el e un cal sărit șotronic
de pe vârful stelei pe-un altul
tăind planurile vechi
în sfere cu colțuri ovale
rotunjite pe-o parte
mai ales
și mult mai…
o stea în cinci colțuri
inegal înmulțite
într-o mereu o altă
socoată călătorind
cu viteza luminii
brațele ei întinse
…
Ce-i „fainul”?
…O potrivire!
De era ne-fain, tot fain era!
…poeții?
poeții au un ochi în plus
miopi din când în când la tot
ce-i împrejur a tot
se apropie să vadă ce și cum
magnetic să citească
ce încă nu a fost…
Oamenii-s fântâni nesăpate…
…adevărul este o variantă pe lângă variantele adevărului!
verbule, cuvântule cuibăritule pe limbă zgomotule, voceo cu miez dincolo de sunet sinusoidalule, undo cuibăritule-n ureche aproape fiind vrajo – sintaxo – eticheto crescută în vrejul întortocheat al simbolului mâzgălituro… tăcutule cuibăritule-n ochi stând pe spate lumino fără de soare tu, soare fără de lumină orbule şi orbireo tu, întortocheatule verbule, cuvântule litero formo misterule…
Raza unui cerc corespunde cu steaua din care face parte! 🙂
să rupi eticheta (unui lucru) şi să scrii alta…diferită să o rupi iarăşi şi să scrii altfel: uite o definiţie a adevăratului talent acum şi pe-asta tre’ s-o rupem să scriem alta…
Câte soiuri de călătorii pe lume. Pe unele dintre ele le parcurgem, suntem norocoşi că ne ies în faţă şi le păşim, iar pe altele doar le privim de departe sau le visăm. Şi alea privite şi alea visate până la urmă tot călătorii sunt. Se împletesc aşa cum cărările peştelui îi sunt înot, sărind una peste alta în repeziciunea apei, în însăilarea pe care inotul lui şi curgerea ei o transformă într-o mare şi minunată pânză sub ochii privirii şi ai gândurilor noastre. O călătorie iniţiatică prin care nu doar că luăm contact cu lumea atingând-o cu paşii, degetele, ochii şi gândurile, dar o dublă călătorie dacă nu triplă sau cu mult mai mare, în care ne întreţesem cu tot ceea ce ne iese în cale. O călătorie poetică în care via se poate coace din vale până-n cules, în care tot ceea ce folosim ca să înfăptuim călătoria este extraordinar de minunat, cu mult mai minunat decât strada prăfuită pe care toamna o spulberă până dă de măduva pământului, aruncând înaintea ei nu doar anotimpul de dinainte ca pe o haină de care se dezbracă, ci şi ca de un bilet de intrare, aruncând hergelii de praf înaintea ei, torţe de tăcere. Parola de intrare în noi ne este cunoscută şi necunoscută deopotrivă, şi dacă nu avem în noi călătoria aceasta de cele mai multe ori nici nu o putem parcurge, şi totuşi o facem cu voia sau fără voia noastră, în serile de vară în care lancea ce-a ucis ziua se sterge de cârpa albastră a cerului de-o înroşeşte toată, iar ochii noştri văd şi nu văd tot ce se petrece. Călătoria aceasta poetică este nelimitată, eşte infinită ca înţelesul cuvântului pe care nu-l înţeleg.
Viaţa este numitorul comun a tuturor acestor călătorii, este nodul în care se strâng toate, este suma lor. Când ne oprim sau chiar din mers ne folosim de gând ca de un tren cu care ne întoarcem în trecutul pe care-l cunoaştem, călătorim printre amintiri spre ceea ce am fost şi am gândit şi am simţit înainte de aceste mari portrete printre care călătorim acum călătoria aceasta a memoriei. Unele dintre aceste călătorii sunt mai ceva ca nişte concedii, şi am sta acolo în fotoliu sau în şezlongul ce se leagănă sub pomul umbrelă şi am tot călătorii, până când vine cineva sau sună telefonul, sau latră câinele sau un gând al realităţii şi al călătoriei prezente ne smulge de acolo şi ne aduce înapoi. Şi asemenea înotului de peşte, rapid şi săltăreţ, ne mutăm din trecutul acela către viitorul acela, călătorind cu visul ochilor deschişi către ceea ce ne-ar plăcea să fie în viaţa noastră la fel de solid şi de concret ca razele soarelui ce separă ziua de noapte. Călătoria aceasta a visului este mai complicată şi mai nesigură aruncând ca în oala în care amesteci ingredientele, pe lângă cele cunoscute, multe altele tot cunoscute şi dorite, dar şi un pic de mister, de suspans, de emoţie, de tremur în glas, de frică de nou, ca pe nişte mirodenii care dau visului un gust atât de plăcut. Visul cu ochii închişi mereu e undeva în spatele nostru şi ne uităm la el dimineaţa aşa peste umăr, încercâd să îl tragem de sub plapumă ca să-l vedem, încercând să-l aducem afară de acolo din fantastica lume onirică şi să-l punem pe buze, în borcanele cunoscute ale cuvintelor, în cătuşele înţelesurilor care ne slujesc fără să fie conşitente de slujirea lor sau fără ca noi să fim conştienţi de conştienţa lor.
