Arhive pe categorii: citate (de alţii)

„Nu aveţi dreptul de a evita un efort decât în numele altui efort, căci trebuie să creşteţi.”- Antoine de Saint-Exupery

Imagine

capabil

Marin Sorescu: Tușiți :)

Standard

„La cele mai bune replici ale mele
Ai tușit,
Scorpie bătrână.

Ele erau cheia
Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră
Ani în şir,
Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrînă.

Dacă se-ntîmpla
Să lipseşti odată,
Începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.

Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească…

Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi,
Ochii mei par că se uită la voi,
Cînd, de fapt, eu privesc peste capetele voastre
Becul roşu din fundul sălii.

Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfîrşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrîne.”

M.S.- Tușiți, Ed. Mihai Eminescu, 1970, pg. 26

maxresdefault

„Timpul nu mai e o clepsidră ce-şi scurge nisipul, ci un secerător ce-şi leagă snopul.”- A.SE.

Standard

citadela
Citadela – Antoine de Saint-Exupery

Nichita Stănescu: „Ars Poetica”

Standard

Azi, de Ziua Internațională a Poeziei 🙂
„..ca să le-nvăț cum se transportă lumea, de la ea însăși, la ea însăși.””

călătorru'

„Îmi învățam cuvintele să iubească
le arătam inima
și nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.

Le arătam arborii
și pe cele care nu vroiau să foșnească
le spânzuram fără milă, de ramuri.

Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine

și cu lumea.

Apoi
m-am luat pe mine însumi,

m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca sa le-arăt un pod între cornul taurului și iarbă,
între stelele negre ale luminii și pământ,
între tâmpla femeii și tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca niște automobile de curse, ca niște trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinație,
numai ca să le-nvaț cum se transportă lumea,
de la ea însăși,
la ea însăși.”

Nichita Stănescu, Dreptul la timp (1965), Editura Minerva, București, 1988, pg. 44
98b053d11bb33e2dc03a300568f27676

 

Vezi articolul original

„…am cântat, cu stele hrănindu-mă!”

Standard

Vreau să îi mulțumesc public A.Damei (Rodica Bogdan) pentru încurajările de care mi-a făcut parte de-a lungul anilor, în încercarea mea (așa cum sunt eu în stare) de a sur-prinde poezia în cuvinte.

A.Dama a repostat ieri pe blogul ei Explorarea titlului „Ochiul în plus – titlul celui de-al doilea volum de versuri ce-mi aparține -, scriind următoarele:

„Unii sunt consecvenți să le spună și altora ce văd cu „ochiul în plus”. Alții rămân în urmă… Dacă vezi șaizeci, ce să-i spui semenului tău – că ai văzut șaizeci? Însă dacă vezi „scânteia-ntâlnirii-ntre fire” și dacă vezi că celui ce încearcă să zboare îi cresc aripi, oare cum să taci? Ruben Bucoiu e dintre cei consecvenți cu „Ochiul în plus”.”

În contextul, mai vechi, al întrebărilor (unora) dacă cele scrise de mine merită sau nu eticheta de poezie, într-un comentariu pe blogul lui Dionis Bodiu, comentariu pe care îl puteți găsi aici, A.Dama scria:

„Despre poezia lui Ruben, am scris foarte puțin pe blogul meu – aici m-am referit la un singur poem. Nu atât critic, cât mai ales venind „dinăuntrul” poemului. Mai întâi, am interiorizat textul, apoi am scris despre el. Iar aici, am semnalat doar apariția volumului lui Ruben, fără a face observații critice. După cum se va înțelege, părerea mea este că Ruben scrie poezie, nu că ar fi „un poet fără poezie”. Nu mă dușmăniți pentru ca avem păreri diferite!”

