcată nu-şi poate găsi un iubit care să aibă şi minte, să fie şi romantic, să aibă şi maşini multe şi faine, dar care să ştie pe deasupra să iubească dezinteresat şi să nu fie egoist.

Săraca fată!

Pentru ce vreţi numele ziarului? Iarna ce vine e anunţată în pagina – una din pagini – la rubrica meteo, de o prezentatoare care n-a fost primită la playboy şi frustrată i-a şoptit redactorului şef să i se pară bună ideea de a pune o poză cu ea lângă harta ţării, pe acolo printre norişori, dar să nu cumva să aşeze vreun nor pe unul din sfârcurile ei dezgolite ca s-o umbrească. Şi ziceam că nu e ziar pornografic. Nu încă cel puţin – până-şi pierde redactorul şef toată decenţa şi frustrat de relaţia care oricum îl plictiseşte de mulţi ani, să schimbe într-o „bună”zi totul doar în anunţuri matrimoniale şi rubrici meteo ca să nu-şi piardă bietele fete pâinea pe care şi-o câştigă cu greu.

Nu citesc acum ziarul – n-am vreme. Sunt ocupat cu voi foilor, pe care de mult doresc să vă umplu – mă deranjaţi aşa goale şi n-o să vă las „nud” pentru că vremea cere şi promovează o mulţime de lucruri şi fiinţe goale, însă nu foi. Cum ar fi dacă am asista mâine la cea mai dotată librărie, aşezată pe una din străzile pe care ajung uneori, la o lansare de carte cu foi albe. Nu cred că ar surprinde pe cineva chiar aşa de tare. Numa mă întreb, oare cât ar costa o asemenea carte şi cine ar da bani pe ea ca s-o „citească”? Chiar aşa, cititorule, ai cumpăra o asemenea carte? Cât ai fi dispus să cheltui din banii ce-i câştigi numa tu ştii cum? Oare ai tentat să mâzgăleşti în ea, confundând-o cu un caiet dictando fără linii, nefolositor la nimic aşa gol- zici tu. Ca să fiu sincer cu tine, şi vreau să promit chiar acum că nu o să fiu nicicum altfel, nu te contrazic. Şi chiar dacă pot, nu o s-o fac, pentru că nici măcar nu te cunosc şi nici nu ştiu dacă o să te cunosc vreodată şi nici nu-mi pasă, pentru că puţini sunt cei cărora le pasă.

Într-un pahar de plastic în care a fost cândva iaurt, stă un arici din tot felul de pixuri şi creioane – paharul stă pe folia subţire cu care e acoperit palul – rămăşiţele pomilor unite cu clei într-un fel de birou pe care scriu – ce tot zic, pe care aşez foile scrise de mâna mea dreaptă cu un pix 06. Puţin câte puţin, mă leg de pix şi mă pun pe foaie, ca să mă contopesc cu copacul într-un tatuaj demodat.

_________________________________

Dacă pun deasupra litera 3 înseamnă că ţin o evidenţă a paginilor şi a capitolelor. Citeam într-o seară o carte ce n-avea capitole numerotate şi mi-a plăcut ideea. Nu mai plouă, în schimb e noapte! Nu se mai văd ferestrele nici curate nici murdare şi nu iese nici un fel de lumină, nici dinafară înspre mine, nici dinlăuntru înspre afară. Blocurile parcă sunt nişte faguri din care noapte iese lumina pe geamuri, asimetric. Dar se vede aşa numai dacă te uiţi de sus, sau de departe. Ezit – de ce nu ştiu, dar ezit. Parcă mi-aş scrie un fel de apărare, o pledoarie în favoarea mea, ca să mă justific în faţa… cui? A lumii??? Marea majoritate a lumii nici nu ştie că exist, că sunt într-o cameră oarecare şi consum pasta la pix umplând viaţa. O apărare pe care nu mi-a cerut-o nimeni la o învinuire ce nu mi-a fost adusă şi pe care nu am primit-o. Şi totuşi o scriu – ca să mă liniştesc pe mine, în tribunalul meu, eu cel care m-am acuzat, să mă declar nevinovat şi să zâmbesc deasupra foilor triumfător.

Vinovăţia care mă acuză e că am impresia că pierd vremea şi că mă complac în lucruri mărunte, în loc să fac altecele (ce cuvânt vag, ce cuvânt ??) şi pe drept e aşa. Dacă aş ştii concret care-s acele lucruri măreţe pe care le-aş putea face şi nu le fac, n-aş mai scrie „altecele.” Nu-mi place să despart în silabe, poate că aţi observat asta. Mai bine las ditamai locul gol şi scriu la început de rând. De la fereastră se vede acelaşi tablou. Unul dintre cuvintele care se va repeta ici colo este „fereastră” – interesantă construcţie, o gaură spre lume, un ochi de sticlă ce nu clipeşte. Un ochi al lumii spre mine.

Sunt îmbrăcat sărăcăcios, cu nişte pantaloni de trenning cu o culoare nedefinită. Nu vă spun culoarea pentru că am hotărât să nu mă leg de culori – deşi asemenea norilor pe care copiii îi desenează albi, toate lucrurile au mai multe culori. Până şi scrierea mea se îmbracă în mai multe nuanţe: negru uneori, sau albastru închis sau deschis, şi fie că vreau fie că nu vreau, emană spre voi nuanţe. Dacă aş ştii aş spune exact, însă întotdeauna culorile pe care le scriu eu se vor combina cu culorile ochilor cu care voi citiţi. Ce iese de-acolo, cine ştie? Că tot veni vorba de culori, mi-ar plăcea ca „firul roşu” al scrierii mele să fie autenticitatea. Originalitatea nu prea are cum să fie, însă întotdeauna la finalul paginii o să pun o ştampilă mică cu semnul AUTENTIC ! – să fie asta micul nostru secret!

Iară vreţi detalii banale? În ce oraş stau? Habar n-am câte oraşe sunt pe lume, dar aş putea alege oricare din ele. Unul din ele mă găzduieşte şi pe mine, desigur, însă iară nu-i spun numele pentru că nu ştiu de ce se întâmplă aşa, în mintea fiecăruia din noi s-au cuibărit tot felul de prejudecăţi şi în momentul în care auzim câte un cuvânt, toate prejudecăţile alea ies la iveală. Năvălesc nechemate – te miri de unde atâta servitute şi promptitudine. Eu aşa zic că e, iar voi de ziceţi că e altfel se poate să aveţi dreptate. O să vă spun totuşi că fereastra mea, zic „mea” într-un fel mândru, de parcă nu ştiu ce comoară aş deţine, fereastra mea, zic, e îndreptată spre vest. Adică văd apusul, dar nu văd răsăritul. Acum, zic eu, chiar dacă nu vezi când răsare ceva, de vezi apusul ştii sigur că acel ceva a răsărit. Şi ca să vă mai zic, îs talentat la a nu realiza răsăriturile, de obicei îmi dau seama de ele abia atunci când le văd apunând şi atunci mă cuprinde un fel de ciudă – şi-mi doresc o fereastră şi în partea cealaltă de cameră, ca să nu pierd începuturile.

Am fost şi astăzi la muncă. Acum spre seară constatam că îmbătrânesc. Nu ştiu, aşa am constat dintr-o dată şi m-a cuprins un fel de drag de viaţă. Am citit că solitudinea e un fel de leac al singurătăţii, şi m-a izbit paradoxul şi potrivirea cu viaţa. Ştiu că majoritatea dintre voi ştiţi ce înseamnă să fii singur între oameni şi să-ţi alungi singurătatea refugiindu-te într-altă parte. O carte, un caiet, un creion, alte lucruri mărunte şi banale să reuşească să facă ceea ce nu au reuşit oamenii. Trist !

Chiar şi lucrurile triste sunt frumoase, şi când le vezi frumuseţea, când reuşeşti să vezi, dintr-o dată parcă nu mai sunt aşa de triste, şi nici tu nu mai eşti aşa de trist şi te miri de tristeţea altora nefiind în stare să-i înţelegi sursa. Camera asta mă face să mă simt cum vrea ea, sau cum vreau eu? Nu-i o cameră cenuşie de mansardă – adică, pentru cei ce vreţi o interpretare, nu-i cămăruţa cerebelului meu – ideea asta a folosit-o deja J.F. Nici tribunalul din podul blocului lui Kafka nu-i. Ei şi-or prezentat marfa lor, iar eu îmi prezint marfa mea – deşi patetic magazin de antichităţi mai am şi eu, afacere falimentară, spirit de ne-comerciant, de ne-evreu.

Joc şi eu rolul de om care încearcă să-şi ascundă frustrarea că tot îmbie trecătorii cu una, cu alta şi nimeni nu cumpără. Dar aici în colţul cu obiecte antice, nime’ nu tre’ să cumpere, pentru că nimic nu-i de vânzare. Omul poate să intre sau să nu intre. Să citească ce scrie deasupra, sau să treacă pragul nepăsător. Să se uite doar sau să întrebe dacă ziarul de ieri s-a vândut tot, surprins când aude că deşi ziarul de ieri se încadrează la antichităţi, nu-l am pentru că s-a vândut tot. Zâmbesc pe prispă şi mă uit la trecătorii grăbiţi. Nu e vreme să ne salutăm, doar înclinăm din cap respectuoşi şi fiecare a înţeles despre ce-i vorba.

-Pot să vă întreb ceva, a zis către mine un domn.

-Desigur, i-am răspuns. Orice şi oricât. Sunt chiar bucuros că v-aţi oprit pentru a pune întrebări, pentru că în felul acesta am o ocazie bună de dialog.

-Chiar asta vroiam să vă întreb, a zis el. De ce e aşa puţin dialog?

-Nu-mi place linia de la început, parcă taie ce vreau să spun.

A plecat fără să mai întrebe ceva. Probabil că i-am tăiat elanul. De mult nu s-a mai oprit nici un alt trecător să mă întrebe acelaşi lucru, aşa că am continuat fără liniuţe dar cu elan.

Dacă mergem înseamnă ca ajungem undeva – cu siguranţă trebuie să ajungem, chiar când nu ştim unde mergem, chiar când mergem fără să ne dorim să ajungem. Pe partea asta de foaie am scris tot până am ajuns aici. Ajunge !

Fereastra-i murdară, dar dacă nu te uiţi la ea nu bagi de seamă. Noaptea-i departe dacă locuieşti de cealaltă parte de glob şi dacă ai aprins becul. Scopul, aşa cum şi-l traduc alţii are alt înţeles decât cel dat de tine. Când ai ajuns într-un loc nu mai eşti în locul de unde ai plecat, pentru că te-ai depărtat de el. Când nu mai eşti tu, cine eşti? Perseverenţa este încăpăţânarea de a face de mai multe ori acelaşi lucru.

Ajunge!

_____________________________

N-a murit nimeni! Toamna zâmbeşte galben şi-i tristă că-i cad copacului frunzele. Şi celuilalt copac, şi celuilalt. Necrologul rămâne nescris astăzi. Deşi ştiu sigur că cineva a murit, nu ştiu cine, iar asta e ca şi cum n-a murit nimeni. Nu sufăr. Nu simt nici o pierdere, nici o durere – trăiesc într-o necunoaştere vie ce mă ţine departe de morţi şi de moarte. Nu-i pătrată camera mea şi nici colorată – are mai multe uşi, una din ceva lemn, iar alta din ceva sticlă. Un covor pe jos, un petec. Un mic birou cu sertar şi prin el ceva cărţi. Nişte romane luate în colecţie, câteva foi şi nişte manuale de şcoală. Fără să vreau, aşa ca şi tine, fără să vrei, porţi şcoala peste tot pe unde mergi. Probabil că manualele cele vechi, cu colţuri îndoite şi murdare, au fost mâncate deja de şoareci, şi totuşi ceva din ele a rămas în tine. Ceva din ele a rămas în mine. Port şcoala cu mine. Nu mai am prăvălia de antichităţi – le-am îngropat pe toate în praf. Nu ieri, azi! Nu-i cald, nici soare nu-i, nici lună – deşi e şi cald şi soare şi lună. Eu n-am ochi decât pentru casca prinsă cu bucăţile ei de piele la mine sub bărbie. O cască inutilă. Nu cade nimic din cer de sus. În camera asta scaunul care se roteşte, se roteşte pe axul în jurul căruia se învârt toate. Forez. De aia am cască. Forez cu ochii deschişi şi nu dau de nici un izvor, ceva ţiţei care să ţâşnească pe mine, pe pereţi, pe foi, şi să le umple într-o singură clipă.

Dacă torn călimara de cerneală pe foaie, e ca şi cum aş scrie dintr-o bucată. Eu ştiu ce-am vrut să scriu, şi fiecare când o să citească o să ştie ce vrea să citească. De ce se scrie azi cu bucăţele de plastic? Dorm în plină zi şi am parte de un coşmar incoerent. Pe uşa pe care o să mă trezesc scrie: N-a murit nime’! Foile sunt la locul lor dezordonate lângă pix, iar eu dorm!

