Arhive pe categorii: duminici

Volumul meu de debut (poetic): „În coaja semnului de întrebare” :)

Standard

IMG_20130621_185505

„Cartea lui Ruben Bucoiu este una vie, una a trăirilor şi retrăirilor autentice, credibile, salutare. Filologul-profesor este şi misionaristul-seminar(t)istul recognoscibil prin arta…grădinăRitului unei semantici bine instrumentate, deloc livreşti, ci Inspirate. Vă recomand să citiţi singuri cartea, sau fie şi în incinta (amvonul) – unei întruniri într-olalta- spiritului, ca Egregor. Majuscula T este semnul elohimic al Divinităţii care aşteaptă de la om restituirea, harul reînnălţător, psalmodic, spre Bucuria de A FI.” – Eugen Evu, scriitor, publicist

PS. Nu ştiu încă data exactă a lansării de carte, dar vă voi anunţa ce şi cum, când şi unde… 🙂 aaaa….colorile de pe copertă arată mai bine în realitate …(nu) ştiu cine a făcut poza, nu recunosc nimic…)

temă de casă

Standard
e atâta frumuseţe în lume că ochiul nu reuşeşte s-o soarbă
piciorul o calcă netrebnic prin iarbă
dar ea e indiferentă şi oarbă
se dă pe de gratis ca o frumoasă uşoară ce e…
 
particip la toate licitaţiile din oraş (sau din ţară)
şi ridic de fiecare dată mâna ţinând între degete
banii rupţi pe care mi-am vândut zilele toate
– ştiu că sărăcia mea e casa de modă
de unde se-mbracă –
 
când mă plictisesc – pentru că ştiu că există
mereu o altă licitaţie – cos bancnotele rupte
cu papiote găsite prin albumul cu poze
…sau mă rog – cu aţa lor ce-mi întinde pânza ochilor
să sufle marinarii în jarul soarelui răsare –
şi dreg cu ridicarea de mână toate notele proaste
luate la lecţia despre frumuseţe
 
 

căzuţi la datorie

Standard
am ridicat glasul Dumnezeule
glasul gândului meu să văd de nu s-a ascuns cumva
pe sub el praful de stele
al gândului tău
 
sălăşluieşti în gând ca într-un trup
a cărui membre sunt cuvinte vii cu care
pleci şi stai şi iar revii
ce faci acolo sau ce meştereşti
de ce nu ai un trup al tău nu vreau să ştiu
cu trupul istoriei te-mbraci
cu trupul ei ce-i mort şi nici nu e şi-i viu
 
tu-mbraci o lume ce nu e într-o lume care este
ba nu ba nu îmbraci gândul ăsta-n culoare
şi te foloseşti de poet
ca de un drum dinspre A către Zet
 
Tu parcurgi emausul în trei oameni deodată
şi traduci din Scripturi cu-nviere
şi te faci nevăzut la fel cum te faci că vrei
şirul gândurilor tale să-l pierzi
să cădem pe gânduri odată cu tine
din coaja cuvintelor până-n miez
 
căzuţi la datoria aceasta scăpăm
de datoria altor gânduri şi de dobândă
sub crucea ta cu lemn de jug şi blândă
 

din simfoniile caniculare ale zilei

Standard
de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca
în cap şi-n inimă m-aş împuşca
să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine
pân’ dincolo de tot ce-i de văzut
 
dar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara mea
să urc
ci trece-n zbor cu şuier şi tam tam
taram taram
şi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritual
iar l-am pierdut
 
apuc marfare line lente leneşe
le urc din mers şi văd şi simt şi gust
ce poartă-n ele tot felul de încărcături
din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet
la clasa-ntâi’
călătoresc cu ele clandestin
 
sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar
un scurt peron cu scări de cord
şi becul programat
 
nu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi
mă las purtat
trenurile nu ştiu de pânze şi de ape
ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf
a unei cărţi
sub simfoniile caniculare numite zi
 

la mormântul celei de-a treia zile

Standard

murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă

veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul

s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –

plângeau cu toţii hohotind
..de bucurie

priponite le umblet, le zâmbet

Standard
cum ne temem de frica însăşi:
nu văd decât negru sub pleoape
îmi văd ochii închişi şi-mi văd orbirea
fără să ştiu ce folosesc în locul lor
sau cum de totuşi văd…
 
am un sentiment de mulţumire
cu o uşoară fantă de teamă
le port şi le trag după mine-n neştire
pe faţă le zâmbet în spate le umblet
prin vene le zeamă
 
aproape am terminat de tradus
poate de-aia mă locuiesc sentimente
e an de recoltă e vorbă de spus
zile priponite-n… evenimente
 

neSimplitatea morţii

Standard
în văile înţelegerii
            în văile simţirii…
o să colindăm împreună potecile
           suferinţei sub paşi
ehe, ar fi prea simplist
să merg(em) aşa, pur şi simplu
            în W-uri
 
