Arhive pe etichete: lumina

Nichita Stănescu: Contemplarea lumii din afara ei

Standard

„PARTEA I : NERVUL TERESTRU

l. Cel care a murit despre
cel care nu s-a nascut

Ne trebuie un timp care sa ne impace
felul nostru de a fi,
care sa ne lumineze ochii,
ochii care au inceput sa creasca anapoda
pe tot cuprinsul fiintei noastre,
ochii din nari si din degete,
ochii grosi din calcaie
precum si ochii
pe care-i eliminam tot timpul din noi
sub ciudata infatisare a cuvintelor
si a strigatelor.

El va fi vedere,
noi stim aceasta,
el va fi vedere.
De aceea i-am si pregatit
paturile ochilor nostri
pe care-i tinem neplansi.
Pentru el ii tinem curati si neplansi
sa aiba unde trage peste noapte
in orice secunda ar veni
cand va veni.

11707492_1442484042741604_6296293133694474458_n

2. Nervul terestru

Iata prima parte a descrierii :
aici, in aceasta zona cosmica
sub pleoapa albastra.
toti se mananca pe toti.
Neintrerupt,…”
[…]

Citește în continuare:
http://www.nichitastanescu.eu/opere/poezii/contemplarea_lumii_din_afara_ei.html#.Ve_JrJfQPQ0

Anunțuri

steaua de cursă lungă

Standard

ea curge spre miezul înțelesului ei
capturată de ochi sub pleoapa închisă
luminoasa sintaxă spre dicționar
spre delta tălmăcirii cu note de subsol
spre marea poveste din ea

știi, avem în noi nu doar praful de stea
(viață mobilă neștearsă)
…ai în tine steaua însăși
cursă acolo în toți anii tăi
în care-ai primit-o

inspirată, mestecată,
inhalată și sorbită
a cărat cu ea lumea ei
devenind prin amestec
lumea ta…

light-on-the-eye

stând la coada ochiului

Standard

ai scos din lumină steaua
şi presimţeam că la fel vei face cu ochii mei
cu rădăcinile privirilor mele
când mi-ai pus în faţă două bucăţele de hidrogen
uite, na!
ce altă dovadă mai vrei?

eu am înghiţit în sec şi-mi simţeam oxigenul broboane pe frunte
şi-am început să plâng fără de lacrimi
lipsa luminii ce zăcea desfăcută pe masă…

în identificarea vinovatului
cu ajutorul altor stele văd mereu
(când reuşesc să prind câte o oglindă)
mica cicatrice în cele două puncte
făcute atunci cadou

de pe coada cometei ambigue
sunt întrebat şi astăzi uneori:
what’s your point?
iar eu de pe coada altei comete
dau din coada ochiului
fără să se înţeleagă prea bine
cum de tot îndepărtându-se
tot licăreşte

 

fluviu lung negru(?)

Standard
de ce-ar fi cum ţi se pare că este:
dimensiune şi culoare…
când evident lumea n-a avut niciodată
3 dimensiuni
şi râul fluviului nu-i afluent
şi afluentul nu-i adăugare sau ceva-n +…
 
socoata aceasta o altă
matematică măsoară lumina
cu tot cu fluviul ei
deşi greşeşte în calculul poetic rezonează
când cu ochiul
când cu pata de culoare
din noi
sau alte simţuri afluente celor 5
cu care noi avem un obicei
 
că lungimea şi apele n-au formă
fixă
(nici n-au… avut)
 

corespondenţă

Standard

Raza unui cerc corespunde cu steaua din care face parte! 🙂

bifurcare de sens…

Standard

Să te-ntinzi să te lungeşti până când întinderea şi tu totuna este şi să m-ajungi, să m-apuci până când distanţa dintre noi nu mai este decât o amintire a unei umbre de gând şi tu şi cu mine gândul suntem. Să pleci auzi să pleci doar înainte şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire, niciun regret, nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale, mi-e totuna, şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva, ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi, dar de ce, de ce să tulbur tăcerea asta a ta care totuna cu a mea este. Şi eşti! “a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele aburul vieţii. Aşa că te rog să te-ntinzi până când îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale dimineţile în care te-ntinzi până când se crapă de ziuă din pricina braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr până când zgomotul muşcăturii, amintirile şi noi, totuna sunt.