_______________________________

Am auzit înr-o zi o conversaţie. Ieşisem pe balcon să iau aer, un altfel de aer decât cel din cameră, si am prins fără să vreau frânturi de conversaţie dintr-o sală plină de studenţi, o Aula Magna portabilă, pentru că asemenea nouă, şi alţii poartă cu ei şcoala. Aşa e făcută, să nu rămână acolo, să ne crească ca un fel de extensie, şi să devină vizibilă câteodată când vorbim. Fuseseră studenţii gură cască la o prelegere ţinută de Patapievici şi Liiceanu despre cultura scării de bloc, şi un grup restrâns de oameni care poartă pe umeri povara ideilor omenirii, iar noi ceilalţi, vulgul, poporul, plebea, nu facem decât să ne conformăm, că nu avem puterea intelectuală de a contrazice, sau de a pătrunde mai adânc decât au făcut cei câţiva. Drept să spun, dacă stau bine să mă gândesc, am participat şi eu la respectiva prelegere pe vremea când eram student, şi ca orice student, visezi mai mult decât o cameră, şi mai mult decât o idee, şi mai mult decât nişte foi. Când eşti student visezi mult. Nu ştiu dacă visele acelea de student sunt şi nişte vise lungi, dar ştiu că sunt nişte vise dese, mai scurte, care după ce vin şi pleacă, pleacă şi se reîntorc, ca apoi să plece iarăşi şi să vină sub altă si altă formă.

Călătorind cu trenul, am scris într-o zi o poezioară despre goana nebună a trenului şi despre goana nebună a gândului, neştiind la urmă care goneşte mai tare şi care se opreşte la urmă. Prin faţa ferestrei trec tot felul de oameni, şi când trec ei îmi aduc aminte că şi eu trec, şi trec odată cu ei, doar că nu trecem pe aceeaşi stradă, deşi câteodată se mai întâmplă şi asta, şi trecem prin faţa aceleaşi sticle, doar că unii pe o parte iar alţii pe partea cealaltă. Ar trebui să caut poezioara, şi să o las că curgă aici, pentru că are mare legătură cu trecerea aceasta prin faţa ferestrei. Îmi place cum se leagă ideile, şi când te gândeşti la un lucru, năvălesc în minte multe altele, pentru că sunt pe acolo prin apropiere.

– Nu credeam să fie aşa de grav, exclamă poliţistul aflat în misiune. Geamul ăsta e spart pe ambele părţi! Geamul meu e intact pe ambele părţi. Nu ştiu câte ferestre sunt pe lume, probabil miliarde, mii de miliarde, iar oamenii de-o parte şi de alta. Unii se chinuie să iasă, iar alţii se chinuie să intre, ca muştele. Eminescu zicea că asta suntem, nişte muşte de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul, şi ne tot învârtim, şi ne tot învârtim. Probabil că avea şi el gemul lui, prin care lăsa lumea să-l privească, şi sătul de toţi şi de toate, se uita şi el cu scârbă la ce se putea vedea prin geamul murdar. Nu ştiu de ce tind să cred că gemul lui era murdar. Şi hainele lui erau murdare din când in când. Poate iară datorită fluxului ăluia de gânduri care apar în minte declanşate de nu ştiu ce buton, în momentul în care mintea prinde câte un cuvânt, sau câte o imagine, sau câte un simbol sau gest. Băiatul ala cu haina ponosită şi căciula toată udă, despre care a scris în Sărmanul Dionis. Şi acolo erau geamuri murdare, pătate de lumina difuză şi galbenă a ce ştii cărei bodegi. Birourile erau mai vechi, tejgheaua mai uzată, dar tot bănci, tot bănci, tot birouri, tot ferestre.

„Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, unde pătrunde luna printre fereşti murdare…” – aici am vrut să ajung, la geamurile astea nespălate, prin care luna nu ştiu de ce se chinuie să intre, ca să ajute pe semne neputinţa cetei proletare. Când geamurile sunt murdare lumea se vede altfel. Geamurile ochelarilor fac acelaşi lucru: denaturează. Schimbă. Am ajuns să port geamurile cu mine, să nu mai văd nimic fără ele, să nu mai văd nimic fără ele, în adevăratul sens al cuvântului, exact cum scriu aici alb pe albastru.

Trec anotimpurile prin faţa casei. Nu le-am văzut din fericire, sau din păcate. Împovărate, gârbovite, n-au ajuns cu cocoaşa lor până la balconul meu, până la privirea mea, până la mine, aşa că au trecut şi nu le-am văzut. Nu ştiu de câte ori au trecut şi nici nu ştiu de au vrut să fie văzute sau nu. Treaba lor.

Stau la etajul 2. Nu ştiu de ce scriu iară detalii de-astea nesemnificative. Totuşi acum scriu ca să ştiţi de ce nu am văzut când au trecut, de ce nu au reuşit să ajungă măcar până la marginea balconului. De aş putea aş deschide larg uşile de la intrare să cuibăresc acolo toate anotimpurile, în scara blocului. Acum nu prea mai poate dormi nici unul dintre ele în nici o scară de bloc dacă nu are cheie de la interfon. Dacă are intră iar dacă n-are şi nu reuşeşte să se strecoare repede pe lângă vre-un locatar cu multe plase, atunci e condamnat să doarmă afară sub cerul liber, la hotelul tuturor stelelor. Până şi câinii mai dorm câteodată pe câte un pat de frunze, iar dacă toamna e generoasă, sau mai bine zis pomii, de ce nu aş fi şi eu cu toamna, măcar aşa simbolic pentru frumuseţea gestului.

Oricum nu ştiu dacă ar aprecia gestul meu. Nu ştiu dacă ar avea loc în scara blocului de cultură. Dacă mai stăteau comuniştii, schimbau ei numele din „casa de cultură” în „blocul de cultură.” Din fericire sau nefericire n-au mai apucat. Pe scara asta a progresului, s-a cocoţat cultura scării de boc, a tuturor şi a nimănui, copilul abandonat al simţului civic. Dacă vă interesează mai multe despre subiect, cred că mai am pe undeva cartea lui Patapievici ascunsă sub praf. Vechiul praf. Anticul praf de deasupra afacerii mele cu antichităţi.

Încă nu am un garaj. De când îmi doresc un garaj. În ghinda din mine e şi trecutul şi viitorul. V. Wolf l-a născut pe Orlando şi ca să nu plângă copilul, sau ca să nu se plictisească l-a plimbat prin nu ştiu câte veacuri de istorie. Parcă era o lecţie interminabilă de istorie, la care nu ajunge că asişti, trebuie să şi participi. Nu ştiu cum ai reuşit să ajungi până la propoziţia asta, şi serios dacă înţeleg cine sau ce te mână să mergi mai departe, însă dacă mai înţelegi ceva, atunci vreau să ştii că trecutul şi viitorul sunt o ghindă. Credinţa e o sămânţă de muştar. Obstacolele sunt munţii pe care dacă nu-i poţi muta din loc, măcar poţi încerca să-i escaladezi. Soarele e o faţă când tristă când zâmbăreaţă. Orice lucru de pe lumea asta e ceva, şi partea cea mai deranjantă, care naşte şi iar naşte confuzie e că fiecare lucru e mai multe lucruri. Garajul meu, de care pornisem să scriu…uite chestia aia, adunătura aia de pereţi mirosind a ulei si vaselină şi pete, pentru că sunt nişte pereţi de garaj, nu mi pot imagina altfel, adunătura aia zic, în momentul ăsta nu e decât o dorinţă. Fiecare copil când e mic îşi doreşte să ajungă ceva, şi evident că cei mari exploatează sinceritatea aceea copilărească şi tot sâcâie copilul cu întrebarea „ce te faci când te faci mare?” Eu ziceam că mă fac doctor, ştiam eu că munca mea tre’ să aibă de-a face cu oamenii. Pe urmă m-a fascinat cerul. Nu că vroiam să mă duc în rai, deşi am auzit tot felul de variante despre rai. Cel mai mult mi-a plăcut definiţia: „ e un loc şi o stare, dar mai mult o stare.” Nu ştiu de ce mă face să zâmbesc definiţia asta. Un lucru e mai multe lucruri şi asta-i fascinant, de-a dreptul fascinant. Meşteream. Când eram mic mereu meşteream, şi mi-am păstrat obiceiul până acum. Mi-a plăcut să stric şi să refac. Ziceam că „apar” eu. De unde până unde, de la îmbârligătura asta de aspiraţii până la dorinţa să am un garaj, nu ştiu, dar şi acum îmi doresc să am un garaj, unde să pot strica şi repara, unde să pot picta, mâzgălii mai bine zis, unde să pot să încerc. Probabil că şi acolo mi-aş desena pe unul dine pereţi dacă aş avea loc, o fereastră. Nu ştiu dacă închisă sau deschisă, nu m-am gândit la asta încă, dar până când o să fac rost de respectivii pereţi mai am vreme să mă gândesc.

Îmi plăcea să cred despre mine că sunt imprevizibil. Iară îmi vine să zâmbesc. Adevărul e că nu-i aşa. Şi acum, mi-ar plăcea să vă plimb prin labirinturile vorbăriei mele, voi să veniţi cuminţi şi ascultători după mine, iar eu să ştiu exact pe unde să vă port, ca să vă las exact acolo unde trebuie. Mi-ar plăcea să construiesc pe vorbele astea pe care le scriu multe rânduri de sticlă murdară, ca să nu se mai vadă aşa de clar.

Am prins doar un pic din conversaţia ce a trecut pe sub balcon. Ce lucru e şi viaţa asta. Viaţa şi moartea sunt două surori gemene. Cei care au făcut şi fac telenovelele se inspiră din viaţă. Au ajuns la episodul 23 de mii şi nu mai ştiu cât… ei măcar numerotează. Ar trebui să numerotez şi eu. Oare conservanţii ce mi-au trecut pe sub balcon, numerotează? Fiecare are cel puţin 2 nume, unu primit obligatoriu, altul primit preferenţial, fără să fie consultat nici un copil. Şi zile şi ore, si vorbe şi filme, şi coşmaruri la grădiniţă, apoi la şcoală. O lume dură în care nici părinţii, nici prietenii, nici profesorii, nimeni nu te înţelege, şi nimeni nu ţine cont de presiunea ce vine din toate părţile, aşa că mai adaugă neştiind numărul. O cameră mare cu multe camere. Acolo trec câteva ore. Cu uşi şi multe ferestre pe care intră lumina, iese un aer intră alt aer, intră vorbe, ies vorbe, sunete de la nu ştiu ce casetofon uitat pe un balcon la etajul 3. Cântă o melodie cunoscută de tot cartierul. De obicei pereţii sunt 4. Indiferent de numărul lor, nu-s fascinanţi, nu la fel de fascinanţi ca ferestrele. N-o să-mi bat capul cu pereţii. Chiar şi uşa e mai fascinantă. Acolo între pereţi şi uşă şi gemuri creşte viaţa. Viaţa e şi ea un lucru fascinant şi misterios. Impropriu să-i spun lucru, când ştiu clar că e mai multe lucruri, care nici măcar nu sunt lucruri. Dar ESTE.

Şi oamenii ies de pe partea asta de uşă ca să îşi trăiască viaţa pe partea cealaltă, pentru câteva ore. Apoi intră iară, şi iară ies. Se uită pe geam. Îl deschid ca apoi să-l închidă, câteodată cu părere de rău, ar fi vrut să-l mai ţină deschis, iar alteori cu bucurie, de parcă ceea ce le-a provocat tristeţe altădată, acum are altă denumire. Oamenii îşi încep viaţa între pereţi, ferestre şi foi. Poate că o să reuşesc să înţeleg – aşa sunt eu, realizez ce gândesc în timp ce gândesc şi de cele mai multe ori după ce am gândit – poate că o să reuşesc să înţeleg ce sunt mai mult: foi, ferestre sau pereţi.

– De ce ai întârziat aseară, îl întreb într-o după-amiază pe unul dintre puţinii mei prieteni. De obicei suntem foarte sinceri unul cu altul, şi nu ne sfiim să spunem lucrurilor pe nume. Îmi răspunde ezitând, că nu s-a simţit prea grozav şi că a stat să termine de citit al 8-lea roman pe care-l luase de la bibliotecă în săptămâna aceea.

– Minţi! Am zis eu.

– Nu mint, mi-a răspuns.

– Minţi chiar acum când zici că nu minţi… n-ai cum să te ascunzi. E ceva între noi care ma face să simt că minţi. Ştiu că aşa e, şi nu are cum să fie altfel.

Am greşit când am zis că pereţii sunt 4. Mi-am dat seama că am greşit când mi-am adus aminte de momentul ăsta al minciunii şi al adevărului. Adevărul e că sunt cel puţin 4. Aşa cum lumea în ansamblul ei are 3 dimensiuni, şi ne e tare greu să ne imaginăm o lume cu mai multe, deşi e foarte posibil să existe, dar pentru mintea noastră obişnuită cu nu mai mult de 3, cum ar fi o lume altfel decât asta? Tre’ să fii foarte bun in domeniu SF ca să reuşeşti să-ţi imaginezi. Plecăm dintre pereţii vopsiţi alb, şi purtam cu noi pereţii transparenţi multicolori, de care de cele mai multe ori nici nu suntem conştienţi. Umblăm pe stradă prin nişte coridoare înguste ale necunoaşterii. Nu ştim pe lângă cine trecem şi nici nu vrem să ştim. Nişte ziduri ce ne separă de restul lumii, şi ne place separarea pentru că dacă am da voie tuturor să ne devină cunoscuţi, ar fi o povară mult prea mare de purtat. Pe-o parte şi pe alta, de jur împrejur avem, şi iară nu ştiu de unde avem, dar avem, un zid gros al indiferenţei şi al nepăsării.

