porţile deschise ale duminicii

ce să (de)scriu, litera

inima literei sau sunetele ei răspicate?

drumul cu tot cu paşii surprinşi macro

într-o poză

salvată undeva într-o amintire

mai degrabă uitarea s-o descriu

rătăcirea mapei – hărţii aceleia –

după care ştiam cum să găsesc amintirea

şi unde

 

acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o

şi fără să păcălesc adevărul

şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui

ca o realitate mai mare decât actul în sine

de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte

n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea

 

coastele literei să le descriu?

cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului

bătăliile, războaiele, frământarea

dospeşte-n înţelesuri frământarea

şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci

iar alteori a vatră

 

pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare

n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere

în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii

ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei

 

Publicitate

muşcătură de aer rece

a căscat noaptea ca atunci când te scoli

şi(-)a deschis ochiul acestei dimineţi

frunza îşi ia rămas bun de la pom ca o geană în ochi

membrana deja s-a rupt

iar minutul netot o coase şi-o descoase

la loc

*

mâna se-ntinde către geamul nespart

să-i smulgă plămânii cu gură cu tot 

să-l stoarcă de aerul încă neinvadat de somnul molatic

de gândul ce noaptea întreagă l-a lepădat

*

şi muşc din trupul lui rece ca dintr-un măr

sorb cu zgomot lumina să nu mă ard

arunc pliculeţul la coş cu hârtie cu tot

îi deschid apei către faţă un vad

lăsând mersul în urmă mirosul de viaţă

trecutul de-acum cu gura căscată

ca o mirare între rostiri

sau o fereastră deschisă-n priviri

 

sculptură (de strajă)

cu dalta asta bat la uşa ta

tu piatră de mormânt peste simţire

să izvorască din bătăi o stea

ca trecerea de ani peste pastile

*

să sap în vorbe crăpături măcar

priviri fâşii până în înviere

furiş tunel ne-mpiedicat de cheie

şi neînchis în buza-i de hotar

pecete ruptă-n faşa-i de idee

*

spectacol de pe scena asta-nchisă

de ce te-ascunzi de mine ca un teatru…

am încercat trei dălţi sau poate patru

forţate-n yala ta de gibraltar

s-au rupt în fii şi fiice de-ncercare

cum jerfa-şi află gustul pe altar

prima zi

fă din răsadul mormântului un loc de pelerinaj

rostogoleşte piatra sau mai bine rosto-goleşte piatra

şi rupe sigiliul de la gură

…

unora gura le este un mormânt deschis

altora le miroase a-nviere

şi-ntreaga săptămână-i duminică

a doua poartă

nu m-ai întrebat ce vreau… întreabă-mă ce vreau!

să deschizi a doua poartă a ochilor mei – asta vreau!

(şi mai vreau să văd cum (îmi) zici: capătă-ţi vederea!)

false(le) jucării

cum coboară din elicoptere cutii

pe scripeţi de funii învârtite în ei

spre nişte nevinovaţi şi curioşi copii

cu timpul laşi în mine

cutiile străine a zilelor prea pline

de false jucării

*

cum de nu ştii? şopteşte o stea

spre licărul ochi din inima mea

cum de nu ştii de mână să ţii

verbul „a fi” cu verbu’ „a avea”?

ridic din umeri simplu poverile lăsate

acolo de noapte de stele de stea…

*

cum urcă spre elicoptere funiile goale

şi zborul lor static umbreşte plecarea decorul

(iar) ochii copiilor tulbură marea

din care coboară valuri de cer

(cutii îngrădite-n libertăţi de mister)

*

cum de nu vrei? ţip-un cocor

aflat întâmplător în decor

cum de nu poţi? răspund decorurile

toate la toţi

şi tac din priviri cu gura deschisă:

surprindere furată de hoţi

*

cum (,) coboară din elicoptere cutii?

cum funiile-s scripeţi iar umbletul lor

cercuri jucării?

cum ştie zborul elice să stea

luceafăr sclipind într-o noapte de om?

de ce-s zilele pline carton

mici prunci nevinovaţi curioşi

cuiburi de zile în a zilelor pom…

*

ce-s în cutii elicoptere şi cer

urechea uşă sau clopoţel

libertate ‘ngrădire mister!?