Şi câte şi mai câte alte călătorii mai sunt pe lume în marea călătorie a scrisului în care am pornit. Călătoria oglinzii în care ne aventurăm cu privirea, călătoria cititului în care ne aventurăm privirea sau cu vârfurile degetelor, călătoria urechii în care ne aventurăm muzica şi şoaptele, călătoria iubirii în care ne aventurăm cu inima şi regretăm că nu ne-am luat şi capul, sau în care aventura cerebrală regretă oarecum şi plânge de dorul inimii care-i şoptea că din toate aceste călătorii nu lipseşte niciuna, ci toate sunt la locul lor mai mult sau mai puţin, toate sunt legate între ele în ceea ce nu vom putea eticheta niciodată corect, chiar de am sparge toate borcanele şi am lipi toate etichetele, nemaiputân fi în stare să vedem ce-i cu etichetă, de multe ce sunt. Căci cum ar putea un singur cuvânt să cuprindă toate aceste drumuri, toţi aceşti paşi, toate aceste destinaţii, toţi bocancii şi toate cizmele, toate valizele şi toate cutiuţile din valize, în care un singur inel, sau o pereche de cercei, sau o bucăţică de hârtie învechită de vreme abia dacă cuprinde o frântură dintr-o altă călătorie nespus de aventuroasă, cu nespus de multe detalii şi necunoscute dintre un bărbat şi iubita lui, dintre un copil şi tatăl său, dintre un elev cu un potenţial extraordinar şi profesorul lui superficial şi miop, preocupat de ratele lui la bancă sau o altă mulţime de grijuri îndesate şi ele acolo în călătoria lui etichetată prost. Cum ar putea face toate astea un singur cuvânt când o mulţime de cuvinte reuşesc aşa de stângaci în încercarea lor, stânga şi dreapta modificându-se treptat în funcţie de faţă sau spate, în funcţie stânga sau dreapta.
Soiurile de călătorii sunt de fapt faţetele călătoriei. Geometria a numit-o segment de dreaptă, ia muzica a numit-o cântec, metafizica a numit-o religie, iar fizica a numit-o moarte sau viaţa (nu cred că s-a decis încă). Copilăria şi adolescenţa au numit-o şcoală, iar mama şi tata i-au zis Ionuţ sau Evelin, sau Tao Chao sau Ghiuri, sau nesfârşitul şir din călătoria aceasta a numelor. Tu cum îi zici aşa-i zici, şi aşa va rămâne. Cuiele şi ciocanul i-au zis tâmplărie iar pensula şi culoarea i-au zis şi încă îi zic pictură, şi tot altfel şi altfel îi zicea ciocanul şi dalta, mâna şi fierăstrăul, pomul şi securea, şurubul şi cheia, cheia şi broasca, broasca şi lacul, lacul şi peştele, peştele şi undiţa, undiţa şi magazinul, magazinul şi banii, banii şi valoarea lor, valoarea şi credinţa, credinţa şi relaţiile, relaţiile şi Papa de la Roma, statul şi statul, graniţele şi libertăţiile, paşaportul şi dicţionarul… nu, nu avem voie, nu pot să pun punct, n-am cum, pentru că punctul poartă pe nedrept numele de sfârşit, iar aici în miezul cojii nimic nu se sfârşeşte niciodată, pentru că şi niciodată e etichetat cu eroare, iar despre eroare nici să nu mai vorbim.