Deşi e clar, cât se poate de clar că după cum mie nu mi-e totuna, nici indiferent nici la grămadă, tot aşa nici vouă nu vă este totuna, chiar dacă gura o afirmă, chiar dacă degetele o scriu (cu creionul), chiar dacă din când în când se întâmplă să fie adevărat şi potrivirea dintre vorbe şi simţăminte atât de enervant de precisă încât te înfiori şi te întrebi de unde atâta insensibilitate, de unde atâta indiferenţă. Chiar aşa, de unde? Că noi nu se suntem nouă înşine sursă decât de la un punct încoace, sau încolo, ce ştiu eu care e direcţia în care privesc, darămite să mai ştiu şi direcţia în care şi din care priveşti tu.

Dar dacă te apleci într-o parte nu te apleci în cealaltă, şi dacă te înclini spre unele le laşi deoparte pe altele, astfel fie că te descalţi fie că speli podeaua până la urmă trebuie să alegi ceva, şi orice refuz şi orice lipsă a alegerii e o alegere. Să scapi nu poţi, să te laşi prins nu poţi aşa că le îmbrăţişezi pe amândouă când pe rând când deodată, nefiind în stare să le desparţi, nefiind în stare să chemi sau să apuci nici un instrument care să le despartă pentru tine aşa cu de la sine putere sau cu ajutorul tău. Aşa că ele rămân aşa, şi tind să fie până când tinderea aceea le este ştreang şi ape care le vin de hac, în care se îneacă, fie că nu mai pot înghiţi fie că au înghiţit prea mult. Şi din când în când te laşi şi prins şi şi scapi, cum de fapt se întâmplă mai tot timpul, când ieşind din casă întri pe hol, sau părăsind holul îmbrăţişezi noul hol al casei, făcându-le pe amândouă deodată. Detaliile de genul ăsta nu fac altceva decât să scoată în afară regula care se aplică şi la cele ce par mari şi la cele ce par mici, şi la cele ce n-au treabă cu cele interioare şi la cele ce n-au treabă cu cele exterioare, având totuşi între ele liantul acesta nedespărţit al conexiunii.

Că cine se poate desprinde de tot şi de toate, cum ne vine să facem când suntem nervoşi sau supăraţi sau nefericiţi şi ne vine să fugim în munţi şi să lăsăm în urmă lumea care nu ne înţelege, de parcă copacii pădurii cu tăcerea lor ar fi nişte urechi numa’ bune care să ne asculte fuga şi oftatul şi frământarea. Şi ne vine să plecăm şi o spunem cu glas tare ca pe o înjurătură, însă ştim că plecatul ăla nu e o fugă de îmbrăţişare ci este o altă îmbrăţişare, nu este o soluţie ci este o altă variantă, care ne ajută să facem faţă ăsteia în care am ajuns. Că tot timpul sunt mai multe variante, însă noi nu le vedem pe toate, pentru că după cum se întâmplă la fel zi după zi, când pe partea noastră de lume e lumină, pe partea cealaltă e noapte, iar mâinile ne sunt prea mici ca să ne jucăm cu lanterna acolo, şi să luminăm întunericul ce se va roti şi va veni şi la noi, indiferent de ne va prinde pregătiţi sau nepregătiţi. Că nu suntem niciodată pregătiţi pe de-a-ntregul, doar parţial, şi nici nu vrem să fim pentru că ne place surpriza şi ne încântă suspansul şi nou, şi aventura necunoscută a fiecărei zile, şi ne întristăm dacă nu se întâmplă nimic neobişuit niciodată, şi ne plictisim de atât previzibil, de parcă ştim dinainte ce urmează să vină, să se întâmple, să aibă loc.

