intrarea la apă a minusului

scad preţurile strigă reclama

scad temperaturile urlă frigul

din cauza nivelului mării scade

orizontul aerului de zici că

ne intră orizonturile la apă

şi nu ne mai cuprinde perspectiva zilei de ieri

 

noi atunci îmbrăcăm alte scăderi

în camerele de probă ale altor ochi

care din privire-n privire – aşa cum

aproapele din aproape-n aproape se apropie –

se-ntorc în izvorul ochilor proprii

şi-atunci domino-ul scăderilor

se declanşează

 

scad vorbele dar nu în centimetri

(cine ştie cum se măsoară înţelesurile)

de zici că inima lor e un melc

pe care după ce îl încânţi îl atingi

între coarnele lui codobelc-neologismice

şi nici la număr nici la viteză nu sunt sărace

în decibeli cu portbagajele lor pline

cu roţi de rezervă

 

(probabilitatea e zero la fel şi rezultatul indiferent

de scădere)

 

Publicitate

mi-e totuna

să te-ntinzi să te lungeşti până când

întinderea şi tu totuna este

 

să m-ajungi să m-apuci până când

distanţa dintre noi nu mai este

decât o amintire a unei umbre de gând

şi tu şi cu mine gândul suntem

 

să pleci auzi să pleci doar înainte

şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire niciun regret

nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale

mi-e totuna

 

şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva

ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi

dar de ce de ce să tulbur tăcerea asta a ta

care totuna cu a mea este

 

şi eşti: „a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi

şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când

zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele

aburul vieţii

 

să te-ntinzi până când

îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale

dimineţile în care te-ntinzi

până când se crapă de ziuă din pricina

braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea

şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr

până când zgomotul muşcăturii amintirile şi noi

totuna sunt

 

gogoşarul umplut al urechii

ce să curgă ce să stea

steaua-n pungă vorba-n ea

piedici pe cale drum pe pedale

tăceri în taclale şi fum

iubiri între frunze şi focul cătun

memorii uitate cu trupul uşor

fulgi de cenuşă şi aripi de scrum

paşi fără umbră

sens fără drum

 

cum să se scurgă cumul a ce

sufletu-n vorbă cara cu pace

mijloc între două jumătăţi de întreg

ne-nţelegeri legate cu fir de-nţeleg

fire-mpletite cu ghemuri de ghes

gogoşarul urechii umplut cu-nţeles

ca foamea să muşte din hrănire şi ea

cum muşcă întunericul flămând dintr-o stea

şi setea aceasta a ochiului gol

pândeşte-n afară dându-i ocol

 

ce câine adulmecă un fir de miros

ce este nu e: nu ştii de va fi

cum nu ştii de a fost

totu-i o nebunie belşug de-amalgam

ochiu-i al meu da’ nu ştie că-l am

îmi atârnă pe faţă latul lui drum

dansul cu lungu-i certificat că-i nebun

condamnat la judecata unei simple-ntrebări

umplută de viaţa oricărui răspuns

nimicuri vidate cu vidul în ele

coş ce există

lângă gol de nuiele

 

pierdută identitate în găsirea cea nouă

optul culcat în lanul cifrat

rupe literele în oglindă ciudat

coacerea cloceşte clocirea

timpul potrivit se rupe în două

optul cel nou fi-va nouă

 

spate-n spate…

spatele zilei de azi e faţa zilei

de ieri  sufletul e un ochi care

nu-i altceva decât spatele unei priviri

ce se reazămă pe un umăr

spatele unui alt umăr şi el

timpul e o înlănţuire de omoplaţi…

 

Unde merge strada asta?

Lucrurile nu sunt lucruri…

culorile nu-s culori

lanterna mea nu-i Lumina Ta…

 

*

Mi-am făcut nişte gheaţă pentru plinătatea paharului

da’ am ignorat unicitatea fulgilor de zăpadă…

 

*

Brusc am luat-o pe străduţa care mergea înainte

– aşa merg străzile în tot felul de direcţii stând pe loc –

mă ducea ducându-mă singur…

 

*

Unde-i imaginea? Imaginea pe care am pierdut-o

a lingurilor lungi cu care îi pot hrăni doar pe alţii

sperând ca ei la rândul lor să facă la fel cu imaginea

lingurilor lungi din mâinile lor…

cântece diferite

ai tras pe ochi o şapcă jerpelită

şi nu ţi-ai pieptănat perii din barbă, apoi

te-ai aşezat turceşte pe o plită

cioplită grosolan c-o veche bardă

în colţul străzii dincolo de staţie

e-o catedrală plină de vitralii

lumina chipurilor le dă viaţă

pioşi răsună-n criptă gologanii

Isuse vocea ta smerită se ţese cu acordul de chitară

mulţimea-ngândurată şi grăbită

te ocoleşte-ntre carton şi seară

nimic nu le izbeşte în privire

şi până-n inimă nu pot să vadă

Tu cânţi acum din fluier o baladă

şi tot schimbi instrumentul cu uimire

Luca7.31

camuflaj

pe lângă urmele buzelor curge cafeaua… pe lângă urmele buzelor rămase pe ceaşcă

ne întâlnim la max shop pe marginea desenului animat – exact în locul în care apa acum îngheţată ne izvora la picioare, în vârfurile degetelor de la picioare…

culeg câte-o boabă din ceaşcă – îndepărtez zahărul şi-i pup aroma cu gust de porţelan

în spatele geamului mat soarele se desfată în voie ca plictiseala mea în spatele aparenţelor…