Între 4 ziduri ridic câteodată ditamai zidul de tăcere. Mă chinui pormă să sparg cu târnăcopul câte o fisură ca să reuşesc să mă mai aud cu femeia cu care îmi împart viaţa şi tăcerile şi cu care privesc pe fereastră pentru a vedea lucruri diferite.

Zidurile sunt şi ele ferestre opace prin care nu se vede şi nu se aude nimic. Înţelesurile sunt făcut din multe bucăţele de ziduri. Când Dumnezeu a dărâmat turnul Babel, a pus în înţelesul cuvintelor tot molozul acelui zid făcut din lut ars şi var, altfel nu-mi explic şirul de reacţii pe care il poate stârni o vorbă spusă cu intenţii bune. Înţelesurile sunt ca uşile alea glisante din sticlă, de care dai cu capu fără să vrei. Indiferent dacă ai vrut sau nu, te-a durut la fel de tare. Ştiu că ştii despre ce vorbesc, da tu, care din nou mă mir, ai continuat să citeşti.

Chinezii au făcut un zid. Nu ştiu oamenii prea multe despre el, dar au auzit despre zidul chinezesc, una din construcţiile făcute de om care se vede de pe lună. Un zid lung şi gros pe care se poate umbla. Bănuiesc că a fost ridicat pentru apărare, şi mai bănuiesc că nu o să mă duc să verific să văd dacă bănuiesc bine. Nemţii au avut şi ei la un moment dat zidul lor, iar oamenii trăiau de-o parte şi de alta a zidului. Unii l-au făcut, şi au avut intenţiile lor, şi bune şi rele, iar alţii l-au dărâmat mânaţi şi ei de intenţii de un soi sau de altul. Cain a construit o cetate. De fapt a construit ziduri, şi a lăsat după el o cale pe care fiecare din noi umblă şi construieşte. Ziduri înalte sau subţiri. Transparente sau opace, groase sau şubrede. Unii îşi desenează zidurile pe foi, alţii scriu despre zidurile desenate de alţii. Alţii nu văd zidurile pe care le construiesc şi atunci Dumnezeu trimite câte un profet care să scrie şi să zică: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-l împiedică să v-asculte.”

Zidurile nevăzute sunt cele mai interesante. Au parcă şi proprietatea asta de a fi mobile, că nu te loveşti de ele oriunde ai merge, ele mereu sunt echidistante, iar tu şi cu mine suntem mereu inconştienţi de existenţa lor. Nu ştim şi nu ştim că nu ştim. Nu vedem, şi nu vedem că nu vedem.

Nu se loveşte de geam nici o rază de lună. Stelele s-au ascuns toate după zidul nopţii. E veşnic zi şi e veşnic noapte.

Fără cele două etaje de deasupra, fără pod, fără nici un fel de acoperiş, s-ar vedea de sus o lampă înaltă care arde într-un colţ. Acelaşi eu (nu am cum sa fiu acelaşi) aplecat cu migală asupra cuvintelor ca un sculptor. La mine în spate speteaza de scaun. În dreapta ariciul de pixuri şi creioane, un alt arici al unei flori de cactus şi ţepii nopţii. Viaţa curge liniştită ca vremea. Viaţa e timp la fel cum timpul e bani. Fiecare e fiecare. Toate-s una. Toate-s toate. Cosmopolitismul e treaz. El e viaţa zilelor de acum şi ritmul foilor de ziar.

…O roata n-i viaţa, şi-o mişcare eternă,

Un crâmpei, cugetare transformată în scrum.

Mai iute ca trenul îmi zboară şi gândul

Şi cuprinde într-o clipă viitor şi trecut.

Un artist ce pe loc îmi pictează o lume.

O lume ce este, sau o lume ce veşnic

el nicicând n-a ştiut.

O lume apune iar alta dispare în goana nebună a gândului meu.

Mă uit pe fereastră, mă trezesc din visare.

Trenul opreşte! Doar el, nu şi eu!

Nu trece nici un tren pe aici. Taram, taram, taram….

_______________________________

Personajele se împart în multe categorii. Dar împărţirea asta o face cel care este interesat, iar cel care nu vrea să se gândească, pur şi simplu se gândeşte la alte subiecte, ignoră existenţa sau inexistenţa personajelor. Romanul în sine poate fi un personaj interesant. Trebuie neapărat să vorbim despre personaje principale sau secundare, negative sau pozitive? N-am putea face în aşa fel încât de data asta să nu avem aşa ceva? Trebuie să existe şi un pseudo-personaj. La câte s-au scris pe lumea asta, mă refer la romane şi la personaje, nu se poate să nu fie pe undeva în vreo carte, trebuie doar să-ţi faci timp să cauţi, şi să perseverezi până găseşti. Unele personaje din unele scrieri au constatat că pentru unu care e flămând, toate amărăciunile sunt dulci, dar pentru altul care tocmai a mâncat, fagurul de mire e ca şi o coajă de banană, numai bună de călcat în picioare, ca să nu existe pericolul de a călca cineva din greşeală pe ea şi a lua o trântă de toată frumuseţea.

Nu ştiu de ce mă gândesc eu că nu vă place scrierea mea dacă n-are dialog şi personaje, dar gândul asta nu o să mă împiedice să scriu, pentru că, dacă sunt oameni sătui şi oameni flămânzi, care au păreri aşa de diferite despre mâncare, cu siguranţă, gusturile se împart după aproximativ aceleaşi criterii şi în ce priveşte scrierea şi dialogul şi personajele. E drept că atunci când citeşti dialogul purtat de oamenii lumii create de Dostoievsky, nu poţi să nu remarci capacitatea lui extraordinară de a ne duce şi pe noi în lumea aia interioară şi exterioară. Ce nu mi-a plăcut niciodată la personajele domnului D. au fost numele. Asta pentru că nu sunt rus, pentru că în cazul în care aş fi fost, pronunţarea nu ar mai fi fost o dificultate, ba chiar aş fi fost încântat şi că domnul D. e de acelaş neam cu mine, şi că personajele lui sunt plasate undeva în lumea pe care o cunosc şi eu parţial, şi nu mi-ar fi păsat aproape deloc de părerile celorlalţi fie ele chiar foarte diferite de-ale mele.

Toate astea ar fi fost aşa dacă aş fi fost rus, dar cum nu sunt, şi cum cititorul meu nu e rus, şi cum cititorul meu nu e, nu contează deloc dacă ce scriu eu aci dă naştere la o scriere acătării, care să se încadreze în scrierile vrednice de luat în seamă, sau nici măcar titlu de scriere nu o să poarte, pentru că deşi e plină de cuvinte, şi de semne de punctuaţie, şi de paragrafe şi de tot felul de idei care au sau n-au legătură între ele, duce lipsă de personaje coerente, ca visul pe care îl aveam într-una din clipele de mai înainte.

Până la urmă ce e, noapte, zi, şi zi şi noapte, nici, nici???

Când înţeleptul şi-a pus mintea la contribuţie să caute rostul tuturor lucrurilor, a obosit tot căutând răspunsuri la întrebarea cu privire la rost. Nu dacă are rost să faci sau să nu faci, că nici la întrebarea asta n-a găsit răspuns, ci care să fie rostul tuturor lucrurilor pe care le încearcă omul. Răspunsul a fost o mână de pământ. Şi alţii nu l-au crezut şi au reluat aceaşi căutare, şi aceleaşi întrebări, pentru a ajunge la o altă mână de pământ, nu aceeaşi, dar tare asemănătoare.

Personajele de obicei au mâini. Cele mai multe. Eu vreau să scriu despre unul ciudat dar atotprezent, care nu are decât o mână, şi aia făcută din praf. Mi-am adus aminte, ce zicea un alt personaj, şi adevărat cât cuprinde, până la măduva, sau esenţa tuturor oaselor care compun scheletul. Durerea mea de cap, zicea personajul Y mă preocupă mai mult decât milioanele de copii care mor de foame în africa, chiar dacă africa se scrie cu A mare.

Scriu aşa cum merge un om beat. Sunt atât de inconsecvent în idei, încât mi-e frică să merg, şi nu pentru că n-aş ajunge, că ajung, ci pentru că zic eu, omului care merge altfel îi e lehamite să vină după mine pe toate cărările mele, un pas înainte şi doi înapoi. Timp am. Şi praf. Ziua e veşnică. Noaptea nesfârşită. Cu toate astea, deşi nu am terminat, şi nici nu cred că o să termin vreodată, numa în cazul în care o să fiu forţat de vreunul din voi pe un ton autoritar:

– Termină ! N-auzi? Termină !….brrrr, numai când îmi imaginez şi nu-mi mai vine să scriu urmarea….Bine, termin, cu o condiţie….

Din obişnuinţă mă duc să mă culc…ies adică din camera asta, din foi, dintre pereţi, din noapte….doar aşa din obişnuinţă. E greu să schimbi un obicei. Am un personaj care are nişte obiceiuri ciudate, şi cel mai ciudat şi urât dintre ele e că nu şi le schimbă, şi şi dacă o face, o face cu greu. Las fereastra deschisă, aşa pentru speranţă şi nu vă urez noapte bună pentru că ziua voastră încă nu s-a gătat.

– Nu-s nebun! Auzi, nu-s nebun. Faptul că vorbesc în somn e un semn de nebunie? Sunt mulţi oameni pe lume, personaje în propria lor lume, reale şi fictive, care vorbesc în somn. Unii au probleme din cauza asta, pentru că vorbesc prea mult, nici acolo nu-şi pot ţinea gura. Alţii sunt tăcuţi şi acolo, doar că mult mai sinceri deşi incoerenţi ca şi visul pe care l-am avut câteva clipe mai sus. Nu-i aşa că nu mai ştiţi ce era cu visu ală şi dacă mai continui mult o să vă stresez? Ştiţi ce fac eu? Zâmbesc !

Alţii vorbesc singuri. Alţii zâmbesc singuri. Alţii se plimbă singuri. Sunt atâtea lucruri pe lume pe care le facem singuri, şi se pare că singuri le facem cel mai bine. Eu vorbesc cu voi, iar voi nu ascultaţi, ba închideţi cartea şi mă puneţi pe raft, ba mă ignoraţi, ba mă citiţi şi înţelegeţi cu totul altceva decât ce vreau eu să zic. Să însemne asta că sunt nebun? Când sora-mea îmi zicea „ţiganule” doar aşa că nu făceam pe placul ei, replica ce-mi plăcea cel mai mult era că dacă eu sunt ţigan şi ea e ţigancă, şi dacă noi doi suntem ţigani şi mama şi tata sunt tot de neam de-al nostru, şi să aibă grijă ce vorbeşte despre mine, că nu vorbeşte doar despre mine. Aşa că aşa şi voi, mai încet cu acuzaţiile şi etichetele, că eu am zis de la început că deşi scriu cu nişte bucăţele de plastic, nu găsesc nici un pix şi nici o foaie cu lipici pe care să-mi scriu numele. Dacă eu nu fac asta, şi eu ştiu cum mă cheamă, de ce o faceţi voi? Mai încet! Cartea asta n-are note de subsol, aşa că cine reuşeşte să citească printre rânduri pricepe şi ce n-am vrut să zic, iar cine nu citeşte nici rândurile înseamnă că nu le citeşte. Şi cine l-ar putea obliga să o facă? Ferestra? Foile? Viaţa?

Cine intră neinvitat, are parte aşa cum mi s-a întâmplat şi mie, de o primire nu tocmai plăcută. Ba reproşuri că de ce ai intrat, ba ai parte de o alungare dureroasă care te face să te întrebi de ce te-ai mai chinuit de la început să baţi drumul, şi apoi din neatenţie să intri fără să baţi la uşă. „Suntem din neamul Lui…” scriau poeţii greci, şi probabil ştiau ei ce ştiau, că până la urmă, omul bate la multe uşi, priveşte cu mâna la ochi prin multe ferestre, intră şi iese singur, intră şi iese că e obligat să iasă şi să intre iară. Nu are cum să nu facă asta, pentru că e într-o mereu neterminată căutare. Doarme şi se foieşte. Umblă şi se uită înainte şi în urmă, nesigur deplin dacă e bună cărarea pe care merge, sau merge pe ea doar pentru că nu ştie unde dă, şi e mânat de curiozitatea lui mare. Ţin minte că erau străduţe care mă atrăgeau, prin faptul că nu le cunoşteam, şi uneori se dovedeau a fi chiar scurtături foarte folositoare, dar neumblate de mine până atunci. Alteori se dovedeau a fi străzi închise care nu duceau nicăieri, bătute până la capăt degeaba.