Dar viaţa nu e concepută aşa, – din câte văd eu – oricine ar fi conceput-o, se zice că în omnipotenţa şi omnişcienţa lui dintre mai multe variante, bune, mai bune şi cele mai bune, a ales-o pe asta pe care noi în puţina noastră putere şi cunoştină o plângem şi o criticăm ooohooo, mult şi continuu, de parcă noi am avea mânecile pline de Aşi şi variantele care să o înlocuiască pe asta ar fi aşa o nimica toată pentru noi. Dar cine face astfel de calcule? Doar nu-i lumea un joc de cărţi, deşi până la urmă poate că se dovedeşte a fi un anumit joc de cărţi după care ne luăm, pe unele jucându-le ca pe un dans, pe altele citindu-le cu ochii şi cu sufletul şi cu mintea şi cu degetele, iar pe altele acceptându-le cu inconştienţă, la fel cum acceptăm cu naivitate copilărească o mulţime de alte lucruri. Şi pierdem şi câştigăm mereu, deodată şi simultam. Pierdem şi câştigîm în acelaşi timp, exact cum ziceam mai înainte despre intrat şi ieşit, despre refuzat şi acceptat, despre descălţat şi murdărit… sau dacă încă nu am zis despre astea din urmă e doar pentru că nu e vreme şi nu e timp şi nu e loc, şi nici scop nu este şi nici interes şi nici ţintă. Doar înţepături, mici înţepături ca atunci când îţi amorţeşte bratul că l-ai zăbovit prea mult într-o poziţie oarecare, exagerând cu exageratorul, cum capsăm foile cu capsatorul şi etichetăm nebunul cu nebunie.

Ce chestie şi rătăcirea asta spre găsire. Cică zic unii că dacă faci prea mult pe prostul rişti să rămâi aşa, sfârşind acolo unde nu ai început, că doar din deşteptăciune şi din faptul că nu ai ajuns încă la prostia aia eşti în stare să faci pe prostul, iar dacă cu adevărat ai fi prost nu ai fi în stare de o asemenea teatralitate, disimulare, dedublare a ta între ce eşti şi ce vrei să fi părând, totuşi ştiind bine cine eşti tu cu adevărat şi cine e celălat care doar pretinde a fi tu. Şi cică nu se poate să porţi o mască timp îndelungat fără ca după o vreme să nu te îndoieşti în sufletul tău dacă ăla de sub mască eşti tu, sau dacă nu cumva şi masca a devenit o parte din tine, noul tu fiind oarecum diferit de vechiul tu, cel care la început a pus masca pe chip doar ca să ascundă ce-i dedesubt, iar între timp cele două s-au cam metamorfozat în ceva nou. Pentru ce toate acestea şi din ce pricină cu siguranţa că or fi pe lume unii oameni care sunt în stare să ne explice, însă doar cu ajutorul cuvântului „depinde”, mereu şi mereu, după cum spune evreul „de vreme şi de împrejurări.” Că ne ducem la fereastră să ne uităm afară şi ne vedem pe noi înşine reflectaţi în întinderea de sticlă şi zăbovim în a zice exact care peisaj e mai interesant şi asupra căruia ne vine să zăbovim mai mult. Şi plecăm de acasă cu un gând şi cu o direcţie şi ne lăsăm furaţi de alta, aşa din mers, ca Nică a lui Creagă ce se scălda, dragul de el, în cireşul mătuşii, deşi gândul lui de acsă bun a fost, aproape ud de atingerea apei nu roşu-vişiniu de atingerea crengilor. Dar de… „acolo îi era scăldatul ghiavolului” de data aia şi cu ocaziunea respectivă. Dar nici noi nu suntem departe şi înţelegem destul de lezne ce înseamnă să te bălăceşti în frunze când ar fi trebuit să te bălăceşti în apă.