A urmat apoi, în trei episoade, o frumoasă argumentare (personală) a anumitor calități artistic-poetice care nu par a lipsi cu desăvârșire textelor mele:

E normal, zic eu, să fiu încurajat și să îmi iau ca (parte din) repere astfel de texte. Ele cred că reprezintă „hrănirea (aceea) cu stele” la care face referire Pablo Neruda, într-unul din poemele lui (Îngerul păzitor).  Chiar dacă am parte destul de rar de astfel de texte, și mai important e faptul că ele vin din partea cuiva avizat, cunoscător în domeniu. În același comentariu, la care am făcut referire mai sus, putem citi astfel despre A.Dama:

„Eu sunt filolog. Ca să termin facultatea respectivă, am parcurs zeci de mii de pagini de poezie, proză, teatru, eseistică, critică literară, istoria limbii, istoria literaturii, psihologie, filosofie, etc. Asta a fost atunci. Între timp, am mai avut de-a face cu poeți și scriitori, cu manuscrise și festivaluri sau alte activități ale scriitorilor. Mi-am continuat activitatea de filolog în învățământul preuniversitar și universitar. [..] dacă m-am exprimat vizavi de un text […] am făcut-o în cunoștință de…, nu ca un neinițiat.”

După publicarea primului meu volum (În coaja semnului de întrebare, 2013) A.Dama a împărtășit bucuria mea cu cititorii blogului ei, precum și unul dintre poemele mele (Dacă-i spui numele dispare), preferat de ea, lucru pe care l-a făcut și cu altă ocazie – un poem drag mie (Mărirea perspectivelor micșorate) cu atât mai mult prin faptul că i-a plăcut și ei.

Pe amândouă, împreună cu scrierile de pe marginea lor, le găsiți aici:

Mulțumesc! 🙂

a.dama

 

 

wasting the light…

Standard

„How long is a day in the darkness, or a week? I`m afraid I waste the light on paintings and on writing these words… We die rich with lovers and tribes, tastes we have swallowed, bodies we have entered, and swum up like rivers…

Fears we have hidden in, like this wretched cave. I want all this marked on my body. We`re the real countries. Not the boundaries drawn on maps, the names of the powerful men… an Earth without maps…

The lamp`s gone out, and I`m writing… in the darkness.”
– K –

Katharine Clifton – „The English Patient” (1996)

Katharine_holding_the_notebook

Bancă de lemn în mijlocul mării – Sorescu

Standard

“Dacă aș avea mijloace,
n-aş face nimic altceva decât
o bancă de lemn în mijlocul mării.
Construcţie grandioasă de stejar geluit,
să respire pe ea, în timpul furtunii,
pescăruşii mai laşi.
E destul de istovitor să tot împingi din spate valul,
dându-i oarecare nebunie; vântul,
el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo
din când în când.
Şi să zică aşa, gândindu-se la mine:
“N-a făcut nimic bun în viaţa lui,
decât această bancă de lemn,
punându-i de jur-împrejur marea.”
M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face
cu dragă inimă.
Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini
în mijlocul sufletului.”

Marin Sorescu –  Iona
…am mai postat-o şi altădată…şi ce dacă?! 🙂

Povestea drumului (poem african)

Standard

„Tatăl și fiul se duseră în pădure ca să pună curse.
Ei ajunseră la un drum foarte umblat de oameni.
Fiul zise: „Vreau să pun aici cursa.”
Tatăl zise: „Nu-i bine, acesta-i drum de oameni.”
Fiul zise: „Eu totuși o pun.” Și fiul puse cursa în acel loc.
A doua zi fiul găsi pe fratele mamei sale prins în cursă. El strigă: „Tată,
un animal.”
Tatăl strigă: „Ce fel de animal?”
„Fratele mamei.”
Tatăl zise: „Nu ți-am spus? Acum slobozește pe fratele mame-tii și nu-ți mai pune cursa aici.”
Dar fiul nu voi să asculte. El își puse din nou cursa în același loc. A doua
zi se prinse în cursă tatăl tatălui său.
A treia zi, mamă-sa.
A cincea zi fiul prinse în cursă însuși drumul.
Tatăl zise: „Lasă-l să fugă. Dacă nu-l lași să fugă, nu ne mai știm întoarce în sat.”
Fiul nu voi să asculte. El luă drumul, îl strânse și-l băgă n sac. Și sacul el îl luă pe umeri, dar, când să se întoarcă cu tatăl său, ei nu mai putură să vază decât tufe.
Ei nu mai găsiră satul.
În cele din urmă fiul își aruncă povara pe pământ. Numaidecât drumul
sări și fugi în sat. Fiul și tatăl său fugiră după el.
În sat fiul prinse din nou drumul.
Oamenii ziceau: „Acum drumul este al fiului, căci el l-a prins.” Fiul zise:
„Așa este. Drumul acesta este al meu, și nimeni nu mai are dreptul să
meargă pe el.”
Și-ntr-adevăr nimenea nu mai merse pe acel drum, și drumul deveni
foarte trist și muri în cele din urmă.”

