Arhive pe etichete: realitate

…căzut pe pământ

Standard

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…

…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?

Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.

Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.

Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.

Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra,  şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.

Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.

El…bobul de grâu.  Noi?… nu ştiu…

new-life

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…”Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

…nu mă trezi la viaţă

Standard
în aburul oglinzii am văzut tot
ce-i lipsea…aproape tot
ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea
aşezată peste oglinda clară a trezirii
 
nu, n-ar fi trebuit…
s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text
ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez
că firul de nisip ca pe-un copil abandonat
acolo şi-a lăsat un pas
sau nu ştiu ce picior e-n prag
exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn
 
lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –
dovadă că sunt treaz şi calc uşor
pe cioburi de simţiri mai vechi
în cerc să caut drumul înapoi
către un vis ce-i mort şi îngropat
dar care tot visează învieri
 
visez că dorm şi nu ştiu că visez
nici că sunt treaz sau adormit  sau viu
sau plec sau înainte merg sau înapoi
de ce?
visam că n-o să mă trezesc
şi-acum visez că o s-adorm
ca să nu ştiu să simt sau să visez
ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi
‘n-alt fel de vis
‘n-alt fel de zi
‘n-alt fel
 

spate-n spate…

Standard
spatele zilei de azi e faţa zilei
de ieri  sufletul e un ochi care
nu-i altceva decât spatele unei priviri
ce se reazămă pe un umăr
spatele unui alt umăr şi el
timpul e o înlănţuire de omoplaţi…
 

Limbajul înseamnă curaj

Standard

„Limbajul înseamnă curaj: capacitatea de a zămisli un gând, de-al rosti şi, astfel, de a-l transforma în realitate.” – Salman Rushdie

fifty-fifty

Standard
desenează-mi jumătatea ta de iubire
pe jumătatea mea de minut
pe-o jumătate de oră
sau
mâzgăleşte jumătatea ta de inimă
pe jumătatea mea de ochi
şi cu privirile noastre
să desenăm din două jumătăţi un sărut
din jumătăţi de cuvinte
o conversaţie
aşa: din jumătăţi posibile şi imposibile
pentru ca din mine pe de-a’ntregul
şi din tine pe de-a’ntreaga
să creăm un întreg
 

mărginirea întregului

Standard
partea dinăuntru e astfel:
tot ce nu e-nafară şi nici la mijloc
deci restul
 
partea de la mijloc e astfel:
tot ce n-atinge marginea dinafară a marginii
– şi asta doar într-o parte
şi tot ce n-atinge marginea diafară a marginii
– şi asta în cealaltă parte
deci mijlocul
 
partea dinafară e astfel:
tot ce n-atinge marginea dinafară a marginii
care separă mijlocul de ceea ce-i este şi interior şi exterior
fără a se contamina cu ea prin atingere
ca o cunoaştere udă a malului
sau o luminoasă cunoaştere a umbrei
 
realitatea e astfel:
nici una dintre realităţi nu cunoaşte întregul
decât o realitate exterioară lor şi 
separată printr-un mijloc
deci printr-o margine
 

Unde merge strada asta?

Standard
Lucrurile nu sunt lucruri…
culorile nu-s culori
lanterna mea nu-i Lumina Ta…
 
*
Mi-am făcut nişte gheaţă pentru plinătatea paharului
da’ am ignorat unicitatea fulgilor de zăpadă…
 
*
Brusc am luat-o pe străduţa care mergea înainte
– aşa merg străzile în tot felul de direcţii stând pe loc –
mă ducea ducându-mă singur…
 
*
Unde-i imaginea? Imaginea pe care am pierdut-o
a lingurilor lungi cu care îi pot hrăni doar pe alţii
sperând ca ei la rândul lor să facă la fel cu imaginea
lingurilor lungi din mâinile lor…

între „înţelepciunea” vârstei de acum şi „nebunia” lui Dumnezeu

Standard
prefer să fiu nebun deşi e de preferat să nu…
în înţelepciunea vârstei de acum nebunia n-are ce căuta
(şi… şi de-ar căuta, ce ar găsi?)
 
voi fi împins probabil într-un ospiciu
ca într-o cămaşă de forţă
mă voi izola ca prada de prădător
sau ca zgribulirea de frig
 
prefer să fiu nebun de dragul de-a avea o altă percepţie a percepţiei
să nu ştiu că sunt nebun şi să nu-mi pese…
 
sau ce? e nepăsarea o alternativă a vieţii?
o matrice în altă matrice
o refugiere din nebunie în realitate
sau o întoarcere la realitate?
 