Pe bucăţile mari de hârtie, iau bucăţi mai mici scrise cu litere de tot felul şi le lipesc ca să construiesc o imagine mare de puzzle. Pe băncile de lucru stau bucăţele de idei, şi când intru acolo nu ştiu de care din ele să mă apuc, pentru că nici una nu e mai puţin importantă decât alta şi nici una din ele nu trebuie considerată mai puţin importantă decât alta. Totuşi, care-i criteriul după care aleg rămâne să descopăr alegând. Uneori câte o bucăţică de foaie e nescrisă, sau întoarsă cu capul în jos şi nu se vede ce e scris pe ea. E scris de mult şi nu se mai vede, şi atunci trebuie să fac un efort de lupă ca să descifrez, sau să încifrez eu un mesaj doar pentru jocul meu de puzzle. Oricum în scena asta de teatru, care încă nu se ştie ce e, melodramă, comedie sau tragedie, spectatorii sunt puţini şi dezinteresaţi, veniţi să asiste pentru a suferi împreună cu actorii văzând în ei propriul teatru. Iar când văd în alţii ceea ce recunosc de fapt în ei înşişi, suferinţa e acută, profundă, autentică… şi nu suferinţa celorlalţi pusă în piesă, interpretată cu măiestrie, ci propria lor suferinţă ce se oglindeşte în replici şi în gesturi. Unii spun că între actor şi mască se creează de-a lungul timpului o tensiune atât de profundă încât devine obositoare şi presantă, iar alţii sunt că masca se imprimă în chip, iar actorul se obişnuieşte atât de tare cu rolul şi personajul ce-l joacă încât şi-l însuşeşte. Probabil de aia purtam numele de persoană. Probabil că aşa cum zicea şi Paler O. şi unu şi altul au dreptate, fără să existe conflictul că unul s-ar putea să greşească.

Mai important decât ceea ce faci este ceea ce eşti. Se scrie vorba asta şi se şi aude. Să nu fie adevăr în ea? Cine o poate contrazice, când viaţa vine şi o confirmă. Nu mi-a plăcut odată când mi-am dat seama că am auzit vorba asta de mai multe ori, şi de fiecare dată ceva în mine s-a împotrivit adevărului ei, şi nu pentru că n-ar fi adevărată, după cum spunem, ci pentru că are încă o parte care o completează în adevărul ei. O fi important ce eşti şi mai puţin important ce faci, dar când faci un lucru, o faptă de mai multe ori, ajungi să fi, şi indispensabil una nu poate curge fără cealaltă. Când eşti hoţ oare, înainte sau după ce ai furat? Oare nu ceea ce facem ajunge să definească ceea ce suntem. Aristotel zicea că suntem ceea ce facem în mod repetat. De aia scriu eu ca să ajung scriitor. Şi măiestria nu este o artă ci o deprindere. Aşa că pentru a mă elibera de toate greşelile, le comit, ajungând la urmă să fiu un om greşit, pentru că nu, ziceam că ceea ce facem ajunge la un moment dat să ne definească. Şi cine mai ştie cum mai e? Unii spun aşa, alţii altfel.

Cine sunt aceşti unii care spun şi spun iară. Actorii. Personajele. Fiecare. Teatru de păpuşi au spus alţii. Lumea o scenă. Dumnezeu scenaristul, şi de aici iară s-au născut conflicte în care şi unii şi alţii au avut întrucâtva dreptate, când zicând că pe scena asta îţi joci propriul rol, ai voie să intervii în scenariu, şi poţi face în parte modificările pe care le vrei, iar alţii revoltaţi au zis că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, şi ce te mai chinui că nu poţi nicicum să modifici sau să schimbi ceea ce ţi-e dat să joci. Treaba e că cei mai mulţi nu stau să se gândească, şi probabil bine fac, joacă şi iar joacă şi nici nu ştiu că joacă, şi sunt şi actori şi spectatori, şi comedianţi şi interpreţi desăvârşiţi ai tragediei universale la care şi ei contribuie cu sau fără voi, cu sau fără cunoştinţă. Uitându-te ajungă să vezi, şi la urmă constaţi că de aia nu vedeai că nu te uitai şi nu vroiai cu tot dinadinsul să vezi. Mare greşeală a percepţiei. Când credem că problemele sunt acolo afară, în oameni, in teatru în scenă, în scenariu, şi de fapt problema e înăuntru în ceea ce credem. Scria S.C. că dacă credem că problema e acolo undeva afară, ar fi bine să ne oprim pentru că gândul acela e adevărata problemă.

Dar cum se schimbă lucrurile? Din afară înăuntru sau dinăuntru afară? Acum unde am ajuns cu puzzle-ul meu? Care bucăţică de hârtie trebuie lipită şi cum? Cu care parte unde, şi pe dos sau pe faţă? Toate sunt într-o necurmată frământare şi când te uiţi a doua oară, nu mai e nimic la fel ca atunci când te-ai uitat prima dată. Nu există a doua şansă pentru prima impresie, după cum bine constat un alt personaj. Comunicarea e unică şi ireversibilă. Scrisul e italic, ca să nu zic latinic sau balcanic. Nestatornicia e o binecuvântare. Binecuvântarea e un blestem. Vrei să pleci de acasă pentru că te plictiseşti şi pormă (adică pe urmă) vrei să te întorci acasă pentru că nicăieri nu-i ca acasă. Poi da, eu zic că bine facem că zâmbim, pentru că la urma urmei, e chiar amuzant. Dar şi lucrurile care ne amuză, nu se pot opri să facă doar asta. Chipul banilor e şi pe o parte şi pe alta. Masca aceea care pretinde a fi un prieten şi un duşman, dar când e ce? Şi dacă nu ştii, acea parte necunoscută, care are menirea să ne surprindă şi să ne ţină plictiseala deoparte, şi departe, de ce nu se opreşte acolo, ci se apropie atât de tare încât ne sperie şi ne face să ne facem gânduri până la îngrijorare.

Vine vecinu’ în vizită. Plăcută vizită, dar dacă stă puţin mai mult, plictiseşte şi devine obositor. Puţin aici, puţin acolo, învăţătură peste învăţătură. Scrii vorba de duh a cuiva pe-o bucată de hârtie şi o pui pe faianţă deasupra chiuvetei ca să o vezi ori de câte ori speli vasele, sau în baie, să o vezi ori de câte ori te speli pe mâini. Ceva de afară ajunge să îşi facă loc înăuntru. Gândurile se schimbă în dialog cu alte gânduri. Dar dacă mintea mea bate apa în piuă. Nu citeşte nimic, ci numai stă şi ascultă cum gândeşte pădurea tăcut, cum suspină copacii în vânt, cum urlă iarna că-i viscol. Vin de afară nişte impresii ca vecinul la un pahar de vorbă, pe marginea rotundă a ceştii de cafea. Suntem cu toţii un puzzle. Viaţa însăşi e un puzzle.

Un recipient pentru fluxurile interminabile. Un ţărm populat de milioane de paşi, şterşi de apa mării. O mare în care se scurge ploaia pentru ca iarăşi să se evapore şi iarăşi să plouă. Bine vedea Solomon în toate cercul.

Geamul meu e-al meu, iar lumea voastră-i a voastră. Cum se vede şi ce, nu depinde aşa de mult de geam. Ce vrea privirea mea să vadă, de cele mai multe ori aia vede. P.C zicea că şi el e ca ceilalţi oameni, aşa sunt şi eu probabil, vede lumea nu aşa cum e, ci aşa cum vrea el să fie. Cert e că cu cât mă uit mai mult, cu atât văd cât de mult timp petrec la geam. Camera e tren. Pereţii se clatină de la călătorie. Mă pierd printre foi scrise şi nescrise, în veşnica încercare de a-mi rezolva puzzle-ul.

Stau şi privesc fereastra ce n-arată nimic,

Decât a nopţii haină încă de stele goală.

Aş vrea să plec de-acasă, ca s-o râvnesc un pic

să-ncep să mâzgăl rânduri pe-a gândului meu coală.

…..

Privesc din nou fereastra ce pare-acum oglindă

ce chipul mi-l reflectă cum stau şi mă gândesc.

S-o fi gândit stejarul c-a fost cândva o ghindă?

Şi asta-s eu acuma! Dar oare-n ce-am să cresc?

_________________________________

Mi-e ciudă! Din mai multe motive mi-e ciudă. Chiar şi din perspectiva asta, viaţa e un puzzle. Tot felul de atitudini ne umplu şi ne populează. Mi-e ciudă că atâtea am de spus şi de respus, încât uite: Îmi trec pe dinaintea ochilor cu o asemenea viteză, că nu reuşesc să ţin pasul. Ce dezordine în sufletul meu. Cum mă leg de ceva şi vreau să aşez ordonat, cum dau de altceva, şi mi-e ciudă, că nu pot duce la capăt, că şi bucăţica pe care o văd lângă mi se pare la fel de importantă şi de luat în considerare. Există pe lumea asta nişte drepturi ale omului ca locuitor, ca fiinţă superioară care o populează. Cred că o să fiu nevoit să scriu şi eu un fel de document pentru drepturile ideilor care îmi umplu anticariatul. Deşi prăfuit, magazinul meu de antichităţi e totuşi singura mea posesie de care sunt conştient, aşa că merită toate drepturile pe care i le pot oferi. Dacă există undeva un dulap secret ce conţine un raft plin cu lucruri pe care nu ştiu că le am, deşi ele sunt ale mele de mult, şi eu trăiesc ca şi când nu le-aş avea, atunci aţi face bine să mă ajutaţi să le descopăr, măcar pentru plăcerea aia de a te uita la ceva cu bucuria că e al tău, măcar pentru o vreme, al tău ca să îl dai înapoi celui care ţi l-a încredinţat ca să te amăgească că ai şi tu ceva. Ceva ce-i al tău şi nu e. Ceva ce e şi nu e. Al tău e doar gândul că-ţi aparţine. Iar gândul ăla ţi-a fost şi el făcut cadou.

Uuuuffff. Oftez lung. Dacă oftez scurt nu-i nici o diferenţă, aşa că las oftatu’ să se desfete. Apropo de cuvinte de-astea cu fete la urmă. Spălau nişte fete de la celălalt bloc gemurile de la apartamentul lor. M-am uitat la ele de pe geamul meu. Nu ştiu dacă m-au văzut sau nu. Curăţau probabil pentru a vedea o altă imagine privind în jos. Iar cei de jos să vadă o altă imagine privind în sus. De câteva zeci de ani, şi mai cu seamă în ultimii, multă lume a creat multe ferestre. Sună fără rezonanţă sau înţelesuri, pentru că zic pe limba mea, dar dacă schimb pe terra lingua, imediat sună altfel. Windows etichetat în funcţie de ani. Windows etichetat în funcţie de versiune. Te conectezi la cutie,adică te conectezi, si fie ea cât de mică, constaţi că poţi deschide milioane de windows-uri, pe care fiecare lucru posibil, chiar şi imposibil se vede, a fost văzut şi este văzut în milioane de feluri posibile şi imposibile. Vorbind cât se poate de obiectiv. Dar şi dacă devenim subiectivi până în măduva oaselor ce-am scris mai sus e tot adevărat. Aceste ferestre ale „cutiei” interioare sunt se zice paradigme. Reprezintă motoraşul care învârte în noi toate lumile pe care le creăm sau pe care le creează alţii pentru noi. Şi noi nici măcar nu ştim. Nu vă lăsaţi amăgiţi, că de n-am ştii nici unul, cum aş putea eu scrie despre?

– Vrei să zici că e la fel ca în politică, întreabă cel care pune întrebări.

– Da, i se răspunde de cel ce răspunde. Exact ca în politică, doar că etichetele sunt altele. Sau dacă vrei să etichetăm altfel, ca în comerţ. Aceeaşi Mărie, altă pălărie, cum s-ar zice. Mereu aceleaşi lucruri spuse altfel. Totuşi puţin diferit, şi cum toate se combină pentru a da naştere la toate, e aşa şi nu-i aşa. Paradigme după care fiecare pleacă pentru a ajunge la destinaţie. Paradigme corecte şi greşite. Facem ce facem, domnule, şi ajungem la veşnica luptă dintre bine şi rău, numită şi principiile fundamentale ale lumii, „in” şi „ian” scrise aşa cum se aude. Cât de multe s-au scris despre gânduri pozitive, care printr-un efort conştient te ajută să ajungi mai fericit într-un loc greşit, pentru că harta aceea lăuntrică nu e corectă. Gândind pozitiv, gândeşti bine, curat, despre un geam murdar care deformează ce se vede. Dar cât de important e să gândim bine, şi totuşi, cât de important e să avem paradigma corectă, acea reprezentare conştientă şi lăuntrică, inconştientă totuşi lăuntrică a realităţii. Oamenii au vrut dintotdeauna să fie artişti, sunt artişti în lăuntru lor, şi tind să creeze şi să recreeze ceea ce au creat sau a fost creat de alţii, doar, nu doar pentru sentimentul acela profund, al împlinirii că ai făcut ceva, dar şi pentru plăcerea de a face hărţi corecte la hărţile greşite şi a nu mai ştii până la urmă care e cea corectă şi care-i cea greşită. Ferestre sau paradigme sau geamuri, sau hărţi.