 – traducere de Lucian Blaga, Patru milenii de poezie, Humanitas, 2012

„Melodie povestită”.3

Standard

Povestea este istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. Poate fi născocire, scornitură, minciună, sau o întâmplare,  un fapt, o problemă (care atrage atenția, care merită atenție).

Melodia este o succesiune de sunete îmbinate după regulile ritmului și ale modulației, pentru a alcătui o unitate cu sens expresiv.  E o compoziție muzicală, un cântec cu sonoritate plăcută; armonie si muzicalitate (poetică, în cazul de față).

„Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

În strofa a treia (a poeziei lui Nichita, că despre ea mi-a venit a scrie) planurile (cel temporal, cel puțin) se schimbă, deși ele sunt continue și în continuare, sunt conectate între ele și prelungi.

Atunci-ul” devine „acum„, tot așa cum acel atunci (acum) de atunci a putut fi numit așa doar comparat/raportat la un alt atunci. Atunci, zice prima strofă, era așa – acum, zice stofa a treia, este (puțin) altfel – și acest „altfel” pare a fi subiectul/ aspectul pe care ni-l prezintă muzica celui de-al treilea episod al poveștii.

Deși, datorită curgerii line, lucrurile par a se întâmpla de la sine, ele de fapt converg, se întâlnesc prin suprapunere, creând o nouă dimensiune (asemenea planurilor orizontale care prin suprapunere lor dau naștere cubului) – își dau întâlnire într-o binnecuvântată „intersecție.”

El își poartă dragostea (I), ea își flutură coama (II), iar întâmplarea i-o aduce în cale (III). Fiecare contribuie cu ceva într-o relație de interdependență care astfel își ajunge timpul în care devine nu doar posibilă, ci și vizibilă. Întâmplarea ca forță care pune lucrurile/ oamenii împreună, față în față, care-i „forțează” astfel (neforțându-i, desigur) să se intersecteze în priviri, poate-n vorbă sau gesturi, sau alte moduri de comunicare, face din două căi una – măcar într-un punct al lor – cel în care se suprapun intersectându-se.

„Destinul lucrează prin detalii…” vorba aceea, iar detaliilor le lipim în frunte eticheta de… întâmplare – pentru că ne scapă vastul mecanism al sforilor din spatele lor, și deși ne mirăm uneori sub lumina unei/unor coincidențe, rămânem în ceața de dincoace de misterul generator de întâmplare – care are și ea adjectivele ei, după măsurătorile de care dispunem, fiind, putând fi, teribilă, sau teribil de frumoasă, spurcată spre blestem, sau binecuvântată cu toate posibilitățile ei gri-umbroase dintre albul și negrul etichetărilor.

Roata paradoxală a întâmplării face să se întâmple oameni, iar oamenii fac să se întâmple întâmplarea. Nu mai contează până la urmă – a cărei urmă nu poate fi ajunsă – care-i oul și care-i găina, și în niciun caz nu poate fi cântărită corect valoarea/importanța lor în ecuația aceasta a unei alte matematici, în care eu și cu tine, înmulțiți și împărțiți, adunați și scăzuți rămânem aceeași și „nu știm, vai, nu știm cât facem.

Apropierea însă aduce cu sine cunoaștere, iar cunoașterea aduce schimbare, schimbarea aduce la rândul ei schimbări, care aduc/duc la mai multă (mai altfel de) cunoaștere. Până la urmă, pe oricare dintre tărâmuri ne-am afla, cu piciorul, cu sufletul, cu ochiul, tot ce ni se întâmplă este transformare; norocul nostru e că înfățișării ei i se pune punct (la un moment dat), dăm pagina și începem (să citim) un alt poem.

Când răsar zorile (zorile alea speciale) lumina lumânării se întunecă, fiind cucerită de o lumină mai mare. Tot așa pățește luna – soarele nopții – și tot așa pățește (după cum pare a ni se spune) orice soare personal, căruia îi zicem – și noi ca și el – „soarele meu” care deși ne-a luminat mai mult sau mai puțin întunericul de dinaintea pașilor, luminându-ne orizontul cel mic al imediatului ne-a întunecat orizontul cu ampla și maiestuoasa lui depărtare.