înainte de după

Standard

Am citit zilele trecute o „concluzie „şi din cauza ei mi-au tot revenit în minte nişte versuri de-a lui Ioanid inspirate de vechea pilda atat de actuala, inca năprazic de actuală.

„Ce bine că fiul risipitor nu s-a întalnit prima dată cu fiul nerisipitor!” 🙂

cu gandul pe sub brad

Standard

Cum încape pe peretele timpului nemărginita bogăţie a nemeritatei Lui îndurări înrămată în bunătatea Lui faţă de noi, nu ştiu…

Viaţa-i un brad (de Crăciun) care-şi tot îngustează varfu’ pană ‘ntr-o stea;

Importat e să fii copil – acolo la bază e mulţimea cadourilor.

Printre milioanele de secunde înţepătoare plouă cu globuri şi mai găseşti învelită în tot felul de paradigme, înrămată în tot felul de umbre, ciocolată…

Înrămată în galeria aceasta e însăşi galeria, însă fără efortul de a privi în sine însăşi nu-şi prea dă seama nici măcar în preajma Crăciunului, cand găseşti peste tot reprezentări ale realităţii…

on & off air

Standard

„Cum a intrat în încăpere am simţit că n-am aer…”
…deci avem sau nu aer în funcţie de ce simţim, că nici fereastra şi nici aspiratorul n-au avut vreo contribuţie.

De ce ne-ar mira ce-o să vină ?

Standard

Începutule, Tu vei aduce-n curând un nou început

ne va lua prin surprindere odată

ne vom uita la viitor de după gardul morţii

de după masca pe care gândim c-o vom îmbrăca

după ce asta pe care o purtăm acum e gata deşirată

abia atunci abia


omizile se îmbracă în fluturi

bobiţele înfloresc prin grădini

deşi ce vom fi încă nu ni se-arată

nu ne mirăm şi nici măcar nu suntem surprinşi

de gândul că ne vei schimba într-o zi

ca atunci când noaptea se gată


Tu zilnic transformi noaptea-n lumină

iar apei îi dai când trup albicios

când albastru din mări o anină

când coboară pe noi sub formă de ploi

…de ce ne-ar mira ce-o să vină ?

la biserică

Standard

„Sunteţi în cel mai bun loc cu putinţă”- ce pretenţie ! şi asta din cauza unei posibile întâlniri cu adevărul (o bucăţică de adevăr pe-o linguriţă subiectivă într-un ceai lăuntric imens – dulceag fără acreala realităţii…)

de tronare

Standard
nu tulburaţi cu veşti a lumii vatră
nu răscoliţi  căldura ce mocneşte
cuvântul care bate mă îngheaţă şi
vestea detronării mă mâhneşte

parcă e bucurie-n sărbătoare…
şi când se naşte-un prunc,
fie chiar rege
se construieşte-un tron dintr-o splendoare,
se pregăteşte loc’ unde domneşte

de ce pe jilţul construit de mine?
…alt loc nu şi-a găsit în lumea mare?
eu unde să domnesc şi peste cine?
…în coaja unui semn de întrebare?

căzut e punctul cozii de la urmă
până-n cenuşa detronării caldă
o scriu cu degetele iluzoriu şi-o port la gât
aşa ca pe o salbă

„deTronare” – pe muzica de Alin Cristea

Psalm ghedeonic

Standard
 
Un ghedeonic simţământ mă-ndeamnă să Te-ntreb:
Unde-s privirile din ochii care văd,
unde ţi-e corul îngeresc ?
De ce aici, pe „preşul Tău de sub picior”
paşii nu ţi-i găsesc ?
Dacă eşti Domn, de ce nu tac s-ascult ci îndrăznesc să-ntreb ?
Întreg Pământu-ţi cîntă, sau doar poporul Tău:
ba fals ba timorat, duminical sau săptămânic ?
Ştiai şi ştii că nu-mi ajunge un răspuns;
nu mi-ai trimis scrisori ştiind că n-o să le citesc, ci ai făcut
ce nimeni altul n-a făcut: m-ai preţuit,
cu ghedeonicele mele întrebări, cu tot!
Eşti Domn chiar şi atunci când nu ascult.
Domneşti mereu peste Adevăr,
şi-aştepţi să-ntreb.