în-cerc-are

„Un cerc de prieteni nu se face cu compasul.” – Stanislaw Jerzy Lec 🙂

50 000 de vorbe…

50 000 de cuvinte înseamnă finalul. Finalul primei pauze meritate. Nimica toată pentru cei care îndrăgesc joaca, în mod deosebit joaca cu vorbele, pentru cei care ştiu că niciun final nu e complet, ca absolutul îşi are loc preutindeni în altă parte da’ foarte puţin, rar de tot în vocabularul nostru, având o legătura stranie cu lutul, sau una lingvistico-organică dupa cum se poate vedea în mâzgăleala cuvântului.

Şi mai sunt tot felul de cuvinte interesante precum „provocare”, concurs, întrecere, efort, minim de efort, scriere, scris, şi multe altele care nu mai au nevoie de ghilimele, cu care îmi fac bagajele pentru a porni la drum, pe drumuri făcute din combinări, pe melaguri zidinte-n imagini, pe lângă oameni care locuiesc în dialoguri, prin aventuri nenăscute încă pentru că fotosinteza cuvântului n-a avut loc, din nicio altă pricină decât pricina însăşi.

Lumea a fost făcută de două ori. Tot aşa se întâmplă şi azi cu cosmetizarea ei, cu faţa ei mereu în schimbare. Prima dată a fost creată acolo în gând, în plan, în schiţă, în vis, în imaginea aia care abia mai apoi a fost pusă în faptă, a fost subjugată materiei, a fost sorbită în ceea ce ne văd ochii şi ceea ce ne vede mintea când picioarele ochiilor obosesc. Călătoriile sunt aproximativ la fel de asemănătoare, iar a mea bănuiesc că nu are nimic atât de original încât să se diferenţieze substanţial de restul. Ştiu care-i finalul, deci îmi am destinaţia, însă nu ştiu cu ce tren, nu ştiu pe ce drum, nu ştiu nimic din aventura care-mi stă în faţă, şi deşi mă uit la ea cu uimire parcă nu o pot zări, parcă nu o pot naşte decât cu durere.

Ce blestem a mai fost şi este şi ăsta al muşcăturii de măr, să naşti totul cu durere şi prin spini să crească trandafirii, şi doar noaptea să se vadă stelele şi doar dacă plăteşti cadoul e gratis. O călătorie gratuită în jurul soarelui mi-a fost pusă la dispoziţie de mai bine de 30 de ani încoace, aşa că ce-i aia un puzzle al cuvintelor româneşti cu care să mă recreez ca în recreaţia mare, între două zgomote de clopoţel, între două ezitări de lene, între două bătăi de inimă, între noi doi, eu cel care sunt şi eu cel care voi fi şi eu cel care mă privesc cum rămân în urmă asemenea pietrelor ce sunt statornice sub apele mereu curgând rămânând peste pietre, mult mai statornice şi mult mai fiind.

Socoata dă altfel în matematica diferită a călătoriei, iar jurnalul acesta prins cu o pânză de păianjen de colţurile a două stele e preşul furat de la Aladin cu care voi fugi de naş, cu care voi fenta biletul de călătorie, cu care voi bea cafea în vagonul restaurant, cu care îmi voi umfla roata dezumflată de la bicicletă şi cu care voi trage după mine toate frunzele toamnei sub stratul noului anotimp, ca pe-o cortină de teatru, ca pe un final de capitol, ca pe un cântec ce face să curgă înşiruirea actorilor.

