Volumul meu de debut (poetic): „În coaja semnului de întrebare” :)

„Cartea lui Ruben Bucoiu este una vie, una a trăirilor şi retrăirilor autentice, credibile, salutare. Filologul-profesor este şi misionaristul-seminar(t)istul recognoscibil prin arta…grădinăRitului unei semantici bine instrumentate, deloc livreşti, ci Inspirate. Vă recomand să citiţi singuri cartea, sau fie şi în incinta (amvonul) – unei întruniri într-olalta- spiritului, ca Egregor. Majuscula T este semnul elohimic al Divinităţii care aşteaptă de la om restituirea, harul reînnălţător, psalmodic, spre Bucuria de A FI.” – Eugen Evu, scriitor, publicist

PS. Nu ştiu încă data exactă a lansării de carte, dar vă voi anunţa ce şi cum, când şi unde… 🙂 aaaa….colorile de pe copertă arată mai bine în realitate …(nu) ştiu cine a făcut poza, nu recunosc nimic…)

Publicitate

temă de casă

e atâta frumuseţe în lume că ochiul nu reuşeşte s-o soarbă

piciorul o calcă netrebnic prin iarbă

dar ea e indiferentă şi oarbă

se dă pe de gratis ca o frumoasă uşoară ce e…

 

particip la toate licitaţiile din oraş (sau din ţară)

şi ridic de fiecare dată mâna ţinând între degete

banii rupţi pe care mi-am vândut zilele toate

– ştiu că sărăcia mea e casa de modă

de unde se-mbracă –

 

când mă plictisesc – pentru că ştiu că există

mereu o altă licitaţie – cos bancnotele rupte

cu papiote găsite prin albumul cu poze

…sau mă rog – cu aţa lor ce-mi întinde pânza ochilor

să sufle marinarii în jarul soarelui răsare –

şi dreg cu ridicarea de mână toate notele proaste

luate la lecţia despre frumuseţe

 

 

căzuţi la datorie

am ridicat glasul Dumnezeule

glasul gândului meu să văd de nu s-a ascuns cumva

pe sub el praful de stele

al gândului tău

 

sălăşluieşti în gând ca într-un trup

a cărui membre sunt cuvinte vii cu care

pleci şi stai şi iar revii

ce faci acolo sau ce meştereşti

de ce nu ai un trup al tău nu vreau să ştiu

cu trupul istoriei te-mbraci

cu trupul ei ce-i mort şi nici nu e şi-i viu

 

tu-mbraci o lume ce nu e într-o lume care este

ba nu ba nu îmbraci gândul ăsta-n culoare

şi te foloseşti de poet

ca de un drum dinspre A către Zet

 

Tu parcurgi emausul în trei oameni deodată

şi traduci din Scripturi cu-nviere

şi te faci nevăzut la fel cum te faci că vrei

şirul gândurilor tale să-l pierzi

să cădem pe gânduri odată cu tine

din coaja cuvintelor până-n miez

 

căzuţi la datoria aceasta scăpăm

de datoria altor gânduri şi de dobândă

sub crucea ta cu lemn de jug şi blândă

 

din simfoniile caniculare ale zilei

de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca

în cap şi-n inimă m-aş împuşca

să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine

pân’ dincolo de tot ce-i de văzut

 

dar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara mea

să urc

ci trece-n zbor cu şuier şi tam tam

taram taram

şi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritual

iar l-am pierdut

 

apuc marfare line lente leneşe

le urc din mers şi văd şi simt şi gust

ce poartă-n ele tot felul de încărcături

din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet

la clasa-ntâi’

călătoresc cu ele clandestin

 

sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar

un scurt peron cu scări de cord

şi becul programat

 

nu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi

mă las purtat

trenurile nu ştiu de pânze şi de ape

ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf

a unei cărţi

sub simfoniile caniculare numite zi

 

la mormântul celei de-a treia zile

murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă

veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul

s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –

plângeau cu toţii hohotind
..de bucurie

priponite le umblet, le zâmbet

cum ne temem de frica însăşi:
nu văd decât negru sub pleoape
îmi văd ochii închişi şi-mi văd orbirea
fără să ştiu ce folosesc în locul lor
sau cum de totuşi văd…

 

am un sentiment de mulţumire
cu o uşoară fantă de teamă
le port şi le trag după mine-n neştire
pe faţă le zâmbet în spate le umblet
prin vene le zeamă

 

aproape am terminat de tradus
poate de-aia mă locuiesc sentimente
e an de recoltă e vorbă de spus
zile priponite-n… evenimente