Lanterna e ridicolă, nefolositor de dăunătoare atunci când vrei să admiri stelele, prin urmare e absolut logic și de dorit ca în lumina binecuvântată a întâmplării soarele cel mic să fie înghițit de cerul cel mare, soarele personal să se întunece pentru ca cerul să-și poată arăta sticloasele stele, mai multe și cu o altă lumină. Până la urmă metafora aleasă e doar o reprezentare a realității (fie ea subiectivă, obiectivă sau/și amestecată). Ar fi putut la fel de bine să aleagă oceanul și pietricelele sclipitoare sau scoicile de pe țărm – însă a asculta într-o scoică muzica, melodia oceanului, atunci când oceanul însuși cântă lângă tine…poate fi și este și asta varianta unei perspective…dar nu știu ce să zic…

Cum altfel?..poemul se întinde și se tot întinde asemenea lumii poetice, care deși explorată rămâne mereu neexplorată, și/sau a dragostei care deși e și poate fi cunoscută rămâne mereu un mister, o necunoscută.

Orizontul ochiului e în expansiune; se gândea până la orizont într-o vreme și era un orizont, un nou orizont de gânduri, ba chiar reușise să se gândească până dincolo de orizont, până la soare, iar acum, într-o încordare la care n-am nicio explicație, se gândește până la stele…

Știți imaginea aia de la DreamWorks, care apare uneori la începutul filmului, în care băiețașul se sprijină pe genunchiul lui, sprijinit de cornul lunii și-și lasă firul undiței în balta unei găuri de cheie prin care lumina suprapusă a mai multor priviri zărește un el și o ea în lumina suprapusă a unor mereu învechite-in-nou orizonturi…

Așa și eu! 🙂 Ce melodie! Ce poveste!

Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

„Melodie povestită”.2 (pe malul apei lui Nichita)

Standard

„Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…”

Ochiul, melodia, povestea se mută spre ea – ea, cea spre care își purta/ poartă el iubirea – spre ea și sprea aparența/ apariția ei exterioară, spre forma ei subțire, spre părul ei negru și învolburat, denumit coamă, spre lungimea lui fluturată pe umeri…”…ți-o lăsai„, zice el, ca pe o alegere (dintre mai multe alegeri).

El își „purta dragostea„, ea își lăsa coama să fluture – își lăsa frumusețea să zboare, nezburând; o lăsa să fie vizibilă, ca pe-un drapel, ca pe elementul ei definitoriu. 

Dar, pe lângă fâlfâirea non-verbală a frumuseții ei exterioare, e scoasă în evidență puterea ei verbală care-i stă pe buze (rujul verbal al frumuseții, cu duala lui putere) care „ucide fantome” – putere care fiind glăsuită, asemenea tuturor vorbelor, are putința morții și a vieții. Ucigând fantome creează lumi cu fantome ucise – ucide bântuirea, sau zgomotele lor prelungi, sau pruncii lor, ecourile. Învăluită în glasul ei se instaurează ca regină, tronând cu glasul ei peste glasul lor, cu viața ei tronând peste viața și moartea lor. Bântuirea trecutului cu umbrele lui de frică (de soiuri și forme fantomatice) e ucisă de glasul feminim al prezentului. 

Al treilea episod al strofei este dansul, indirect prezentat, al celor doi: noi-ul. Ea, cu forma ei și cu glasul ei ucigător de moarte și de rămășițele morții, devine – ne este prezentată ca fiind deja lumina vieții lui, soarele în jurul căruia se învârte și gravitează inima lui – cu bătaia ei cu tot – inima lui cu dovada de netăgăduit  a vieții din ea; „…ca o planetă ce-ntârzâie” zice el, comparând relația vizibil-invizibilă dintre ei cu  realitatea cosmic-planetară care ne cuprinde.

Ochiul, povestea, melodia se distanțează din/de microcosmosul interior  spre macrocosmosul interior-exterior și legătura nevăzută își capătă dimensiunea vizibil-revelatoare a metaforei. Ocolul pe il dădea – înconjurarea fără de grabă, stabilește și dezvăluie atracția vizibil-invizibilă dintre ei, el devenit magnetic atras, ținut captiv, ea devenită centrul care atrage și care face, nefăcând, ca bătaia inimii lui să graviteze, fără de grabă, în jurul ei.

Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

„Melodie povestită” – …de Nichita

Standard

Am dat de poezia asta și m-a provocat s-o învăț pe de rost…by heart 🙂 – ce expresie – că mi-a plăcut, de-aia! – ca reper de aparentă simplitate în limbaj pentru o adâncime de simțire și de metaforică exprimare…de relație dintre el și ea, la un moment dat. Felul ăla în care dragostea răzbate între ei. Felul în care o descrie el, și care pentru mine, cititorul, devine reper ideal și/sau valoric, prin varianta ei artistică.

Nu contează că nu poate fi la toți la fel, și că fiind diferit nu se va realiza niciodată la fel la nimeni – te face (mă face) să te oftici că el a avut ce descrie – în felul în care a făcut-o…chiar și dacă, să zicem, a inventat-o. 🙂

„Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.”

Dragostea e primul cuvânt – cum altfel?- pivotul, axa invizibilă în jurul căreia se învârte poemul, cei doi: el și ea, tu și eu citind, noi. Cântecu ăsta al lui – melodia asta povestită – care pare a fi o scrisoare de dragoste pentru ea, sau o constatare de-a lui în dreptul lui, o confesiune „publică”. Subiectul fiind el și ea (dragostea) ne este prezentat direct, fără introduceri, natural, fără artificii poetice, fără comparații, metafore sau alte figuri de stil.

Ochiul n-are încotro, fuge imediat pe linia timpului și vede/ observă fără dificultate că dragostea asta e cu destinatar, e o dragoste „purtată” de el către ea, într-un timp de „atunci„. Trecutul acestui segment, și felul în care e prezentat nu indică faptul că s-a gătat, deși ar putea părea așa, că atunci era și acum nu mai este, chiar dacă timpul e trecut, ci mai mult scoate în evidență efectele creatoare ale acestei purtări – „făcea din mine” – ceva ce n-am mai fost, și „acum” când scriu, ar zice el, doar prezint un segment trecut, ca pe o amintire dragă: dragostea care are doi destinatari – unul direct: ea, și unul indirect: el. 

El poartă dragostea către ea, iar acțiunea asta de purtare acționează asupra lui, făcându-l, transformându-l în sus spre frumusețe. „Aproape„, zice el… „făcea din mine un bărbat aproape frumos”– și simți direcția, și apropierea, și aproape atingerea țintei, Ai senzația atingerii, senzația ajungerii, fiind încă loc, încă drum de parcurs. A fi aproape de frumusețe, a fi aproape frumos înseamnă a nu rătăci departe de ea, a te afla în proximitatea ei, sub influența și lumina ei. Frumusețea ca urmare a dragostei purtate – dragostea purtată spre altul (nu spre sine)- dragostea care înfrumusețează (în primul rând) purtătorul. Cine nu-și dorește înfrumusețarea aceasta, geneza aceasta de frumusețe?

Iată prima descriere a dragostei purtate, a dragostei ca verb, care atinge corzile sensibile ale inimii zâmbind, prezentată fiind ca pe o experiență trăită, ca pe un act re-modelator de care a avut, și poate că încă mai are (în momentul în care scrie) parte – dragostea de la el către ea, dragostea purtată de el către ea – mai-fericirea dăruirii. Câștigul e al celui ce oferă, al celui care poartă, dând fără să piardă, ci din contră, schimbul fiind unul de dorit: dai dragoste și primești înapoi mai multă frumusețe. Dar dragostea asta, felul ăsta de dragoste, trebuie neaparat să fie curat, fără de viclenie – să nu ți-o porți ție – nici măcar ca umbră de gînd de câștig personal – să i-o porți ei. Atunci, și numai atunci, are garanția apropierii de mai mult fumos.

Aproape” ăla poartă și adn-ul sincerități și al realului, al smereniei, al faptului că deși direcția e bună, totuși mai e de mers, nu e ceva de apucat. Deși e aproape și se vede, deși se poate atinge rămâne mereu ceva de ne-atins. Mai e timp, mai e loc, mai e distanță, parcurgere, purtare.