Ce se aştepta Columb să descopere n-a prea corespuns cu descoperirea însăşi, însă asta nu o face mai puţin o descoperire valoroasă, extrem de valoroasă pentru nişte oameni care nu erau conştienţi de felul în care arată capătul lumii, unde se sfârşeşte apa şi în ce fel. Călătoria aceasta, expediţia de genul acesta are de cele mai multe ori rezultate diverse, diferite şi uimitoare, şi nu contează prea mult dacă se potrivesc sau nu cu aştepătările, ba chiar este de aşteptat să nu se potrivesacă. Oare înscrierea la facultate nu este o excursie de genul acesta în care intuieşti finalul dar totuşi nu-l poţi cunoaşte de dinainte. Oare căsătoria nu e şi ea o astfel de călătorie în care descoperi mereu şi mereu ţărmul cel nou al celuilalt, în care ancorezi corăbiile sufletului tău cu toată încărcătura pe care ai adus-o cu tine şi întreg echipajul care te-a ajutat şi te ajută să ajungi acolo. Oare nu are fiecare din noi parte de astfel de expediţii, desigur cu variaţiuni pe temă, şi ar fi chiar culmea ca ele să se asemene prea mult, caz în care am ajunge cu toţii în acelaşi loc, iar cert este că şi dacă ne ducem în acelaşi loc având aceeaşi destinaţie, fiecare ajunge într-un loc unic, unic pentru el sau ea, unic în felul propriu şi personal.
Alteori călătorim cu treabă, numind aceste drumuri călătorii de afaceri, ca să dialogăm, ca să negociem, ca să stabilim termenii, termenele, regulile jocului, condiţiile, beneficiile, câştgurile sau orice altceva ce face obiectul şi motivul călătoriei noastre. Dacă se suprapun acestei călătorii cu altele, după cum îmi aduc aminte că flirtau însoţitorii de bord în timpul zborului, deci în timpul serviciului, cu atât mai bine, având parte de un 2 în 1, sau de un 3 în 1. Nu puteai să nu zâmbeşti când îi vedeai cum îşi zâmbesc, cum îşi aruncă priviri pline de drag şi de dorinţă, cum trec unul pe lângă altul pe holul strâmt al avionului. Nu aveai cum să nu adaugi neştiuta poveste din spatele ajungerii la destinaţie, gândindu-te pe unde vor cina în seara aceea, jucîndu-se cu paharele înalte de vin sau unul cu degetele celuilalt. Călătoria mea de afaceri, cu reuşită sau nu, se intersecta cu călătoria lor forţată de servicul pe care şi l-au ales cunoscând doar în parte ceea ce le oferă şi ceea ce se pregăteşte să le ofere cu fiecare zi de muncă, cu fiecare nouă dimineaţă, cu fiecare zbor, fie el al marii păsări de fier, fie acela al sufletului şi al dorului unul către altul.
Dar alteori singura afacere pe care ne-am planificat-o este cheltuirea cât mai pe gustul nostru a banilor pe care i-am adunat cu greu de-a lungul anilor, făcând şi din călătoria aceasta una cu scop precis, ca şi în cazul celei despre care vorbeam mai sus, scopul fiind desigur diferit, însă cunoscut. Şi când se schimbă scopul se schimbă forma şi felul şi eticheta călătoriei, fie că e una de nevoie, să-mi ridic un pachet venit la poştă, călătorie fără de care poate nu m-aş fi întâlnit la momentul x şi în toana y cu domnul sau doamna, cu vecinul sau vecina şi nu aş fi spus, nu aş fi zâmbit, nu aş fi întâlnit în felul acesta interseţia aceea în care paşii gândirii mele, sau a părerii mele au apucat pe alt drum cu altă direcţie. Dar treaba fiind scopul călătoriei mele, scurtă sau lungă, n-am putut decât să ma aflu în treabă şi să o parcurg cu tot ceea ce a presupus ea, cu tot ceea ce a tras după ea, cu tot ceea ce a deschis şi deschide înaintea ei. Alteori treaba e un fel de curtoazie, că mă duc sau te duci să vitezi un prieten, o rudă, o parte din neam care se află în spital şi se bucură de vizită mai ceva ca de medicamente, astfel încât bucuria celui vizitat ajunge să fie bucuria mea, fără să fie o bucurie sau o plăcere egoistă care se mă aibă în vedere doar pe mine şi câştigul meu. Scopul diferă mereu, dar el niciodată nu este singular ci mai degrabă multiplu, şi atunci când zicem că un drum are un singur scop, eu zic că nu vedem că se poate circula pe el în ambele sensuri, chiar dacă într-un capăt cineva a pus semnul de acces interzis iar în celălalt capăt semnul de sens unic. În ciuda acestor semne pe strada respecivă se poate merge şi înainte şi înapoi, ceea ce înseamnă că multiplul acesta de sens este superior regulilor sau interdicţilor, sau părerilor sau credinţelor că atunci când mergem la New York mergem doar la New York..