Amalgamul acesta de zdrenţe, care şi ele nu-s altceva decât cuvinte… înşiruire de litere borţoase de alte litere, care se nasc şi se mînâncă unele pe altele în amalgamul acesta de bibloteci reprezintă harta mea pe care o desenez în timp ce merg, mai mult cu urmele paşilor sau cu apăsarea degetelor în zgomotul de plastic al scrisului. Să iau cu mine cămile cu saci plini de litere? Să iau cu mine tancuri cu cufere pline de etichete? Să iau cu mine robi şi roabe care să mă ajute să leg funiile între ele şi cu toate funiile acestea să vă leg şi pe voi? Să nu credeţi că vă scot ochii, pentru că au ei singuri un fel de a curge, însemnând oarecum că vi scoateţi singuri şi mi daţi mie, dar nu ca să văd cu ei, ci pur şi simplu pentru că ei au proprietatea asta de a curge rămânând acolo, de a se împăştia în toate părţile cuprinzând în braţele privirii lor egoiste şi nesătule călătoriile verbale şi zgomotoase cu care această mare carte de aventuri, ce-i lumea, ne cuprinde ca pe nişte cuvinte scurte aşezate şi sorbite de alţi ochi – ochii întunecaţi ai găurilor negre, coşmarul oricărei stele căzătoare cu care-şi pecetluiesc îndrăgostiţii dorinţele.

Desigur că am nevoie de cămile şi de cufere şi de etichete şi de borcane şi de capace şi de carioci şi de markere cu care să pun verbele la locul lor şi toate părţile de vorbire în căruţa teatrului de păpuşi, a păpuşarelor, a sforilor şi a uneltelor de care am nevoie pentru îmbârligătura aceasta în care încerc să fac ordine. Cine mânâncă azi reţeta scrisă pe bucata de foaie şi nu preferă însăşi prăjitura, chiar daca uleiul are gust rău, chiar dacă făina e înnecăcioasă, chiar dacă separat ingredinetele se simt urâte şi nefolositoare. Ele îşi găsesc totuşi rostul, scopul, marele lor destin în punerea lor împreună. Lupă, lupă, unde eşti lupă? Cu siguranţă voi avea nevoie de magnifier-ul ce va ţine relaţia noastră când la distanţă mare când la apropierea presantă şi dureroasă a contopirii.

Ştiţi care sunt cele 5 ingrediente ale vieţii? Cei 5 piloni? Cele 5 feţe ale marii piramide în care ne aflăm cuibul? Sau, ştiţi că descoperirea cunoaşterii e o călătorie lingvistică din semn în semn, din simbol în simbol, din traducere în traducere? Desigur că ştiţi – şi ăsta-i motivul pentru care nu călătoresc singur, şi deşi am pornit singur la drum, fără să vă întreb dacă mă însoţiţi, dacă vă încumetaţi să mă urmaţi în lungul şir de răsărituri şi apusuri, precum felinele pe după pomi sau prin iarba savanei ochii vostri mă urmăresc şi codurile se sparg în întâlnirea dintre ceafa mea şi ochii vostri, dintre ciocanul şi nicovala pe care pe tăcute dar şoptit ne făurim prada şi prădatorul, mortul şi moartea, rostogolirea născută a naşterii.

Nu ştiu ce rost are cuvântul „singurătate” în lumea borcanului nostru, în care orice ai face n-ai cum să fii singur, n-ai cum să te refugiezi de tot, n-ai cum să te ascunzi decât cu lucrurile sau după oamenii ce fiind îţi arată că eşti în prezenţa lor, deci nu eşti numai tu, eşti tu şi ei, sunt ei şi tu. Că ne simţim singuri cîteodată, iară, sau din nou, nu facem decât să descoperim, să dăm la o parte misterul acesta de a fi noi cu noi, noi cu simţirele noastre, pluralitate lipsită de singular, în prezenţa singularităţilor. Sâmbure de ghindă zicea poetul că-i este sufletul, şi-n cuibul acesta imens, trecutul şi viitorul sunt o împletitură a crengilor de copac cu rădăcina, sau ascunderea pădurii în ghindă, e aducerea pe lume a lumii, acum, aici sub ochii noştri, în ochii noştri în jocul acesta de-a vaţ-ascunselea, în joaca aceasta cu vorbele de care vom râde şi care ne va îmbucura copilăria până la lacrimile bătrâneţii de la final, când vom deschide alte porţi şi vom începe alte drumuri cum începeam când nu ştiam a scrie câte-un capăt de linie în culoarea creionului.

