corăbii second hand

…te cunosc doar din spusele altora
ca pe-o mireasmă fără de floare
ca pe-o recenzie fără de film
doar vorbe second hand mi te mâzgălesc în ureche și ochi
doar gândurile mâinii tale mă țin de mână
strecurându-se printre degete ca o ploaie
căzută din cer sau o lacrimă
dintr-un ochi nevăzut…

strădanie sărată de pe marginea frunții tale
sau ce știu eu a cui…

dacă palmele tale miros a cui
ce știu eu…?
dacă ești (sau nu) cel mai frumos dintre oameni
nu pot decât să (mă-)ntreb

să compar? …cu cine să (te) compar și-n ce fel?
că oricum nu te cunosc decât din spusele altora, Doamne…
ca pe istoria la care n-am fost martor
de la care-am lipsit ad-literam

sălășluiești în cerurile tale și prin cotloanele obscure ale memoriei
…ce știu eu ce uni-vers e ăla
cu câte ceruri
pe câte straturi
ajuns acolo cu corăbiile astea second hand
ale vorbei
ca o marfă în cufere

și-n hamacul gândului te legeni
zâmbind sub soarele acestei cunoașteri
și-n semnele de întrebare crești o cultură
a viitorului ascuns
în sâmburele primăverii până-n cules
din raza de soare până-n boaba de vin
de-a lungul viei cu mlădiță cu tot

te cunosc doar din vorbele altora
ca pe un munte-ntr-o poză
ca pe o vacanță într-o dorință secretă
sau un secret
ne-mpărtășit încă
la nimeni…

Publicitate

plic fără scriSoare

sau, hârtie fără vorbe…

 

Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine

ele nu emană-n afară din contră mi-s

reci şi străine ca nişte mâini îngheţate

în noaptea geroasă lipsită de vară

 

câteva adunate răzleţe timide

mă privesc speriate (strânse de mine)

şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească

se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă

sau le va fi cald confortabil şi bine

 

nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci

bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii

de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde

şi-ar arde întreg rotocolul uimirii

 

mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte

paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea

în peşte ci invers total diferit şi pe dos

cum nu-şi găseşte drumul desfătarea

în mersul pe jos…

 

căzuţi la datorie

am ridicat glasul Dumnezeule

glasul gândului meu să văd de nu s-a ascuns cumva

pe sub el praful de stele

al gândului tău

 

sălăşluieşti în gând ca într-un trup

a cărui membre sunt cuvinte vii cu care

pleci şi stai şi iar revii

ce faci acolo sau ce meştereşti

de ce nu ai un trup al tău nu vreau să ştiu

cu trupul istoriei te-mbraci

cu trupul ei ce-i mort şi nici nu e şi-i viu

 

tu-mbraci o lume ce nu e într-o lume care este

ba nu ba nu îmbraci gândul ăsta-n culoare

şi te foloseşti de poet

ca de un drum dinspre A către Zet

 

Tu parcurgi emausul în trei oameni deodată

şi traduci din Scripturi cu-nviere

şi te faci nevăzut la fel cum te faci că vrei

şirul gândurilor tale să-l pierzi

să cădem pe gânduri odată cu tine

din coaja cuvintelor până-n miez

 

căzuţi la datoria aceasta scăpăm

de datoria altor gânduri şi de dobândă

sub crucea ta cu lemn de jug şi blândă

 

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

faţă-n faţă

faţa zilei de mâine e spatele zilei

de azi ochiul e un suflet

care nu-i altceva decât faţa unei priviri

ajunsă faţă-n faţă

cu spatele luminos al lui Dumnezeu

(şi) cu lumea colorată ce-o ţine-n cârcă

întors aşa ca s-o vedem:

viitorul e o înlănţuire de feţe

(un dumnezeu care vine cu spatele

care se-ntoarce)

 

n-am ajuns încă !

de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?

 

voi ajunge sufletul vechiului

şi-l voi (şi) depăşi ?

voi ajunge din urmă din nou(l)?

cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri

stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată

în lacrimi se-neacă în ele

în gustul amar de tăcere

mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor

nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei

cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă

fără lumina niciunui foc fără cutie poştală

fără scrisori fără veşti fără joc…

 

ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi

Dumnezeule ?

ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?

un punct într-o margine de cuvânt sau

nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme

în urma unor lipsuri de mersuri…

 

joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei

ce-ai să câştigi ?

care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?