– Da domnule. Aşa e cum spuneţi răspunde cel ce răspunde. Totuşi nu ştiu dacă am înţeles bine, chiar dacă vă deranjează insistenţa mea, fiind cel care întreabă, vreau să întreb, vorbim despre aceleaşi lucruri despre care a vorbit Platon cu mai mult de 2000 şi ceva de ani în urmă, doar că spre deosebire de el, noi vorbim mai îmbârligat? Vorbim despre lumea aceea a ideilor, în care merele, fie ele câte ar fi, mai mari sau mai mici, mai roşii sau mai verzi, toate copiază idea de măr, mărul acela perfect după care se iau toate?

– Fără să par insistent sau supărător, nu mă pot abţine să nu întreb, printre merele astea se numără şi mărul acela al discordiei din pomul cunoştinţei binelui şi răului? Am citit un anunţ dat de un magazin de antichităţi în care erau date spre vânzare ceva rădăcini din pomul vieţii, ca leac. Fără să specifice ce fel de leac, contra credinţei strămoşeşti probabil. Nici în ce formă nu se specifica. Poate aşa, rădăcini întregi, sau doar ceva praf cules de pe mobila ce a fost cândva pomul respectiv, şi acum prin atingere, a devenit un praf magic, aşa ca moaştele sfinţilor. Dacă sfânt însemnă pus deoparte, cu siguranţă putem spune că pomul ala cu mere interzise a fost un pom sfânt, iar rădăcinile lui îi sunt cu siguranţa moaştele.

Plictiseala e ca un semnal de alarmă că trebuie să te opreşti sau să-ţi arunci privirea în altă parte. Poate o găseşte cineva, calcă din greşeală pe ea, şi atunci datorită durerii faci ceva. De cele mai multe ori când oamenii fac ceva, are loc o schimbare, şi de cele mai multe ori schimbare e exact ce se aşteaptă. O mică schimbare. O apăsare de manetă şi liniile se unesc între ele, liniile care au stat departe unele de altele suficientă vreme. Acum maşinăriile care se plimbă deasupra nu au ce face decât să urmeze traseul stabilit de linii. Ca pe hartă, că tot am pomenit ceva mai devreme de paradigme, traseul merge acolo unde zice harta, când de fapt e tocmai contrariu, traseul e aşa cum e, iar harta doar încearcă să-l imite. De reuşeşte te-ai ales cu o unealtă folositoare, iar de greşeşte te-ai ales cu un duşman ce pare să-ţi fie prieten. Tot sunt lucrurile de cele mai multe ori exact aşa cum par, potrivindu-se cu zicala că cele mai multe adevăruri se zic în glumă. Omul caută tot felul de ziduri de protecţie. La ziduri, puţin mai pe urmă, le sapă ferestre, pentru că prea multă apărare parcă nu e aşa de bună. Omul vrea şi nu vrea protecţie maximă, şi vulnerabilitatea e bună, chiar atrăgătoare, aşa că dacă zidul o ţine veşnic departe, omul face ceva pentru a o aduce înapoi. Aşa ca adevărul zis în glumă, e un mod de a ataca apărându-se. Omul vrea să facă şi una şi alta. Aşa vorbesc oamenii între ei. Între pereţi. Mereu între pereţi. Chiar când e sub cerul liber, cum s’ar zice, la hotelul tuturor stelelor, omul îşi face o mică colibă, îşi caută un fel de adăpost, pentru a fi apărat dar vulnerabil. Mereu şi mereu lucrurile singure atrag şi caută alte lucruri singure pentru a fi împreună. Când se plictiseşte omul fuge, iar când fuge oboseşte, obosind constată că e mai bine să meargă mai departe, pentru că dacă nu fuge se plictiseşte mai rău. Plictiseala e un motor care stă deşi ar putea să funcţioneze. Nu se plânge că consumă oxigen, ca inima. Se plânge când nu merge, când nu consumă, când nu împinge mai departe limitele care deşi sperie, ca toate celelalte lucruri nu fac doar asta, ci multe altele.

Casc îndelung, la fel cum oftez. Nimeni nu ştie. Nimeni nu întreabă. Noaptea e liniştită pe partea pe care nu bate soarele. Soarele e un fel de campion mondial la bătaie. Liniştită noapte nu-şi fac griji în ascunzătoare ei, ştie că dacă iese să se ia la harţă iară ia bătaie. De ce mereu trebuie să se bată cineva? E atâta violenţă. O bătălie a valorilor. Un război al faimei. O luptă între rele şi bune. O confruntare între definiţii. O răfuială între spectatori. O nepotrivire între păreri. Tot continui şi o-ul devine nişte. Încerc să nu ajung din nou la problema cu oul şi găina, dar nu fac decât să mă învârt în cerc. Viaţa este o poezie ciclică. Am închis ochii. Pe sub pleoape nu se plimbă somnul. Am sub pleoape nişte ochi care văd fără să fie deschişi. Noaptea nu-i împiedică să vadă. Văd ce vor ei, ş-apoi se miră de ce şi-au putut dori. Vor să îşi poată dori lucruri asemănătoare şi când sunt deschişi. Preşedintele ţării în care trăiesc a constatat râzând că vara nu-i ca iarna. Ochii mei când vor realiza asta? Ochii tăi ce culoare sunt? Dar ochii mei? Colored windows…turn off computer. Ieri. Azi. Mâine. E timpul!

____________________________

Un sfert de pom se vede pe jumate de fereastră. Jumătatea din dreapta. Cuvintele curg aşa cum curge muzica. Cuvinte scrise de mult, copiate de mulţi. Citit de şi mai mulţi de-a lungul drumului. La un popas cineva a lăsat cartea pe-o scândură de lemn, drept bancă, iar eu după mulţi paşi şi multă alergare în multe direcţii, de multe ori mă întorc la aceiaşi bucată de scândură pentru a verifica încotro merg şi pentru a citi despre trecut şi despre viitor. În stânga sunt una lângă alta patru ferestre dreptunghiulare. Fiecare înrămează o bucăţică de lume în funcţie de unghiul din care privesc. Făcea A.B o emisiune din care mai ţin minte doar titlul. „Spectacolul lumii” i-a zis el, şi lăsa ca acest spectacol să fie privit şi văzut prin fereastra televizorului în fiecare duminică după-amiaza, când oamenii stăteau cu ceaşca de cafea în mână, pe fotolii comode pentru a se detaşa de spectacolul în care sunt ei înşişi implicaţi, şi pentru a deveni spectatori. Detaşate nişte vrăbii se joacă prinsă prin pom pe raze de soare în toamnă. Toamna încă e-n pom. Se joacă şi ea un fel de joc cu vara, care în curând lihnită, ca după o lungă zi de joacă o să adoarmă zgribulită şi udă printre frunzele de pe lângă trotuar. E un joc ciclic în care fiecare anotimp ştie cine o să câştige, şi totuşi fără plictiseală il joacă în fiecare an. De fiecare dată, cineva priveşte pe una din ferestre zâmbind. Soarele fuge şi el în jocul pe care-l joacă cu luna, şi apoi iară revine pentru a privi continuarea spectacolului în care el şi ea sunt şi spectatori şi actori deopotrivă.

Prin fereastra prin care se vede un sfert de pom galben, maro şi roşu, încărcat ici colo cu umbre, se mai văd alte patru ferestre, toate cu pleoape. Unele trase, pleoape albe, iar unele deschise acum pentru a fi închise mai încolo. Prin ochii lor, oamenii din spate văd acelaşi pom pe care-l văd şi eu, dar pentru ei arată altfel. Unii nici nu-l observă, alţii nu-i dau importanţă, unii din ei probabil că ascultă ciripitul de vrabie, fără să pună pe hârtie, şi fără să considere imaginea suficient de importantă pentru a îi face o schiţă pe hârtie, aşa cum încerc eu acum. O să număr ferestrele blocului vecin, aşa de curiozitate şi pentru unicitatea faptului în sine. Probabil că doar arhitectul şi cel care a cumpărat ferestrele s-a mai ocupat de numărătoarea lor, fără să stea să se gândească că fiecare geam o să fie o poartă spre lume şi spre spectacolul ei, pentru cei care o să locuiască după. Ce fereastră e memoria. Unele bucăţele au lodurile trase pentru totdeauna, şi vrei să te întorci pentru a mai privii o dată, o secvenţă din propriul spectacol şi nu reuşeşti nicicum. Alte ori fără să vrei, chiar împotriva voinţei tale, unele din aceste ferestre se deschid singure şi te obligă să reparcurgi trăirile de atunci, sub impulsul trăirilor de acum. O contopire între ieri şi azi, controlabilă doar parţial şi doar parţial conştient.

Te chinui să priveşti spectacolul prin gaura ce o ai la gard, şi cu un singur ochi, pentru că nu e loc şi de celălalt, reuşeşti să prinzi doar un segment. Nu vezi nici mai mult nici mai puţin, decât atât cât dă în calculul lungimii şi lărgimii găurii, ce pentru momentul acela îţi devine fereastră şi-ţi oferă doar atât cât are de oferit. Nu ai ce-i reproşa, nu merită să te superi pe ea, ci doar să primeşti cu bucurie cadoul ei. Cu zâmbetul pe buze, Dumnezeu stă în marginea lui de balcon şi cuprinde cu privirea lui mult mai mult din spectacolul pe care eu îl văd doar pe bucăţele, şi pe care El îl vede dintr-o privire. Aşa se joacă El de-a trecutul şi viitorul, lăsându-ne pe noi să ne chinuim cu prezentul şi cu găurile nostre de gard, crengile lipsă din copacul ce a devenit scândură pentru aşi schimba din nou menirea şi rolul.

Oamenii observă şi cântă, apoi unora li se pare mai potrivit să recite, altora să citească cu intonaţia potrivită, în stilul propriei lor interpretări, iar altora fără intonaţia potrivită schimbând în felul acesta interpretarea, dând alt glas aceluiaşi lucru, aceleaşi găuri de gard. Unii citesc în gând în după-amiezele lor libere, iar alţii ca mine, scriu despre ce cred ei că fac alţii. Gaura de gard e rotundă chiar dacă rotundul nu e perfect. Nici ochiul care priveşte nu e perfect, nici imaginea ce se vede nu e perfectă. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare. Ochiul nu se mai satură privind, iar urechea nu se mai satură auzind. Ce-a fost va mai fi, şi ce este a mai fost. Aceeaşi gaură de gard, în altă şi mereu altă scândură, de jur împrejurul lumii, în acelaşi şi mereu altul spectacol rotund pentru a se potrivii mai mult sau mai puţin cu rotundul găurii prin care rotundul ochiului se-nvârte. Am ameţit. N-ai ameţit şi tu?

Ştii ce fac eu? Zâmbesc!

Nu mă uit la ceas, pentru că dacă o fac, nu pot să nu observ rotundul lui şi atunci ameţesc din nou, şi cad în spirală…

Pomul ninge galben – vine iarna! Soarele ninge galben – vine noaptea! Luna ninge galben – vin zorii!

____________________________

„Scriitorul adevărat este un om singur. Si, pe măsura ce creste in ochii celorlalţi, se cufunda tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, in fiecare zi e nevoit sa se confrunte cu
eternitatea sau cu absenta ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o noua încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe cai ce n-au
mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alţii au dat greş. Dar sa scrii literatura nu înseamnă doar sa spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus – tocmai pentru ca au existat marii scriitori ai trecutului,
noi, cei de astăzi, suntem nevoiţi sa mergem mai departe decât am fi crezut vreodată ca putem ajunge, sa ieşim in larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiţi de orice sprijin.” – Ernest Hemingway.

Stă omul aşa şi pune pe hârtie la un moment dat, exact ce-i trece prin cap în acel moment. Dar în momentul în care scrie se înclină fie că vrea cu tot dinadinsul, fie că nu vrea, spre o parte. E generos cu un aspect al vieţii, fiind în felul acesta mai puţin generos cu alte aspecte ale subiectului despre care scrie. Omul care face curăţenie de cele mai multe ori se murdăreşte. Apa ce o foloseşti să te speli pe mâini se contaminează cu murdăria ce o îmbrăţişează. Nu sunt primul care observă asta, şi cu siguranţa nici primul care o scrie. Când arde becul curentul moare dând naştere luminii. La fel se întâmplă cu ceara şi fitilul de lumânare şi săpunul ce-l foloseşti împreună cu apa ce-ţi spală mâinile. Mereu feţe diferite ale aceluiaşi lucru, care în timp diferit şi folosite diferit arată altfel, chiar dacă nu sunt un alt lucru, ci acelaşi. Şi totuşi, păşind pe marginea asta de alee, nu pot să nu mă întreb şi să nu-mi răspund într-un anumit fel, dând din cap dezaprobator, zâmbind oarecum cu tristeţe şi ciudă, că nu reuşim să cuprindem totul dintr-o singură privire, şi multele chipuri făcute de mulţi, nu fac dect să creioneze acelaşi lucru privit din alt moment al timpului, din alt unghi al camerei. De ce ajung oamenii să se certe, când şi unii şi alţii au dreptate, dacă nu totală cel puţin parţială? E. H. s-a sinucis. Un capăt de drum bolnav pentru un om care scriind a pus pe hârtie exemple de curaj şi perseverenţă ce au devenit clasice. Un artist care asemenea altor artişti falimentează în a fi exemplu de viaţă. Dar asta scriu eu. Nu l-am cunoscut. Şi poţi oare să scrii ceva corect despre cineva care deşi a lăsat în urmă prin scrisul lui o uşă spre lumea lui interioară şi spre sufletul din el, totuşi a avut o mulţime de alte feţe necunoscute. Cine poate spune că ajunge să cunoască un om din scrierile lui. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc acum la metoda pe care SS. pretinde că o foloseşte „Cel ce poate şi totuşi nu o face” de a ni se face cunoscut. Oricum asemănarea nu cred că se potriveşte pentru că nu vorbim despre două fiinţe de acelaşi calibru, dar, zâmbind scriu că nu mă pot abţine.