bătaia fluturilor cenuşii

căzută fruntea-n mână mi-a deschis

un zbor de fluturi cenușii

un zbor multicolor

ca ‘mbrăţişarea de arătură a unui plug

ca baterea de câmpi şi de ogor

*

ştiind că-i doare lovitura mea

nu m-am oprit să le trimit

mulţimi întregi de paşi

scrisori d’amor – cuvinte ca nişte bătăi ce dor-

un dor spre ce-i deschis

cu chinul lung şi luminos de stea

*

căzută fruntea a lăsat

întredeschis în palma ei un loc uşor

ca un fior

un locușor ca pana unui fluture de-abis

ca îndrăzneala minţilor din vis

ce se uimesc pe ele cu ce-i nou

*

în toamnă mi-a căzut din palma mea

rodul crescut de locul gol

rodul rămas ca loc deschis

sub fruntea de ogor şi câmp

sub arătura lui de gând

pe care-l bat cu-asprimea primăverii

tot crescând

căzută fruntea-n mână mi-a deschis

un zbor de fluturi cenușii

crăpare de ziuă sau „lapte de stele”

deschiderea ochilor (mei) e asemenea despărţirii Mării Roşii

să treacă de pe-o parte pe alta Lumina

şi să se-nece odată cu deschiderea pleoapelor

în groapa întunecată a pupilei întunericul

*

Calea Lactee e-un ochi plin de stele

c-o gaură neagră la mijloc…

*poza de aici

acorduri de lumină

îmi intră soarele în ochi, îmi intră în privire

deschise par că-s două porţi

mireasă şi cu mire

îmi intră soarele pe geam, îmi intră în ogradă

şi stă pe-o umbră ca pe-un ram

neputincios să-l vadă

îmi intră raza şi-n urechi, străină ca-ntr-o casă

în care toate-s strâmte, vechi

şi nu mai poa’ să iasă

îmi intră soarele în gând şi gura îl exclamă

legat e ce ? şi cum ? şi când ?

acorduri într-o gamă

Ecclesiast 2.13

„Şi am văzut, că înţelepciunea este cu atît mai de folos decît nebunia, cu cît este mai de folos lumina decît întunerecul.”

din depozitul gol al facerii

Lumea a fost făcută cu uşi şi ferestre luate din depozitul gol al facerii !

În pereţii exteriori au fost încercuite nişte găuri ca să poată intra aerul din ochiul exterior şi să-şi poată imagina aşa cum vrea şi uşile şi ferestrele.

Cărămizile de deasupra se mută către jos la temelie, printr-o mişcare permanentă şi circulară, până când zidul coboară la noi cu tot cu interiorul folosit la alcătuirea lumii noastre.

Indiferent de viteza cu care cărămizile de sus formează temeliile de jos, întotdeauna rămân în zid găurile prin care-şi aruncă ochiul privirea, strămoş al jocului cu voleu.

La început la ferestre li s-au zis uşi !

Când au fost deschise, prin timpul acela au fost invitate înauntru uşile şi şi-au găsit astfel ziua naşterii.

„Ia-le ‘napoi !”- strigau mulţimile de ferestre numite la început uşi, pecetluind sub oboseală noul nume.

Pe urmă a început un război între ferestrele numite uşi şi ferestrele numite ferestre. Cele din urmă au zis că ele se închină aerului din cer, şi-n stricteţea lor nu se coboară până-n pământ, să se deschidă tuturor, ba să fie călcate-n picioare de fecundarea prafului şi-a apei.

Celelalte au zis că ele refuză închinarea închizându-se ei; să separe închiderea de deschidere.

Astăzi sunt uşi peste tot: chiar şi către început, chiar şi către sfârşit. Spre exemplu, ca să intri în ziua de ieri ai nevoie de-o uşă, chiar dacă s-au inventat între timp degetele care cu câteva sunete domină deschiderea.

S-au inventat şi butoane care domină şi subjugă uşile… de fapt nu pe ele ci sufletul lor, deschiderea şi închiderea din care sunt alcătuite.

Deschiderea lumii prin uşile şi ferestrele deschise ale depozitului gol al facerii,  deschide lumina onirică din spatele ochiului închis, a somnului deschis – a lumii fantastice din cărţile deschise în copilărie în deschiderea timpului pierdut, deschis căutării timpului găsit, prin uşa vremii…

… uşă care asemenea tuturor uşilor, se închide şi se deschide pentru fiecare ! (atât cât vedem pe-o fereastră)

deschidere

iubirea-i pironită-n cuie

ca o haină

pe lemnu’ de-orizont

pe firmament

ca să-mplineşti istoria oglindită

în vorbele păstrate-n pergament:

ai rupt în faţa nedreptăţii

„ne”-ul sumbru

aşa cum haina ei ţi-au rupt-o

din călcâi

şi multelor istorii dezlânate

ţi-ai aşezat ruptura căpătâi

s-au adunat pe firele ce-ncheagă

mizerii înnodate gând cu gând

mâniile care nu ştiu de şagă

ca nişte ape gata să atragă

potopul care spală judecând

atunci în albia braţelor deschise

din cuie paratrăsnet ţi-ai făcut

durerile rodesc ca nişte vise

Tu ai făcut mai mult decât ai spus:

fărădelegea noastră adunată

spre răsărit c-o mână ai împins-o

cu cealalt-ai împins-o spre apus.