Pe valul verbal, printre statuile vorbelor, prin labirinturi de înţeles şi neînţeles mă pierd şi mă găsesc deopotrivă. Mă las pierdut pentru a fi găsit. Rătăcesc pentru a cunoaşte. Nu mai e cale de întoarcere. Drumul duce doar înainte, chiar dacă aşa pentru plăcerea peisajului şi-a ochiului cu care pipăie urechea cuvintele, vom arunca din cand în când câte-o privire înapoi peste umăr, înapoi peste umărul zilei de azi. Cine ne pune sub paşi aceste amintiri din viitor nu ştiu. Multe sunt de cercetat sau de descoperit: comori de mister, ţoale fermecate, teci de săbii de corn, scrisul de pe plicul expediat de expeditor, şi din toate câte sunt de cercetat şi de mirosit, toate vor râmânea mereu de cercetat şi de ascuns acolo în descoperire ca mănuşile în gerul iernii şi ca mâinile în mănuşi.

Vitorul are şi el supuşii lui cu care îşi tine cronicile. E adevărat că nu mi-am propus să trec pe la muzeul de istorie al viitorului. Mi-e teamă de scheletele prăfuite ale trecutului ce atârnă în ramele exacte ale punctelor cardinale, ale zilelor de naştere, ale pietrelor de mormânt ce se lasă înfrânte de firul ierbii şi de schelăriile florilor veştejite, cu ajutorul cărora nepricepuţii zidari, zilierii neîndemânatici lipsiţi de experienţa zidirii, cosmetizează faţada ştearsă a trăirilor. Şi mai sunt am auzit şi alte camere şi săli acolo în muzeul de istorie al viitorului, unele pline de tot felul de sentimente sedimentate pe alte sentimente nesigure presupuneri şi prejudecăţi care arată într-un fel al lor, aproape unic şi distinct, dar pe care fiecare vizitator le vede după forma ochiului lui, strâmt sau larg, alb negru sau color, grotesc sau lin.

Pe-acelaşi drum sunt două drumuri cel puţin. În orice întoarcere sălăşluieşte mersul înainte oricât ai vrea sa sălăşluiască mersul înapoi. Să mergem înainte dar!

Publicitate

în apele cuvintelor

Vâslesc în apele adânci şi întunecate ale cuvintelor…dau din vâsla scrierii… şi din cealaltă a adăugării lângă cuvânt litere, de parcă de-aş împinge numai de-o vâslă m-aş învârti: încerc, desigur. 🙂

şi câte hărţi verbale sunt pe jos, căzute brusc de-a dreptul de pe buze…

lucrurile ori curg ori nu curg…

dacă nu curg, ele ori pot fi făcute să curgă, ori nu…

dacă nu curg din prima

înseamnă că a doua sau a treia

sau unui mult alt număr 

îi vom zice „prima”

…şi tot aşa…

 

 

şablon de haiku

micşorând distanţa 

centimetrii

iată chinul depărtării

_________

ochi închişi

în zi senină geneza obirii

iat-o!

_________

leu cu unghii tăiate

iată (ne)domesticirea

_________

sfinţenie în pungi de păcate

eklesia

iată junk food-ul

_________

copil judecând bătrâneţea

iată maturitatea

copilărie(i)

_________

de la joi la doi

adevăr

iată minciuna

_________

lucrări minunate dezastre

timp

iată fragmentarea

_________

Tatăl nostru:

ungerea buzelor cu vorbe

spoială

_________

pietre sub apă curgătoare

iată statornicia

_________

înjumătăţire de jumătăţi

iată întregul

lume

_________

tablou atârnat de memorie

numărare de boboci

toamnă

_________

rama memoriei

amintire

iată viaţa 

_________

poză în colţul tabloului

detaliu

puzzle

_________

încifrare binară

ochi digital

simplu

_________

etc. 🙂

conjugare imposibilă

mi-am luat zâmbetul de pe faţă

am făcut din el bulgăre

l-am făcut piatră

şi l-am aruncat cât am putut de departe

cât am putut eu de departe

 