Scopul nu este doar să ajungem, nu, nu, nicidecum, ci mai degrabă să ne bucurăm de călătorie evitând să avem în cap doar finalul, doar momentul ajungerii. Pentru că e ştiut faptul că cu cât ajungem mai repede cu atât se gată mai repede ceea ce trebuie să reprezinte un scop în sine şi un mijloc deopotrivă. Dar cum să zici că doi-ul e doi şi în acelaşi timp e şi patru? Ei iată că nu toate matematicile sunt la fel după cum atunci când il socotim şi numărăm pe Dumnezeu care a făcut lumea asta în care călătorim, şi care călătoreşte şi ea în noi, unu şi cu unu şi cu unu fac Unu, nicidecum trei. Şi dacă mergem la munte nu e totuna cu mersul la mare, destinaţia făcând călătoria atât de diferită, atât de dia-metral opusă în aşteptări cărând după ea slipi şi nu bocanci, sau dinpotrivă pelerină de ploaie şi nu slipi.
Ce să mai zicem despre experianţa diferită pe care orice călătorie o poartă cu sine în funcţie de mersul pe jos sau mersul pe bicicletă, de tam-tamul trenului sau aerul condiţionat al maşinii, sau a oricărui alt mijloc de transport pe care l-am putea folosi ca pe o slugă credincioasă, ca pe un asin pentru cărat poverile, ca pe un prieten tăcut şi supus care să ne ţină companie. Nu faci bătăruri în talpă dacă te dai cu trenu’, prin urmare experienţa şi durerea e alta, pentru că trebuie să plăteşti bilet, pe când dacă mergi pe jos nu trebuie să plăteşti bilet ci trebuie să plăteşti preţul bătăturilor în talpă. E şi ăsta un preţ cu siguranţă, adică un preţ al lui Aladin cu care zburăm din loc în loc, când mai confortabil când mai invers, ba cu ameţeli de înălţime sau urechi înfundate, când cu gleze umflate… şi ce? Chiar aşa, şi ce? Mai contează exact în ce constă diferenţa, de vreme ce de mers tot mergem, de ajuns tot ajungem, de folosit ceva tot folosim, dacă nu pentru a trăi ca în cazul oxigenului, atunci pentru a trăi frunzele, ca în cazul dioxidului de carbon.
Şi cine zice că nodurile se opresc aici…?
Vâslesc în apele adânci şi întunecate ale cuvintelor…dau din vâsla scrierii… şi din cealaltă a adăugării lângă cuvânt litere, de parcă de-aş împinge numai de-o vâslă m-aş învârti: încerc, desigur. 🙂
…ea ajută ochiul nefiind (însă) ochi
Gestul (ăla) în care colţurile gurii sunt trase în sus de sufletul care se exteriorizează…că nu poate rămâne înauntru…
Când abstractul devine palpabil…
Pe iluzia libertăţii am dat mai-binele…
(cică) Nu vedem lumina (viteza ei este prea mare pentru ochiul nostru). Prin urmare, asta vedem: trecerea ei, fluxul…la fel cum vedem curgerea apei, râul, urma, nu apa bucată cu bucată. De-aici se naşte poezia… (şi mai ales metafora ei)
Tot aşa e şi cu timpul. Mai ales cu timpul. Doar curgerea lui, urma lui trecută o percepem.
Reflexia luminii – ciocnirea ei cu obiectele ne pătrunde în ochi şi răstoarnă acolo imaginea… pe care, nu ştiu cum, o alungă spre creier (până-n suflet…) şi el o traduce în culoare, în dimensiune, în distanţă… Prin urmare ceea ce vedem cu „adevărat” e traducerea.
călătorru' 