Oamenii îşi scriu scrisori câteodată. Azi le dau o faţă electronică, dar totuşi prind într-o frază nişte vorbe cu scopul de a se transmite pe ei şi ideile lor altora. Acei alţii le iau, desfac ceea ce au primit, şi sub impulsul imensului ACUM, decodifică ceea ce au primit în stilul lor. Se creează o ocazie bună de a spune de mai multe ori ceea ce s-a încercat de prima dată, însă de data asta cu alte cuvinte, în alt context, în alt ACUM.

Sora mea mai mică mi-a povestit că profesoara ei de matematică, în liceu, atunci când nu ea ca elevă nu înţelegea, profesoara îi repeta ceea ce a spus mai devreme, nici măcar cu alte cuvinte, ci cu cele spuse prima dată. Efectul era unu cu lăsare de umeri. Până la urmă ajungea la finalul problemei în alte moduri, fără repetarea explicaţiei iniţiale pe care oricum nu a înţeles-o de prima dată, fără să fie doar o problemă de auz.

Să fie un scriitor bun un singuratic? Unul care trebuie, e condamnat să meargă singur înainte, orice ar însemna acel înainte, aşa cum constată într-un moment al vieţii lui autorul Bătrânului şi mării? Se contopeşte artistul cu munca lui atât de tare?

O să încep să evit întrebările. Citeam că primul dialog care a dus la rău, din punctul Lui de vedere, a început cu o întrebare. Întrebarea a stârnit curiozitate şi îndoială într-un dialog purtat cu puţină vreme în urmă între alte două persoane. Două persoane vorbeau de data asta despre alte două persoane şi despre ce au vorbit ele, ajungând evident la un cu totul alt cuprins. Una din persoane a înghiţit momeala lansată de o întrebare privitoare la o afirmaţie. De acolo povestea s-a destrămat, s-a complicat, s-a multiplicat. Din seminţele respectivului fruct (ştiu că voi vă gândiţi la măr, asta datorită altor conversaţii pe care le-aţi avut cu mulţi alţi oameni care n-au fost de faţă), din seminţele respective au crescut la colţuri de stradă teologi ambulanţi care ajung mereu şi mereu la alte concluzii, şi-s singuri pentru că ies atât de departe în larg, purtaţi de vânturile aceleiaşi dorinţe care ne mână şi pe noi.

În oglinda din baie, rămăşiţe de sâmburi din conversaţiile pe care Dostoievski le purta cu personajele foilor lui, imi umplu mie coşurile de mere. Teologie a întrebărilor metafizice în monologul zgomotului de taste. Curge apa de la chiuvetă. Picură un beton neuscat. Ceasul dă din cap ritmic.

Poarta de tablă are gust de grund. La fel e şi culoarea. În poştă sunt 2 chei. Una care se potriveşte şi una care se învârte în gol. Stă între pereţii din piatră albă şi poartă deasupra o coroană din mai multe săgeţi îndreptate în sus menite să rupă pantalonii celor care ar încerca să le tracă. Clanţa ei aurie nu scârţâie. De fiecare dată când se deschide loveşte un clopot ce atârnă de o mică foaie de arc. O sonerie mecanică ce-l bârfeşte de fiecare dată pe cel ce intră. Pe partea pe care stau eu e o viţă de vie întinsă pe mai multe sârme şi puţină umbră de frunze de viţă. E toamnă şi seară. Cu mult înainte de momentul acela din baie în care oglinda naşte un dialog monologic între mine şi personajul negativ al istoriei. E cu mult înainte chiar şi de acum-ul de aici în care îmi întorc privirea peste umăr. Nu mă întreb de ce se întâmplă aşa şi nici nu caut răspuns. Nu toate au explicaţii nici logică, şi nici nu trebuie toate explicate sau înţelese. Pe partea cealaltă de poartă opreşte o maşină roşie. Un Ford Escort roşu cam mic pentru omul care-l conduce. Bate la poarta încuiată (omul nu Fordul) iar eu care întâmplător sunt de partea cealaltă aud şi mă duc să deschid. Am 14 sau 15 ani. Dacă poarta nu şi-a modificat dimensiunile mai pot şi acum să-i calculez înălţimea. Ţin minte că mâna mea mică, deşi până la anii ăia nu a fost scutită de bătăturile cozii de lopată, a fost parcă înghiţită de mâna celui care a apăsat clanţa. O palmă mare ce se potrivea cu restul corpului, fără să pară nimic disproporţionat. Nu era joi, nici miercuri, era doar o zi de toamnă. El un om mare iar eu un puşti. Însă era mai mult de o zi. Era un început. Cine a ştiut atunci să recunoască altceva decât 2 oameni care s-au întâlnit şi o strângere de mână? Cert e ca din multele strângeri de mână ce au continuat după, pe asta n-am uitat-o. Nu ştiu de ce şi nu contează. Era un deal acolo şi un mic ghem ce din momentul acela a început să se rostogolească. Nu ştiu pe care pantă şi nici nu contează. Poarta e încă la locul ei. Mâna aceea s-a mutat pe alt continent. Probabil că după multe alte toamne poarta s-a închis înapoi. Dar a fost un moment în care ea a fost deschisă şi în acea deschidere am stat noi.

______________________________

Tendinţa de a ne reîntoarce la lucrurile simple şi primordiale, tendinţă ce se zice că o avem cu toţii, mă găseşte mereu în noapte, în acea rămăşiţă din noaptea aceea de la început când peste lumea care nu exista încă, şi peste apele fără de valuri era şi domnea întunericul. De atunci multe s-au schimbat. Lumina a dat cu băţul-n baltă, ascultătoare. Au început să se învârtă stelele în jurul sorilor, iar sorii toţi în jurul stelelor. După ce urmaşii lui Cain au dat din greşeală peste o bucată de aramă, şi cu unghiile murdare după scormonirea pământului, au tras într-o parte şi alta de mica lor comoară, neştiind că descoperă sârma de cupru, şi ecoul muzicii lor va ajunge până la noi. Îngerii cântă fără sârme de cupru. Urmaşii nu avea de unde ştii asta, aşa că din gelozie au cântat şi ei cum au ştiut mai bine.

Am vrut să scriu un gând şi mă trezesc că scriu altul. Unii scriu fără să se mai trezească. E treaba mea să judec oare cum scriu ei? Şi dacă ei dorm şi scriu, iar alţii dorm şi sforăie, înseamnă că dreptul de a sta treaz şi a scrie se acordă dreptacilor. Stângacii sunt şi ei talentaţi în felul lor. Unii copii pe plajă, neglijenţi cu lumina, preocupaţi de nisip şi meduze, caută sutiene pe care să le omoare: o crimă fără premeditare. Alţii, cu câţiva ani mai mari, care au trecut de acel nivel al omorului, consideră gândul o preocupare suficient de potrivită pentru nişte copii ce numesc câteva grămăjoare aşezate cu lopăţica castele de nisip.

-Nu-i bine să omori meduzele, zice unul din ei.

-De ce, întreabă o fetiţă cu codiţe blonde?

-Meduzele sunt şi ele oameni, în felul lor, răspunde cu gravitate micul gânditor, adăugând castelului lui încă un turn după forma unei mici găletuşe.

Mai încolo se joacă alţi copii însă nu reuşesc să prind simpla şi plăcuta lor conversaţie…

…, …, mă văd nevoit să pun puncte puncte…un timp de respiro, o pauză pentru a face legătura între cuvintele care sar de la o idee la alta, fără să aibă în aparenţă nici un fel de legătură între ele. Un scriitor român plecat în Suedia spunea că cel mai mult îi place să scrie în cafenele, în localuri în care nu muzica radioului sau a CD-playerului umple atmosfera ci forfotul oamenilor, conversaţiile lor care se suprapun şi se acoperă una pe alta, făcând ca nici una să nu se înţeleagă decât de cei ce o poartă, de parcă ar vrea să se protejeze. Eu am găsit locul în care îmi place să scriu. De fapt sunt două locuri care se exclud şi se completează unul pe altul. Primul e noaptea iar celălalt e biserica, făclia adevărului, stâlpul şi temelia lui. Dacă ideile poartă cu ele inconsecvenţa mea, lipsa mea de statornicie în gânduri şi relatări, e doar pentru a arăta cât de diferite sunt momentele vieţii. Cât de multe tonuri folosim când vorbim, şi cât de consecvent sunt eu de a prelua aceste tonuri când scriu. Trecut şi viitor este-n sufletul meu. N-am acelaşi suflet ca şi Eminovici, însă constat că am chiriaşi asemănători. Mereu împreună. Mereu în competiţie. Mereu rostogolindu-se şi născându-se reciproc.

Trăgând de bucata aceea de cupru, sălbaticii aceea au descoperit instrumentele cu coarde sau au iniţiat războiul. Nu pun semnul întrebării pentru că m-am plictisit să tot pun întrebări, şi e mai mult o afirmaţie decât o întrebare. Inconsecvenţa mea în idei poartă în cârcă consecvenţa mea în inconsecvenţă. Sunt şi un războinic şi un meşteşugar. De fiecare dată în timpul războiului, fierarul are mult de lucru. Cântă pe toba lui cu ciocanul la fel cum eu cânt pe toba mea cu creionul, sau uneori cu vârfurile degetelor. Aşa e muzica. Are cânt, da da, cânt părţi lungi si complicate, ca cele pe care le-am cântat mai la început, când mai mici şi mai scurte ca cele de acum. Fără primele, ar fi doar cele din urmă, iar fără acestea din urmă, ar lipsi începutul.

Sunt ispitit. Sunt ispitit de multe, mici, mărunte sau mari, însă de data asta parcă v-aş cere sfatul. Mai ţineţi minte ce stabileam la început, să fac din autenticitate felul în care încerc să fiu original. Mă întrebam acum, dacă să corectez greşelile sau să le las să existe odată cu mine. Eu exist împreună cu multele mele greşeli, şi azi sunt aşa cum ieri şi alaltăieri nu am fost. Iar mâine voi fi tot eu, puţin altfel. Dar când scriam despre fereastra „mea” aşa cu mândrie, mai ţineţi minte? Am sentimentul că dacă nu fac acelaşi lucru şi cu greşelile, mă port cu nedreptate.

De fapt nu contează dialogul pe care-l port cu voi mai mult decât dialogul pe care-l port cu mine. Nici că vorbesc câteodată cu voi şi alteori cu tu. Nici asta nu contează. Că pun în ghilimele sau că schimb în italice, toate detaliile astea sunt doar banalităţi preferenţiale. Oricum, ziceam că micile bucăţele fac mare puzzle, iar detaliile dacă nu sunt prea obositoare şi nu-l trimit pe om la somn, sunt captivante şi interesante, de omul alege să rămână treaz deşi altă dată la aceeaşi oră dormea dus. Nu ştiu visele tale cum sunt. Ale mele par a fi mai frumoase cele pe care le visez cu ochii închişi, şi pe care le născocesc inconştient, fără nici un efort, care din contră mă ajută să mă odihnesc, dacă nu cumva se încadrează la categoria coşmarurilor. Cele cu ochii deschişi parcă duc lipsă de fineţe, şi de detalii provocatoare. A zis cineva mai demult, iar eu acum nu fac decât să repet, că nu e prea bine să râzi de visele cuiva, pentru că cine n-are vise, n-are mai nimic. Sărăcia e de multe feluri şi ea.

________________________________

A fost întuneric o vreme. Nu ştiu exact cât timp. Pe dinafară lodurile au fost închise iar pe dinăuntru am tras perdelele. Cred că şi afară tot eu am închis lodurile, însă nu ştiu sigur, nu îmi aduc aminte. Nu ştiu nici câtă vreme a trecut. Ceasul nu s-a mai văzut doar s-a auzit, însă la un moment dat am pierdut şirul, nu m-am mai putut ţine după ticăitul mereu mergând. Nu am zgâriat pereţii cu patru linii pe verticală şi una pe diagonală ca să ţin evidenţa. Nu ştiu dacă am fost treaz sau am dormit, conştient sau inconştient. Cert e că acum sunt treaz şi nu ştiu de câtă vreme. Şi nici nu vreau să mă întorc spre a afla. Dacă îmi aduc aminte că am închis lodurile înseamnă că am făcut-o cândva, însă nu ştiu când. Sau poate doar am visat, însă dacă nu am făcut-o eu cineva a făcut-o pentru că aici e întuneric şi afară e tot întuneric. Sau poate că e lumină şi eu nu-mi dau seama pentru că nu sunt afară. Sau poate că doar eu am ochii închişi şi când zic „înăuntru” mă refer la ceea ce e înăuntrul meu şi când zic afară, mă refer la ceea ce e în „afara” mea.