pe urmă mi-am văzut de drum şi de treburi

deşi nu pe-de-antregul şi nu-n întregime

fiindcă am lăsat coada ochiului întredeschisă

ca o umbră memorabilă a aruncării

ca o memorie a ochiului însuşi

 

peste tot pe unde m-am dus am găsit

grămăjoare de pietre

fresce epice cu bulgări aruncaţi de la unii la alţii

sau aruncaţi pur şi simplu de uzură

ca o năpârlire de zâmbet

 

am încercat atunci să prind sufletul de frunzele lui invizibile

şi să mi-l smulg din piept ca pe un hrean şi

să-l arunc cât pot eu de departe

– cum am făcut cu zâmbetul mai demult –

să-l mototolesc în palme şi-apoi să-l netezesc uşor

ca pe-o hârtie şifonată

ca pe cea mai de valoare bancnotă a mea

ca pe-o scrisoare de la mine la mine

ca pe-o negare de verb „a putea”

 

…însă n-a fost să fie aşa

 

mi-e totuna

să te-ntinzi să te lungeşti până când

întinderea şi tu totuna este

 

să m-ajungi să m-apuci până când

distanţa dintre noi nu mai este

decât o amintire a unei umbre de gând

şi tu şi cu mine gândul suntem

 

să pleci auzi să pleci doar înainte

şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire niciun regret

nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale

mi-e totuna

 

şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva

ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi

dar de ce de ce să tulbur tăcerea asta a ta

care totuna cu a mea este

 

şi eşti: „a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi

şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când

zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele

aburul vieţii

 

să te-ntinzi până când

îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale

dimineţile în care te-ntinzi

până când se crapă de ziuă din pricina

braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea

şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr

până când zgomotul muşcăturii amintirile şi noi

totuna sunt

 

ispititoarea mijlocire a unei probe

încercarea se-ntinde asemenea unei gropi

cu marginile nehotărâte

văzută de-acol’ de sus din ochiul interior al soarelui

privirea legată de rază o străbate

până-n înţelesul ei de abis

până-n vremea aceea a naşterii când

absolut orice realitate (re)devine vis

 

de-aici din perpendiculara perspectivă umană

încercarea e-o neregularitate a scoarţei terestre

groapa rămasă-n urma sâmburelui căzut

din zgomotul primei muşcături mai adânci

pe care prima femeie o săpa cu dinţii

în prima-ncercare

(groapa unora e mai mică, groapa altora e mai mare)

 

pentru mersul meu legănat ea-i

o posibilitate încă neîntâlnită:

iubirea unei amintiri neştiută-n uitat

…iubire ce-şi plânge dorul dintâi

neştiind că m-am pierdut în aflat

neştiind că-i iubită

 

încercarea se-ntinde ca somnul în zori sau

ca masa-n praştia pregătirii

se-ntinde la poveşti ca un cântec pe-arcuş de viori

(ca o) răsturnare miraculoasă a firii

 

atracţie (poetică)

mereu stă provocatoare deschisă fără de-mpotrivire sau de popas

cu nasturii rupţi la capăt de vers ştiind că în mine cu fire descrisă 

e-o coasere neputincioasă

ceas după ceas

*

o privesc de după gratiile nerostirii şi întind s-o ating fiece gând 

nepăsătoare ea se întoarce cu spatele ca o dăruire de viaţă

adormirii

rupând între noi timpul când şi când

*

mi-a spus c-o pot căuta-n orice vreme că va veni la mine când o chem 

că dintre toate gândurile nu-mi va face probleme şi

se va lipi de mine ca un pulover

sau mult mai aproape ca ghem

*

n-am crezut-o de fel niciodată provocatoare şi deschisă mereu

când a căzut am ridicat-o şi-am ajutat-o

când am găsit-o n-am ştiut că e ea

tăcută m-a lăsat s-o modelez într-un pământesc empireu

*

o privesc şi acum tânjind de după gratii

şi-mi întind cuvintele către

ea zâmbeşte ca o ştrengăriţă (ne)robită de patimi

şi pleacă de parcă

nici n-ar exista

 