 

porţile deschise ale duminicii

Standard
ce să (de)scriu, litera
inima literei sau sunetele ei răspicate?
drumul cu tot cu paşii surprinşi macro
într-o poză
salvată undeva într-o amintire
mai degrabă uitarea s-o descriu
rătăcirea mapei – hărţii aceleia –
după care ştiam cum să găsesc amintirea
şi unde
 
acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o
şi fără să păcălesc adevărul
şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui
ca o realitate mai mare decât actul în sine
de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte
n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea
 
coastele literei să le descriu?
cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului
bătăliile, războaiele, frământarea
dospeşte-n înţelesuri frământarea
şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci
iar alteori a vatră
 
pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare
n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere
în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii
ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei
 

prima zi

Standard

fă din răsadul mormântului un loc de pelerinaj

rostogoleşte piatra sau mai bine rosto-goleşte piatra

şi rupe sigiliul de la gură

unora gura le este un mormânt deschis

altora le miroase a-nviere

şi-ntreaga săptămână-i duminică

metamorfoză

Standard

…m-am cuvânt până când Tu!

salt peste îndoială

Standard

alergarea cere

vamă spre trudire

timpul nu se-ntinde paşilor covor

dimineaţa-şi lasă

zorii să deşire

ochii neagă zvonul dat urechilor


(peste gardul zilei se cocoţă noaptea

ucenicii simt treceri spre abrupt

moartă-n crăpătura cuiului din cruce-i

Raza răsărită din Necunoscut)


cine-a pus grădina asta de măsline

între noi şi viaţă ca o ‘mpiedicare ?

fug, aleargă-n graba veştii dimineaţă

sar peste grădină, sar peste frustrare


(paşii-n rostogol-uri

sar chiar peste fugă

graba regăsirii e ca o ştafetă

cu gura căscată mormântul se miră

cum îi sar intrarea

paşii ce în fugă

îndoieli deşiră)

din al 45-lea psalm

Standard

Cuvintele fierte sunt nişte legume pe tava foii, de ecran sau de gânduri – ce meniu !

Cuvintele în clocot sunt explozive fără să fie periculoase ci doar neîncăpătoare, nu în ele, ci în tava foii, a ecranului, a gândului şi-a gurii – ce încărcătură !

Dacă-s pline de farmec, aşa cum cu praf de puşcă e plin glonţul, totul e să nimeresc ţinta, tu acela spre care-mi îndrept lauda – ce precizie !

Şi dacă nu voi nimeri din prima, voi căuta potrivit meniul,  îl voi umple potrivit cu încărcătură, fără să schimb ţinta, şi voi ţinti „miezul” – ce exerciţiu !

„Căci după cum avem parte din BELŞUG de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos, avem parte din BELŞUG şi de mângâiere !”

Standard

Am adus doza mea de-ntrebări s-o devoreze răspunsurile Tale…Măcar în privinţa asta să fiu şi eu sărac.

Dar cine poate sărăci cu Tine alături, când Tu nu ştii decât să-mbogăţeşti ?!

replica

Standard

Ai făcut altar din două lemne
şi-ai legat iar cerul de pământ
Te-ai făcut o punte peste stele,
legământ semnat în sânge sfânt.
A tremurat pământul de groaza
poverii ce-o purtai pe umeri goi
Judecătorul şi-a rostit osânda.
Te-a legat de moarte cu un cui;
Iubind,
spre răsărit Tu ai întins o mână
Iar cealaltă s-a încleştat de-apus
Coroană de sârmă înghimpată
ca gard peste frunte ţi-au pus.
Le-a fost frică de ce era după
Si dop de piatra la gură au adus
Cuvintele şi-au revărsat ecoul
Dând piatra in lături
Fără vorbă
Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus!
 

zile înainte de Paşte

Standard

Să regret înainte sau să-mi pară rău după?

Mai bine să-mi pară rău înainte decat să regret după!

 

Regretul a căzut ca un trăznet în paratrăznetul poftelor mele

lăsand o ruptură între păreri de rău şi dorinţă

e oare cu putinţă?

nevăzutul vant al vieţii îmi mătură norii clipelor

fără să mă lase să-i las să-mi plouă pămantul de care mă leg

sufocantă durere în piept

mă încheie ca pe un final de capitol

şi învăţ să aştept următorul – fără regret

întorc foile din calendar spre’a vedea că pe fiecare scrie „aprilie”

iar ziua de luni e duminică

ziua de marţi duminică

întreaga săptămana duminică

 – duminică de Paşte –

primul capitol de regret şi de noapte în încorsetarea graului care moare

spre a se naşte!