Şi cine ar putea nega în întregime sau parţial utilitatea baterii pasului pe loc, a apei în piuă sau învârtitul în jurul tufişului, sau a cozii, în funcţie de ţara în care te învârţi? Că mergem chiar şi când stăm pe loc aia deja am demonstrat, şi că atunci când mergem cu siguranţă ajungem undeva din nou am dovedit ştiinţific, că şi demonstraţiile astea linvistico-cuvântătoare sunt o ştiintă aparte. Măcar muşchii picioarelor se întăresc de la bătutul pasului pe loc, şi mergi ca să zici aşa dacă nu pe orizontală măcar pe verticală de la tine cel cu picioarele lăbărţate şi muşchi nebătuţi la tu cel cu picioarele în mişcare. Şi când batem apa în piuă are de câştigat mâna şi noul obicei al răbdării şi uzura piuei care va cere în curând una nou dând pe faţă lipsa banilor, sau lipsa servicului şi câte şi mai câte încât atunci când acuzi o inutilitate te ruşinezi de pripeala acuzaţiei şi de nesăbuinţa acuzatorului. Şi perlele se fac aşa, din firul ajuns la locul nepotrivit al nisipului, însă mai cu exactitate din suferinta aceea rotundă a scoicii, care îşi plânge incomoditatea şi durerea neştiind ce face, nici la ce ajută nici că cineva se va bucura cândva de plânsul ei. Şi când te învârţi în jurul tufişului oare nu creezi o cărare nouă, oare nu vezi din nou şi din nou tot ceea ce te încercuişte şi observi ce n-ai observat până atuncea şi cunoşti locul de jur împrejur mult mai bine decât cel care a trecut pe acolo fără să facă gestul tău inutil şi prostesc de a se învârti în jurul cozii neştiind mai dinainte câtă bogăţie ascunde sărăcia ei.

Alţii reuşesc alt fel de învârteli. Alţii ştiu să se învârtă şi tot învaţă şi le place şi învăţarea şi întârtirea şi învârteala. Şi-i dispreţuiesc şi-şi bat joc de cei care nu ştiu, n-au învăţat sau nu învaţă cum să se învârtă, în lumea asta în care asemenea planetei toate se învârt, toate sunt ciclice, până şi roata morii.

Dar în învârtirea atomilor cine îşi poate băga nasul? Învârtirea Planetei albastre ne face cadou în fiecare an o călătorie gratuită în jurul soarelui, chiar dacă suntem prea mici şi nu ajungem la marginea geamului prin care putem privi în afară spectacolul impresionant de dimensiuni miuscule şi inimaginabil de mari deopotrivă. Roata vieţii e de toate formele. Geometria e relativă asemenea timpului, asemenea binelui şi răului între ale căror garduri ne aruncăm paşii şi înainte şi în urmă, înainte cu eleanul de nestăvilit al vieţii pe care nu o putem nici pricepe nici înţelege, deşi încercăm din răsputeri câteodată, iar alteori suntem total indiferenţi, suntem pur şi simplu totali, iar în urmă inevitabil şi de nestăvilit de vreme ce mergerea înainte printre toate înţelesurile pe care le are şi pe care le poartă îl are şi pe acesta al rămânerii în urmă. Astfel mergând înainte rămânem în urmă, dacă nu în întregime, măcar parţial sub forma urmelor pe care le lăsăm pe-acolo pe unde am trecut. Planeta albastră se dă pe autostrada ei invizibilă ochiului organic sau electronic, deşi cel electronic pe care a reuşit omenirea să-l meşterească reuşeşte din când în când să vadă dincolo de distanţele în care cel organic se împotmoleşte, şi deşi autostrada asta e traversată mai mult sau mai puţin … dar ce vorbesc, că mereu şi mereu e alt drum, toate fiind în mişcare, în rotunda, ovala sau spiralata mişcare. Pe unde-şi lasă urmele Planeta albastră n-aş putea să vă spun şi nici nu cred că v-ar ajuta la ceva informarea asta, însă vă pot spune sigur că fiecare dintre noi se foloseşte de deplasarea ei ca să-şi măsoare destrămarea, vorba poetului, şi îşi însemnează în calendar asemenea soldatului AMR-ul. Ba până la cutare eveniment, sau la presupusul final, sau la inevitabilul final deschis de moarte. Că poarta aceasta pe care o vom cunoaşte cu toţii ne e atât de necunoscută pe cât e de sigură, fiind după cum au observat mulţi alţi unul dintre puţinele lucruri de care suntem siguri în viaţă, dacă nu cumva chiar singurul.