 

neSimplitatea morţii

în văile înţelegerii

            în văile simţirii…

o să colindăm împreună potecile

           suferinţei sub paşi

ehe, ar fi prea simplist

să merg(em) aşa, pur şi simplu

            în W-uri

 

 

porţile deschise ale duminicii

ce să (de)scriu, litera

inima literei sau sunetele ei răspicate?

drumul cu tot cu paşii surprinşi macro

într-o poză

salvată undeva într-o amintire

mai degrabă uitarea s-o descriu

rătăcirea mapei – hărţii aceleia –

după care ştiam cum să găsesc amintirea

şi unde

 

acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o

şi fără să păcălesc adevărul

şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui

ca o realitate mai mare decât actul în sine

de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte

n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea

 

coastele literei să le descriu?

cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului

bătăliile, războaiele, frământarea

dospeşte-n înţelesuri frământarea

şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci

iar alteori a vatră

 

pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare

n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere

în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii

ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei

 

prima zi

fă din răsadul mormântului un loc de pelerinaj

rostogoleşte piatra sau mai bine rosto-goleşte piatra

şi rupe sigiliul de la gură

…

unora gura le este un mormânt deschis

altora le miroase a-nviere

şi-ntreaga săptămână-i duminică

metamorfoză

…m-am cuvânt până când Tu!

salt peste îndoială

alergarea cere

vamă spre trudire

timpul nu se-ntinde paşilor covor

dimineaţa-şi lasă

zorii să deşire

ochii neagă zvonul dat urechilor

(peste gardul zilei se cocoţă noaptea

ucenicii simt treceri spre abrupt

moartă-n crăpătura cuiului din cruce-i

Raza răsărită din Necunoscut)

cine-a pus grădina asta de măsline

între noi şi viaţă ca o ‘mpiedicare ?

fug, aleargă-n graba veştii dimineaţă

sar peste grădină, sar peste frustrare

(paşii-n rostogol-uri

sar chiar peste fugă

graba regăsirii e ca o ştafetă

cu gura căscată mormântul se miră

cum îi sar intrarea

paşii ce în fugă

îndoieli deşiră)

din al 45-lea psalm

Cuvintele fierte sunt nişte legume pe tava foii, de ecran sau de gânduri – ce meniu !

Cuvintele în clocot sunt explozive fără să fie periculoase ci doar neîncăpătoare, nu în ele, ci în tava foii, a ecranului, a gândului şi-a gurii – ce încărcătură !

Dacă-s pline de farmec, aşa cum cu praf de puşcă e plin glonţul, totul e să nimeresc ţinta, tu acela spre care-mi îndrept lauda – ce precizie !

Şi dacă nu voi nimeri din prima, voi căuta potrivit meniul,  îl voi umple potrivit cu încărcătură, fără să schimb ţinta, şi voi ţinti „miezul” – ce exerciţiu !

„Căci după cum avem parte din BELŞUG de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos, avem parte din BELŞUG şi de mângâiere !”

Am adus doza mea de-ntrebări s-o devoreze răspunsurile Tale…Măcar în privinţa asta să fiu şi eu sărac.

Dar cine poate sărăci cu Tine alături, când Tu nu ştii decât să-mbogăţeşti ?!

…

replica

Ai făcut altar din două lemne

şi-ai legat iar cerul de pământ

Te-ai făcut o punte peste stele,

legământ semnat în sânge sfânt.

A tremurat pământul de groaza

poverii ce-o purtai pe umeri goi

Judecătorul şi-a rostit osânda.

Te-a legat de moarte cu un cui;

Iubind,

spre răsărit Tu ai întins o mână

Iar cealaltă s-a încleştat de-apus

Coroană de sârmă înghimpată

ca gard peste frunte ţi-au pus.

Le-a fost frică de ce era după

Si dop de piatra la gură au adus

Cuvintele şi-au revărsat ecoul

Dând piatra in lături

Fără vorbă

Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus!

 

zile înainte de Paşte

Să regret înainte sau să-mi pară rău după?

Mai bine să-mi pară rău înainte decat să regret după!

 

Regretul a căzut ca un trăznet în paratrăznetul poftelor mele

lăsand o ruptură între păreri de rău şi dorinţă

e oare cu putinţă?

nevăzutul vant al vieţii îmi mătură norii clipelor

fără să mă lase să-i las să-mi plouă pămantul de care mă leg

sufocantă durere în piept

mă încheie ca pe un final de capitol

şi învăţ să aştept următorul – fără regret

întorc foile din calendar spre’a vedea că pe fiecare scrie „aprilie”

iar ziua de luni e duminică

ziua de marţi duminică

întreaga săptămana duminică

 – duminică de Paşte –

primul capitol de regret şi de noapte în încorsetarea graului care moare

spre a se naşte!