Frumusețea este direcția dragostei purtată spre celălalt. Dragostea este forța transformatoare în om: din urât în frumos, din frumos în mai frumos. Poartă spre ea dragostea ta și ea îți va da înapoi frumusețea ei – a dragostei – a ei, a femeii, dar și a ta. Îți va da, sau îți va reda frumusețea, și nu doar atât, îți va reda capacitatea de înfrumusețare. 

Dragostea și frumusețea conlucrând duc lucrurile/oamenii la un alt nivel, al gâdului, al gândirii – al ochiului interior – care percepe altfel exteriorul, al orizontului de gânduri, sau și mai bine al unui alt orizont – al unei noi perspctive. Ba chiar și a unei noi putințe – neputincioasă înainte – gândul se duce departe, chiar dincolo de departe, spre noi orizonturi luminoase. 

„Mă gândeam până la orizont,
și chiar izbutisem să mă gândesc
până la soare.”

[…] 🙂

Ps. După cum soarele nu-i doar lumină, și orizontul e mai mult, și gândul, și mai ales izbutirea…etc., etc., etc.

melodie

 

 

auto hmm

Standard

„Rămâne ca fiecare să aibă amintirile pe care le merită.” – Octavian Paler

Nichita Stănescu: Contemplarea lumii din afara ei

Standard

„PARTEA I : NERVUL TERESTRU

l. Cel care a murit despre
cel care nu s-a nascut

Ne trebuie un timp care sa ne impace
felul nostru de a fi,
care sa ne lumineze ochii,
ochii care au inceput sa creasca anapoda
pe tot cuprinsul fiintei noastre,
ochii din nari si din degete,
ochii grosi din calcaie
precum si ochii
pe care-i eliminam tot timpul din noi
sub ciudata infatisare a cuvintelor
si a strigatelor.

El va fi vedere,
noi stim aceasta,
el va fi vedere.
De aceea i-am si pregatit
paturile ochilor nostri
pe care-i tinem neplansi.
Pentru el ii tinem curati si neplansi
sa aiba unde trage peste noapte
in orice secunda ar veni
cand va veni.

11707492_1442484042741604_6296293133694474458_n

2. Nervul terestru

Iata prima parte a descrierii :
aici, in aceasta zona cosmica
sub pleoapa albastra.
toti se mananca pe toti.
Neintrerupt,…”
[…]

Citește în continuare:
http://www.nichitastanescu.eu/opere/poezii/contemplarea_lumii_din_afara_ei.html#.Ve_JrJfQPQ0

Nuța Istrate Gangan: mă întrebi cine sunt

Standard

„ziua
din carnea ta se desprinde o pasăre albă
își rotește zborul prelung
apoi se cuibăreşte în pântecul meu

noaptea
un lup se rupe din tine
întunecat şi flămând
îmi adulmecă genunchiul şi glezna
mă dezbracă de toate fricile
îmi sugrumă ţipătul
şi îmi sfâşie aorta

mă întrebi cine sunt
de ce m-am încolăcit
liană blândă
în jurul inimii tale

nu mai ştiu nici eu

întreabă-mă cine am fost
înainte de a-ţi şti atingerea”

Nicolae Szekely: jurnal nescris

Standard

(o altă zi oarecare – eu, poezia şi alăuta)

„sunt absolut sigur că odată şi odată
unul dintre noi va face primul pas –
asta îmi aduce aminte de copilărie
când habar nu aveam de perfecţiune sau măcar
de vreun pericol care ne-ar fi luat pe nepregătite
şi asta în condiţile în care tu existai totuşi undeva
obligatoriu fără definiţie fără chip fără nume
fără formă nici măcar iubire nu puteai fi –
ci ceva mult mai complex

fără să te fi intuit măcar
te chemam şi invocam spirite
inventam tot felul de procesiuni –
o joacă nevinovată cu care te obligam să exişti
cu tot dinadinsul

şi iată că o bucată de lemn un cuvânt sau eu însumi
care nu sunt eu însumi
păstrează într-o grămăjoară cât un vârf de cuţit de sare
ceva ce nu înţeleg
dar care dă gust
întregului”

Din volumul „Un pas alb”, pg.11 – 31 iulie 2015, Hunedoara

11794120_10154065554838272_2614143740718054176_o