Bine că m-am întors indiferent unde am fost plecat. Bine că am ştiut drumul înapoi chiar dacă nu l-am ştiut încolo. Bine că m-am regăsit pe mine, chiar dacă între timp au trecut zile fără număr ca stâlpii de înaltă tensiune pe lângă fereastra trenului ce aleargă. Ce iluzorie alergare. Să alergi prin trenul ce aleargă ca să ajungi la destinaţie înaintea lui, la legătura din următoarea staţie, la nodul ce te leagă de un alt capăt. Bine că m-am întors!

Stau turceşte în mijlocul camerei plină de întuneric. In jur peste tot întuneric cu nuanţe. Umbre cu umbre în spate. Şi umbrele se uită peste umăr de frică. Sunt umbre mai întunecate şi umbre mai deschise, aşa ca oamenii. Şi lor le e frică una de alta. În dreapta întuneric. În stânga întuneric. La fel în faţă şi în spate. El calm, eu calm. Stăm unul lângă altul ca doi prieteni, ca doi amici, ca doi colegi de cameră. Adormim şi ne trezim împreună, povestim însă niciodată nu ne certăm. Am observat că mă urăşte câteodată în zori. Mă urăşte tare şi pleacă. Niciodată nu se ceartă cu mine, de fiecare dată pleacă atunci când deschid geamul sau aprind becul. Îi place şi stă cu mine atunci când simte că becul e ars, sau becul cel mare de afară e ars, ars de soare.

N-am nici un unchi turc, nu ştiu de unde am învăţat să stau turceşte. N-am nici o mătuşă evreică, nu ştiu de unde am nume de-a lor. Nu ştiu cum poate întunericul astă să mă privească în ochi şi în acelaşi timp să se furişeze în spatele meu şi să îmi urmărească toate mişcările ca un spion neobosit. Sau mai bine zis ca un pion folosit. Nici jocul nu ştiu al cui e. Nici cine îl foloseşte. Simt cum se uită la mine şi rânjeşte, pentru că ştie el că stând în el nu găsesc hârtie şi pix şi că am spus mai demult că nu îmi scriu numele pe nici o bucăţică. Acum mi-a scăpat faptul că e evreiesc, fără ca eu să am rude din neamul lor. Mă enervează rânjetul lui, mai mulţumit de el că cică am pomenit de două ori aceeaşi chestie în mai puţin de un minut şi dau dovadă de inconsecvenţă, de …nu mai pot continua. De fiecare dată când se uită aşa la mine şi rânjeşte nu mai pot continua. Şirul vorbei şi al gândurilor se întrerupe de parcă în timp ce desenez ceva frumos încep dintr-o dată să mâzgălesc.

O să mă întind pe covor. Poate că o să adorm şi o sa uit de covor, de întunericul de aici, de mine. O să mă trezesc cândva, foarte odihnit, sau poate foarte obosit de atâta somn şi atunci totul va fi altfel. De obicei dorm repede fără să visez. Se zice, nu ştiu exact cine zice, doar am impresia că se zice, că visăm în fiecare noapte, însă ne aducem aminte doar ce visăm spre dimineaţa, puţin înaintea momentului în care ne trezim. Ce călătorie mai e şi visul. Ce fereastră către lumea oniricului. Parcă îmi place mai mult de mine atunci când visez. Am atâta îndrăzneală şi mă mir eu de mine de lumile pe care ochii interiori, deschişi atunci când cei exteriori stau închişi, sunt în stare să le vadă. Fascinante lumi. Fascinante combinaţii. De mi-ar ieşi la fel de bine atunci când nu dorm, când nu stau întins pe covor ci stau cu foaia de plastic în braţe şi scriu într-un fel pe care nu prea îl înţeleg dar pe care îl folosesc de multă vreme, la fel cum folosesc sunetele spre a spune ce vreau să spun şi aştept ca ceilalţi să priceapă. Ce dacă nu înţeleg cum funcţionează. Nici televizorul nu ştiu cum funcţionează şi pentru aia mă uit în fiecare zi. Hai nu chiar în fiecare zi. Poate din când în când seara, la câte un film, la ştiri. Las mica cutie să îmi deschidă fereastra către lumea îndepărtată a războiului pe care îl duc alţii. Îs bucuros că-l duc alţi, nu că ar fi plăcut pentru ei, îs bucuros că ducându-l ei nu îl duc eu. E egoistă bucuria asta da nu mai puţin autentică. Şi las aceeaşi cutie care nu ştiu cum funcţionează să mă poarte în adâncurile mării câteodată, printre balene sau rechini albi, specii de peşti necunoscuţi până nu de mult. Călătoresc de-a lungul lumii ăstea mari, stând confortabil cu spatele sprijinit de perini moi, cu cana de cafea în mână, călătoresc cu ajutorul acelei cutii colorate pe care nu o înţeleg şi nici măcar nu îmi bat capul să o înţeleg. Pur şi simplu o folosesc şi mă bucur de ea, de faptul că o pot folosi.

Contează oare că nu înţeleg cum? Se întâmplă iar asta e cel mai important. Sună telefonul şi mi se pare ceva atât de natural, de banal , de obişnuit. Vocea de la sute de kilometrii depozitează în urechea mea tot ce are de depozitat iar apoi cu un sunet banal se întrerupe. Nu mă minunez. Mă enervez că de ce s-a întrerupt. Ce mai contează faptul că nu pricep deloc cum e posibil, nici faptul că deşi aş putea afla, nu mă sinchisesc deloc.

Dacă o să mă întind pe covor şi o să adorm o să uniformizez întunericul. Afară ca şi în mine. Şi cum se lasă cum răsare. Nicicum nu mă lasă să pictez totul în negru. Îmi picură de pe degete un fel de sudoare neagră. Probabil că eram murdar pe mâini şi acum, aşa ca primăvara streşinile, picură combinaţia. Sunt lac. În jurul meu e baltă. Unde să dorm? Mi-e frică să fac pluta aşa adormit. Nu mi-e frică să adorm chiar dacă nu am nicidecum certitudinea că o să continui să respir câteva ore bune, fără să îmi programez treaba asta. Ce contează că nu înţeleg cum se întâmplă. Sunt ceea ce mănânc. Sunt ceea ce fac. Adică sunt boabe de orez, carne de porc şi de pui şi de vită. Ce contează că nu înţeleg cum aleargă sângele prin mine fără întrerupere, fără pauze, fără timp de respiro. Ce contează că nu înţeleg cum oxigenul din aer era ieri în frunze şi azi a fost în mine pentru ca după scurta şi benefica vizită să se întoarcă la frunze. Ca o femeie care şi-a înşelat soţul şi care scârbită de aventura ei eşuată, cu regrete şi lacrimi în obraji se întoarce la el cu bucurie. Ce contează e că mi se pare atât de natural, atât de aşa trebuie să fie încât uit să mă minunez.

Mi s-au obişnuit ochii cu întunericul. Nu mi se mai pare aşa de întunecat. Dacă ar năvăli lumina într-o cotropire bruscă ar fi ca o lovitura de graţie. Dulcea lumină mi-ar face mai mult rău decât bine. Nu contează dacă intenţionat sau nu. Mi-ar face.

Îmi las mintea să se înalţe. Până la tavan şi mă văd de sus cum stau în mijlocul camerei. Turceşte, cu picioarele amorţite sub mine, cu numele în palmă, cu fruntea enormă, ca o cutie poştală cu uşa deschisă. Slăbesc sfoara fragilă de heliu şi mintea mea se înalţă mai tare, acum vede întregul bloc. Eu în aceiaşi cameră, în mijloc. În palmă am o rană de la sfoara care se adânceşte pe parcurs ce mintea mi se înalţă. Vede acum conturul imaginar al ţării, graniţele desenate doar pe hartă. Vede în stânga şi în dreapta apa rece şi albastră a oceanului ce înconjoară pământul. Curând vede o minge mică şi albastră ce se zbate în apă fără să ştie să înoate. Întreaga minge rătăceşte frumos printre stele cu ghidul în mână. Undeva la o notă de subsol sunt eu în mijlocul camerei lucrând la o mică fereastră pe marginea stângă a cutiei poştale cu uşa deschisă.

În sfârşit după multe vise adorm.

________________________________

Mingea mică de foc strălucea în capătul aripei, apoi undeva pe la mijloc, înjumătăţită de terminarea bruscă a metalului. Ce vină are ea că lăţimea nu e mai mare, că aşa se vede pe geamul meu şi că unghiul o face să sclipească acolo?

Milioane de puncte albastre s-au cocoţat pe mine inconştiente; s-au supus mâinilor mele reci. Milioane de puncte de altă culoare s-au cocoţat pe fata de pe celălalt rând, supuse mâinilor ei delicate.

Aripa cu cercul ei strălucitor ocroteşte întinderea albă de dedesubt, ocrotită la rândul ei de albastrul ce-o poartă pe braţe, neştiind până la urmă care pe care se protejează, cine pe cine?

Am ascuns un plic în hârtie şi-n hârtie am împăturat cu negru câteva cuvinte deschise ce poartă în ele toată imensitatea orizontului. Abia mai văd uşa de la intrare cu cele 2 cifre puse alături, abia mai văd acoperişul casei ce se face tot mai mic şi dispare, abia mai văd oraşul imens ce mă intimida cu pânza lui ţesută asimetric.

Îmi pare în schimb aşa de mare micuţa fereastră ce-i aproape de nas şi-n care încap totuşi atâtea orizonturi.

N-a plouat azi! N-a căzut nici o piatră imensă din cer, totuşi îngrămădirea de alb e găurită pe alocuri cu albastru, ca nişte găuri de cheie prin care se uită soarele.

Un puzzle imens umple pământul: pătrate, triunghiuri, tot felul de patrulatere, hexa şi octogoane… mă întreb oare cine se joacă cu atâta seriozitate? Cum dispar dintr-o dată când mă clatin, când mă înclin fără să vreau spre stânga, când închid ochii şi automat închid şi fereastra.

Aveau ruşii o păpuşă mare şi rotundă; un cerc, o minge, o ghiulea ce urmăreşte un joc imposibil „de-a prinsa”- mica minge de foc ce străluceşte în capătul aripei.

Avea un bărbat un cântec despre câteva colivii ascunse una în alta, încătuşând fiecare libertatea celeilalte…

____________________________

Plutesc undeva în spaţiu şi mă las dus de lipsa de gravitaţie, ba chiar închid ochii nu neapărat ca să nu văd ce e în jurul meu, ci tocmai ca să vad ceea ce vreau eu să văd. Fără costum, de protecţie, fără oxigen – cine are nevoie de el? Calc pe treptele aerului dacă vreau eu, doar ca să mă fac că urc, urc spre ceva ce  e deasupra mea, pentru că aşa suntem făcuţi, tindem mereu să urcăm, să ajungem la ceea ce nu ajungem, şi pentru că îmi place, nu-mi place aerul e şeful meu şi nu invers, mă aventurez într-o expediţie spaţial imaginară, doar aşa pentru că nimeni nu mă opreşte, decât limitarea mea imaginară. Da, ca să prindă peşte, pescarii au trebuit să scoată barca în larg, chiar dacă asta a însemnat să se depărteze de „siguranţa” pământului de sub picioare, pentru a se lăsa în voia valurilor. Tot aşa, ca să audă vocea lui Dumnezeu, Moise a trebuit să meargă într-o zi „dincolo de munte”, într-o zonă în care n-a mai fost. Ori las ziua de azi să mă modeleze pe mine, ori încerc eu să modelez ziua de azi, pentru ca după ce cobor din spaţiu în care plutesc, fără costum şi fără cască, să pot fi o amintire a zilei de astăzi. Suntem o amintire legată de imagini din ce în ce mai îndepărtate, care până la urmă nu se mai văd deloc, se pierd undeva în depărtare, în ceaţa depărtării, precum sunetele, precum cuvintele, precum tot ce se îndepărtează.

În spaţiul în care plutesc nu sunt oi, şi nici nu e verde. Nu e nici un fir de iarbă, nu e decât o mare de praf, care se adună în boabe mai mari de praf cu forme pe care geometria cunoscută de mine nu e în stare să le descrie, asta pentru că nu sunt în stare să inventez o altă geometrie decât cea cu care au fost obişnuiţi ochii mei. Determinarea e vinovată de îngustimea capacităţii mele, şi atunci dacă nu pot să zbor în sus, zbor în în jos, într-un spaţiu interior pe care deşi ar trebui să-l cunosc prea bine, totuşi se pare că e mai degrabă un spaţiu neexplorat, un spaţiu care mă aşteaptă să-l descriu în cuvinte, să găsesc pentru fiecare mişcare de acolo, pentru fiecare planetă, simţire, mişcare, trăire, şi multe alte cuvinte pe care mi le zăreşte minte, câte o etichetă, potrivită şi aşezată greşit desigur. Chiar şi cele greşite sunt corecte, pentru că nimeni nu ştie că sunt greşite, pentru că nimeni nu cunoaşte lumea mea, nici măcar eu, deşi prin ferestrele prin care mă văd ceilalţi, pot întrezări şi ei cam ce e acolo, cam ce e aici, şi câteodată judecata lor e chiar mai corectă şi mai potrivită cu realitatea decât judecata mea.