sculptură (de strajă)

cu dalta asta bat la uşa ta

tu piatră de mormânt peste simţire

să izvorască din bătăi o stea

ca trecerea de ani peste pastile

*

să sap în vorbe crăpături măcar

priviri fâşii până în înviere

furiş tunel ne-mpiedicat de cheie

şi neînchis în buza-i de hotar

pecete ruptă-n faşa-i de idee

*

spectacol de pe scena asta-nchisă

de ce te-ascunzi de mine ca un teatru…

am încercat trei dălţi sau poate patru

forţate-n yala ta de gibraltar

s-au rupt în fii şi fiice de-ncercare

cum jerfa-şi află gustul pe altar

amarul lucrului singur

ouăle-s rele

am încercat să le fac poezie şi n-au vrut

am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit

le-am spart coaja şi şi-au stricat forma

iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni

de le-a pălit culoarea obrajilor

*

la ce-mi trebuie mie răutatea lor

am uns albuşul cu nişte ulei

le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura

să le îndulcesc răutatea

le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar

*

le-am luat cu binişorul

le-am luat cu bătaia

le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc

să le dovedesc că există iadul bucătărie(i)

negat de îndărătnica lor răutate

*

după o vreme le-a rodit dulceaţa

într-o altă formă

în îmbrățișarea neprietenoasă

a contopirii şi-a focului

*

astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”

eliberare din robia nerostirii

îmi dă ghes poezia da nu ştiu să o lepăd

e-n mine fără formă –  prezentă lângă uşă

şi bate o bătaie domoală, jucăuşă

dar zăboveşte totuşi, nu o intră

în staţia goală urma abia de se mai vede

şi rotocoale gândul nu vrea să se oprească

mă poartă prin cotloane nescrise, mâzgălite

şi aş aprinde focul să ardă prin hârtie

poemul să-l arate să-l ivească

nu ştiu ce ispitire mă-ndeamnă şi mă ţine

ca nişte braţe strânse deopotrivă

cu glasul stins poemele mă strigă

da’ n-am pus indigo-uri printre file

ca zborul îmbătat de aripile-ntinse

roiesc pe dinauntru după pradă

din urme mersul mâzgăleşte-o stradă

ce ghiarele-şi înfinge-n poezie

măcar firmiturile pe masă

să crească în ghivecele drojdirii

a coacere pe foaie să miroasă

să scape din robia nerostirii

si sufletul si truda…

Ma lupt si eu cu soarta, far` sa primesc paharul

Tot astupand izvorul care tasneste viata

`ntr-o mana tarnacopul, in cealalta lopata

Imi sap propiile puturi, ce-s seci si fara apa.

 

Setos ma lupt cu setea, cu buzele crapate

Si-mi recunosc nevoia, mereu spunand „asa e!”

In astuparea lunga si-n gropile sapate

si sufletul si truda, se-apleaca si se-ndoaie.

un fel de călătorie în timp

unii zic că „prostul învaţă din greselile lui iar inţeleptul din greşelile altora.”

alţii zic că vorba asta-i altfel:

Omul intelept invata din greselile altora…
Omul inteligent invata din greselile proprii…
iar omul prost nu invata nici macar din greselile lui…

eu nu ştiu ce să zic…

se poate ca vorbele să fie adevărate…şi totuşi nu cred că nu dorim să facem noi înşine prostiile noastre, nu neapărat spre a învăţa din ele, ci pentru a vedea cum e, pentru a trăi senzaţia, pentru a gusta trăirea…

e foarte interesant (pentru mine) să încerc să călătoresc în trecut, să încerc să-mi imaginez cum a văzut lumea ce ştii ce „personaj”, despre care au ramas scrise cateva randuri. să încerc să gandesc cam cum ar fi gandit el, sa simt cam aceleaşi lucruri, să încerc să prind acţiunile sau reacţiunile lui…

evident că e o încercare aproape falimentară (atunci şi acolo nu e aici şi acum). şi totuşi pentru mine e o încercare provocatoare şi plăcută