Dar ce rost are să vorbim despre moarte şi să ne aruncăm ochiul asupra ei când viaţa ne este parcă mult mai la îndemână, deşi stă scris că n-am cunoscut pofta până când nu a venit porunca „să nu pofteşti”, iar umbrele scot lumina în evidenţă si una trăieşte în contradicţie cu cealaltă, că n-ar putea distinge ochiul nostru mulţimea de umbre în noaptea lipsită de lumina difuză a lunii, tot astfel cum din cele rele le cernem pe cele bune şi din cele bune le umbrim pe cele rele, prin contrast, prin comparaţie, prin judecată, deşi se dovedeşte de-a lungul timpului că nuanţele se şterg şi se schimbă şi dracul parcă încă mai are aripile pe care le avea când era heruvim, şi heruvimii pe cât sunt ei de sfinţi şi de luminoşi poartă în mâinile lor anglice ditamai învăpăierea de sabie. Şi ne punem mâna la gură (ar trebui cel puţin) atunci când rostim că lucrurile sunt aşa cum le vedem noi şi nu aşa cum sunt ele în realitatea lor în care trăiesc şi că numai prin lumină putem vedea lumina şi numai prin întuneric putem pipăi întunericul, fie cu ochii fie cu ochiul nevăzut al degetelor ce stă sub unghii ca celălalt ochi sub pleoape. Întreabă orice orb şi îţi va spune că aşa e, dacă nu cumva cu mult mai mult decât sunt eu în stare să scriu aici, de vreme ce mă laud că văd şi ştiu că nu sunt în stare să văd nici măcar atât cât vede un orb. Că ochii lui îmi sunt necunoscuţi mie tot aşa cum el tânjeşte după pleoapele mele deschise, tânjeşte după ferestrele luminii mele. Şi ce-ar fi dacă n-aş scrie aici „mele”, dacă aş lăsa doar „luminii”, că doar nu-s eu posesorul ei, şi nu-i a mea, decât din pricina faptului că mi-a fost dăruită ca să mă bucur de ea şi prin intermediul ei de toate cele pe care le colorează ea cu culorile ei ascunse în albul năucitor şi înşelător pe care şi-l prezintă, fiind altceva decât ceea ce pare că este, sau fiind deopotrivă şi ceea ce lasă să se vadă şi ce ne ascunde, şi ce pare şi ce nu pare, şi ce se vede şi ce nu se vede, păcălindu-ne ochii tocmai ca să nu ni-i rănească.

…cu ei răniţi am mai vedea rana?

„radiaţie oarbă”

Standard
…ea ajută ochiul nefiind (însă) ochi
 
solar-flare

clarificări 0003

Standard

(cică) Nu vedem lumina! (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)
[…]
Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.

Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu “adevărat” e traducerea.

227905__summer-flowers-bloom-poppies-petals-stems-plants-sunset-light-color-evening-nature_p

De-aici se naşte poezia…

Standard

(cică) Nu vedem lumina (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)

Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.

Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu „adevărat” e traducerea.

vedere de la…

Standard
tu locuieşti în gazde străine
şi prin ele câteodată 
mă scuipi
las’ să mă scuipe
zice inima-n mine
poate-am orbit
poate nu mai văd bine
(sau simt de-mprumut
reîntoarsă la lut)
scuipă-mă-n ochi 
de-a dreptul cu tină 
să văd pământul 
pământesc peste ei
mustind o neagră 
străină lumină…
 

speechless (love)

Standard
n-am cuvinte cât te iubesc dar
voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meu
voi face semne cu el de parcă
în noaptea aceasta deasă a tăcerii
numai lumina acestei lanterne se-aude
 
şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărut
şi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte
îţi va face inima să tresară
şi faţa ta să ia din nou aminte
 
la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuie
neputincioasele cuvinte lipsă?
când am zâmbetul la mine tot timpul…
ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească
să te-ajungă să te-ngroape
cum frunzele toamnei biruie pomul
de parcă eu aş fi tu iar tu omul
 
tu eşti Cuvântul ia-te-napoi:
(ce târg ar fi ăsta între noi doi?!)
 
îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire
dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdea
ruptă atunci la trecerea ta
pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfalt
pe care tu le umpli coborând din înalt rupturi
pe nişte petece de hârtie
cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti:
tăcerile tale cu care iubeşti
 
 

spusă altfel

Standard

Să fie lumina sufletul soarelui? Trupul lui mort?
Pielea lui de şarpe galben?
Respiraţia lui pe care-o pierde ca să putem noi respira, cu care respirăm noi?
Clocotul inimii lui, orbirea-i preţioasă: preţul cu care ne ia (nouă) ochii…
cu care ne cumpără nouă văzul.

n-am ajuns încă !

Standard
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?
 
voi ajunge sufletul vechiului
şi-l voi (şi) depăşi ?
voi ajunge din urmă din nou(l)?
cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri
stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată
în lacrimi se-neacă în ele
în gustul amar de tăcere
mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor
nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei
cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă
fără lumina niciunui foc fără cutie poştală
fără scrisori fără veşti fără joc…
 
ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi
Dumnezeule ?
ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?
un punct într-o margine de cuvânt sau
nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme
în urma unor lipsuri de mersuri…
 
joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei
ce-ai să câştigi ?
care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?
 
împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent
nişte minute nişte ore nişte secunde
despică burţile nerostirilor până-n tăceri
desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău
rupe rămânerea-n urmă de-ajungere
mai noul de mai noul de ou…
 
voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi
latura stângă
lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2
plimbările tale cu spatele
funia ‘nodată în buriculpământului
dedesubtul plimbărilor
întâiul răsărit al cuvântului …
 (..?)

ea e o ea

Standard
e o junglă sălbatică inima
că junglă domesticită nu este
tot caut sub umbre asflat de şosea
sau urme de roţi cu colţuri de stea
fosila strămoşilor veriga şosea
jungla mă-nghite
devorează
mă vrea să mă facă aidoma ei
una cu ea
o insulă-n luminiş de copite
 
da’ nu mă las, nu!
ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă
‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă
ce bâzâie un refren rătăcit
acum c-ai plecat ai venit
croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi
încearcă să ţii pasul cu creşterea
poţi?
 
încearcă busola încearcă-i pe toţi
copacii mă poartă de ambele torţi
mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi
ferigă fecundă cu inimă-n ea
bătaia-i e ritmul luminii e stea
e setea de viaţă ce trupul o bea
e o ea jungla
inima e o ea
securea, tăierea, cărare-i o ea
iar eu sunt un el ce-şi doreşte
ce vrea
 

fotosinteza cuvântului

Standard
Lumina Ta e oxigenul meu (?)
prin frunza foii ca din gură-n gură
fotosinteza asta tot mereu mă taie pe din două
mă fisură
cu ascuţişul ei de Prometeu
*
în jarul arderii necontenit
asemenea bunicii şi poveştii
adorm în largul zâmbet pironit de transparenţa vorbei
ce deschisă m-a’ntâmpinat şi m-a uimit cu aerul oxigenat
ce a trezit
lumina Ta pe limba mea
în ochiul ramură cu frunză-n ea
sau un plămân cu pleoapa tot aşa
Lumina Ta cu vorba ei