Nu plutesc. Sau poate totuşi plutesc puţin, fără să merg nicăieri. Atârn undeva în spaţiu, fără să fiu prins de nimic, fără scară, sau funie, şi pot să plec oricând, sau cel puţin aşa îmi place mie să cred. De aici de unde sunt Pământul se vede în depărtare, eclipsând toate planetele, şi dacă aş închide ochii doar o dată l-aş vedea sub microscopul retinei, de parcă ne-am contopi, iar de clipesc încă o dată îl văd… ce vorbesc, nu-l mai văd. Văd doar nişte pete de culoare în care trăiesc civilizaţii, fiecare cu culoarea ei, aşa cum astăzi fiecare partid politic trăieşte sub culoarea lui. Cât de multe lumi sunt ascunse una în alta, nimeni nu ştie. În care din aceste lumi sunt eu, nici aia nu se ştie. Câte aş găsi de aşi scormoni în jos, ca şi cum sub prima lume –coajă, de află o altă lume- coajă, aşa cum creşte copacul cu straturile lui, aşa cum nisipurile deşertului ascund lumi pe care arheologii deşi cred ca le-au descoperit se înşală.

Ce bine că mă pot duce de la o secundă la alta în locuri cu totul şi cu totul diferite, la distanţe enorme una de alta, înrudite totuşi, pentru că nu au cum să nu se înrudească deloc. Sunt deasupra sferei albastre pe care cei de jos o numesc cer, deşi aşa se vede de jos, şi cu cât te apropii mai mult cu atât constaţi că e de fapt o fata morgana, care îşi păstrează cu timiditate distanţa, distanţa egală, şi se îndepărtează mergând în spate exact în măsura în care tu te îndepărtezi mergând înainte. S-au gândit prin desene animate să facă o mică crăpătură, şi întregul cer să se sfărâme, aşa ca un geam, indiferent de culoare.  Am trecut dincolo de coaja cerului, tocmai ca să văd câte lumi sunt peste, câte coji sunt depozitate deasupra, în marele depozit al vieţii, în marea magazie a lumilor. M-am nevoie de nici o freză ca să sfredelesc lumile, să fac găuri, tunele prin care să pătrund spre ceea ce e nepătruns. Există un zoom interior ce-mi apropie şi îmi îndepărtează imaginea, aşa cum mă uitam la poze când eram în faţa computerului, şi întotdeauna îmi plăcea cel mai mult când vedeam priveliştea de departe, imaginea în întregime. Când mi-o apropiam prea mult nu mai vedeam nimic, şi nici nu mai ştiam unde sunt.

_______________________________

Se vede diferit imediat cum schimbi balconul. Totul se vede altfel, până şi gândurile arată altfel. În urmă cu ceva ani mă gândeam că poate sunt şi eu un fel de piesă lipsă a unui puzzle cosmic. Azi am văzut de pe balcon multe apartamente ca nişte cuşti de mici, în care mamă, tată şi mulţi copii îşi ţin supravieţuirea ca şi capul deasupra apei. Cuştile au tablouri pe câte o latură ca să le mai îmblânzească aspectul. Dacă ar sta să se gândească, să se proiecteze undeva sus pe un balcon cosmic, şi să vadă totul de acolo, omul s-ar vedea în maieu, un maieu ce nu mai e chiar alb, cu faţa bărboasă şi ţigara între degete, aplecat peste micul balcon al cuştii, cum priveşte în depărtare fără să vadă nimic.

Pe partea din spate, dincolo de cărăruia pe care am bătut-o azi pentru prima dată; şi am bătut-o nu pentru că a fost rea, ci pentru că a fost nouă (interesant aspect, al bătăii ce o primeşte NOUL – unii bat din palme, alţii din picioare), dincolo de cărăruie deci, se întinde un cimitir ce pare nou. Multe cripte din beton de un gri deschis, culoare a prospeţimii, pentru multe oase învechite, lipsite de amintiri şi memorii. Acolo printre ele mai trăieşte iarba, indiferentă  la culoarea pământului, totuşi nedreptăţită de betoanele ce o înlocuiesc repede şi discriminatoriu. Paşii unei bunici bat şi ei poteca de care ziceam. O bat din cu totul alt motiv (de parcă eu îi cunosc motivele), însă se duce cu o floare şi o lumânare la cel pe care l-a ştiut cândva şi care acum e o mică poză bătută de ploaie lângă un mare beton. Nu price de ce se fac atât de straşnice mormintele astea, oricum nimeni nu încearcă să iasă din ele. Ele sunt nişte puşcării în care cei pedepsiţi stau ca nişte haine de care s-au dezbrăcat.

Sufletul nu se ia nici după poveştile inventate de noi, nici după cele scrise de alţii în cărţile lor, ca pe nişte hărţi pe care trebuie să le urmeze, ca pe nişte reţete de care trebuie să se ţină. Dacă am vedea că nu respectă ritualul ştiut de noi, ne-am simţi ofensaţi, tot aşa cum alţii s-ar simţi dacă sufletul de acolo nu ar respecta ritualul sau direcţia cunoscută de ei. V-am spus că se vede diferit de pe fiecare balcon. Ar trebui să se scrie o carte pe fiecare, şi să facem schimb între noi, poate că ne-am da seama că fiecare ochi al nostru observă ceea ce nu observă celălalt. Oricum, nu se întâmplă ce scriu eu aici, şi nici rostul scrierii nu o cunosc precis. Scriu ca să mă definesc, să mă scot pe mine din mine, să mă pun în vorbe, aşa cum artistul pune peisajul în culoare, chiar dacă îl schimbă, chiar dacă îl surprinde doar parţial şi superficial. Îmi decupez bucăţica mea de puzzle, ca pe o margine de ziar, plină de litere ce nu au sens decât dacă o pui înapoi de unde ai rupt-o.

Soarele răsare cu credincioşie. Credincioşia unui soare ce îşi plimbă de mult timp lumina, arzând şi dăruind în acelaşi timp. Constanta lui ritmicitate îmi dă un sentiment de siguranţă, de nădejde. Şi ce să sper? Că mâine va răsări iară. Dacă aş ştii că mâine va fi noapte, ce planuri mi-aş mai face eu astăzi? Şi apoi de ce să am încredere în el. Eu depind de lumina lui, de moartea lui constantă, de împărtăşirea lui nesfârşită. El ce ştie de mine? El nici nu ştie, nici nu ştie că ştie, şi totuşi eu ies pe balcon să admir apusul, lăncile pline de sângele muribundei zile, coconul în care se strânge pentru ca peste câteva ore să se metamorfozeze în fluturele dimineţii.

Ieremia scria cu ceva ani în urmă că în ciuda  faptului că pe vremea lui, fericirea, sursa fericirii îşi schimbase aşa de mult conţinutul, încât oamenii erau fericiţi la gândul că vor muri de sabie nu de foamete, vor muri de o moarte bruscă nu de o moarte lentă şi chinuitoare, totuşi speranţa lui, puţina speranţă ce i-a mai rămas vin din credincioşia lui Dumnezeu, a dumnezeului ştiut de el, descris de alţii, experimentat nu ştiu cum. Mai zice el ceva şi despre bunătatea şi îndurările acestui dumnezeu al evreilor, care i-a dat pedepsei în acele vremuri, tocmai ca să înveţe să aprecieze ceea ce nu au ştiut aprecia în vremuri bune. Apreciază cineva gunoiul? Zâmbesc gândindu-mă şi la întrebare şi la răspuns, pentru că iară mă întorc la lait-motivul balconului care face ca acelaşi lucru să fie mai multe, aceeaşi imagine să fie alta. Cine apreciază gunoiul? Eu nu! Bănuiesc că nici tu. Parcă ne uităm urât, cu milă, un fel de milă amestecată cu dispreţ la cei care în urma gunoiului aruncat de noi în container vin şi răscolesc, rup punga şi caută înauntru în speranţa că ceea ce am aruncat noi le va fi lor de vreun folos, vor găsi o mică piesă de puzzle potrivită lipsurilor lor. Oare ei cum se uită la mine când eu mă uit la el. Ce fel de dispreţ sau ciudă îi trece prin minte, îl anină. Eu n-am cum să-l înţeleg pentru că eu îl privesc din hainele mele curate şi parfumate, lipsite de empatie, incapabile să vadă. Totuşi, atât de drastice pot fi cutremurele, atât de mari schimburile din balcon, încât „cei ce se îmbrăcau în purpură se bucură de o grămadă de gunoi”. Exact ca în proverbul, şi mă gândesc că prima dată a fost o constatare, a fost o realitate observată, apoi a devenit şablon, proverbul acela cu sătulul şi flămândul. Ce diferenţă! Nu doar de nume, de situaţie, de viaţă, de apreciere, de evaluare, de trăire. Ce diferenţă! „Sătulul calcă în picioare fagurul de miere, dar pentru cel flămând toate amărăciunile sunt dulci.” Iată câte lumi sunt în lumea noastră, şi câte eu-ri în mine. Acum iar zâmbesc pentru că mă gândesc la E-urile pe care le conţin alimentele împachetate drăguţ, aşa cum boabele toxice de neghină sunt îmbrăcate în flori.

– Nu mai vorbeşti cu mine? Am întrebat-o într-o zi pe-o colegă. Obişnuiam să vorbim, şi reuşeam că o facem chiar şi fără vorbe, şi ni se părea interesant şi plăcut, de dorit.

– Nu mai vorbeşti cu mine, i-am zis?

– Doar strictul necesar, a răspuns ea. M-am întrebat instantaneu cât e strictul ăsta necesar, sau dacă chiar e necesar să zicem ceva, câteva cuvinte. Care-i diferenţa între cele câteva cuvinte „necesare” şi tăcerea desăvârşită, o comunicare a ostilităţii prin tăcere, prin indiferenţă, prin nepăsare, prin evitare, prin lipsa celor câteva cuvinte „necesare.” De pe balconul serviciului sunt necesare într-o zi şi deloc necesare în alta, tot aşa cum necesitatea lor devine mult mai evidentă cu altă ocazie. Afli preţul călătoriei după ce îţi cunoşti destinaţia, inventarul celor necesare, după ce ştii de e mare sau munte, frig sau cald, posibilitatea ambelor situaţii.

Schimbarea de balcon aduce după sine schimbări.

______________________________

Viaţa, foile şi fereastra mă leagănă când într-o parte când în alta. Viaţa intră pe fereastră ca aerul dimineţii – zic dimineaţă pentru că dimineaţa de cele mai multe ori, cei mai mulţi oameni deschid fereastra să aerisească, să scoată afară aerul îmbâcsit dinăuntru. Pomilor le place îmbâcseala noastră, ei sunt un fel de coşuri de gunoiu pentru resturile plămânilor noştri. Virginea Woolf a meditat şi ea în faţa ferestrei, conştientă de perspectiva limitată şi subiectivă pe care o oferă geamul. Îmi plac casele cu geamuri mari, însă au şi ele riscul lor, pentru că cu toate că oferă o perspectivă puţin mai mare asupra lumii de afară, pentru lumea dinăuntru, tot aşa şi celor de afară le oferă o vizibilitate mărită. Ş-apoi geamul nu e doar perspectivă şi subiectivism, mai este şi metaforă, lumină, ieşire. Trăgea Spurgeon un mare semnal de alarmă celor care vor să-şi construiască casele doar din ferestre, neglijând importanţa structurii de rezistenţă ce o dau stâlpii şi pereţii cu toate că prin ei se vede mai puţin bine, şi din afară înăuntru şi invers.

Fereastra înrămează viaţa, iar foile le înrămează pe amândouă, în măsura în care potrivirea cuvintelor  e o fereastră deschisă. Cuvintele sunt nişte ferestre murdare şi deformate, de multe ori deformate. Ceea ce fac eu dincoace de fereastră se vede diferit dincolo de ea. Toate dialogurile sunt deformate de geamul cuvintelor, de firul telefonului de care ne folosim fără să-i conştientizăm prezenţa permanentă, fără să îndrăgim imaginea, pentru că seamănă mult prea mult cu cămăruţele acelea în care întemniţatul în spaţiul mai mic, vorbeşte prin fir cu întemniţatul de dincolo de sticlă, întemniţatul în spaţiul mai mare. Fiecare dintre ei e liber, însă libertăţile lor sunt diferite. Fiecare dintre ei e condamnat şi prizonier, doar că diferă şi întemniţarea substanţial. Nu e mare diferenţă între cei doi. Trebuie doar să deschizi altă fereastră ca să vezi altfel.

Foile sunt zidurile ferestrelor mele.

Publicitate