 

împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent

nişte minute nişte ore nişte secunde

despică burţile nerostirilor până-n tăceri

desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău

rupe rămânerea-n urmă de-ajungere

mai noul de mai noul de ou…

 

voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi

latura stângă

lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2

plimbările tale cu spatele

funia ‘nodată în buriculpământului

dedesubtul plimbărilor

întâiul răsărit al cuvântului …

 (..?)

orbecăitul mers al mâinii

tactila privire o aruncam

prin vălul de-ntuneric ca un orb

faţă de tot ce-i nevăzut

cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam

să-ţi pipăi faţa Dumnezeule

făr’ să mă ard dacă se poate şi

fără să mă tai

să nu-mi rănesc cumva atigerea-n

tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură

sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape

de parcă

toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea

 

însă ce pot vedea nişte degete-n noapte

sau ce-ar putea atingerea s-audă ?

 

în nevăzut ca un arcaş

şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea

şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit

trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat

pân’ ce-n cămări pe raft

stau perele de foc ale privirii

cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’

şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând

prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi

în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut

cu pere-n colţul gurii si sătul

setos

de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când

îl zăpăcesc

 

(în) lipsa unui scaun de munte

când te urci pe-un scaun

eşti mai sus cu-n scaun decât podeaua…

*

nici nu-i de mirare şi nici degeaba nu-şi chema Dumnezeu

oamenii pe munte

şi nu doar pe munte ci pe munte sus

*

conta mai puţin cât le lua ca să ajungă acolo

detalii de paranteză de şters de ignorat

de trecut peste ca peste pietre

ca peste bălţi

ca peste prundul ce îţi udă paşii

scările ce te-nalţă să vezi

în miniatură marea lume ce te-nghite cu apropierea-i

ce te copleşeşte (atunci) când îţi lipseşte

scaunul muntelui şi înălţarea

*

totuşi (atunci) când ajungi în vârf

se cade privirea s-o laşi în jos

nu că am şi ajuns…

Mi-e şi frică să-ntreb…

Sunt aşa de răvăşitoare răspunsurile Tale!

…da’ dacă nu întreb n’ajung să Te cunosc

şi-atunci ce (mai) contează cate ştiu?!

constanta noapte-zi

Căzute garduri, uşi şi ziduri de jur împrejur; …căzute înainte să-mi dau eu seama, înainte să mi se aşeze pe ochi realizarea.

Eram oarecum singur între ele şi nu mi-am dat seama de realizarea camuflată în singurătate în aceste oglinzi opace: acum se vede tot ce e după, inclusiv imensitatea îmbrăţişărilor lipsă…

Unde-i lumina? Întreaga lume-i trasă peste ea. Cu bulgări de stele mă bat cu mine însumi în lupta aceasta atât de importantă a cazematelor moştenite de la nu ştiu cine, de nu ştiu unde…

Mă-nving şi-aşa şi-aşa şi mai niciodată nu mă bucură victoria nici nu mă întristează pierderea. Că, ce-am pierdut? Partea victorioasă mi-a rămas cum întotdeauna pe pământ e şi noapte şi zi.

Când ţi-am întors spatele Dumnezeule – Tu Dumnezeul memoriei părinţilor părinţilor mei – Tu mi l-ai luminat neştiind altceva ce să-i faci.

Atunci spatele meu întors şi luminat şi-a luat numele în serios şi s-a întors de unde plecase ca o pocăinţă involuntară şi inconştientă.

În cercul acesta al pereţilor lipsă de jur împrejurul lipsei pereţilor faţa mereu întoarsă către spatele mereu întors observa totul…

means of communication

Dumnezeu se joacă cu oglinda-n oglindă răsfrângându-se pe Sine pe-o rază pe care mi-o bagă în ochi

pe care-o împinge acolo cu instantanee;

orbitoarea strălucire a fotografiilor Lui,

a zilelor şi momentelor ce nu mai pot fi şterse nici luate jos de pe peretele memoriei.

Din oglindă-n oglindă îi trimit înapoi zâmbete

semn că-s mulţumit şi-mi place joaca (asta),

chiar dacă de cele mai multe ori

cu orbitoarea ei descriere nu mai înţeleg nimic

n-o mai înţeleg deloc…

În oglinda ovală a orizontului surogatul jocului sclipeşte a şapte…

n-am nici un Betleem ‘n-apropiere

puţinul aur pe care-l am nu Ţi-l dau nici tamaia nici smirna pe care nu le am

am doar presupuneri si presimţiri

un sentiment ascuţit ca o stea ce s-a născut covor de lumină ‘naintea Ta

*

călcau copitele de cămilă urmele aşa cum degetele mele imprimă vorbe sub apăsarea lor

umilul staul in care Te-ai coborat avea formă de prunc

Tu te-ai înghesuit cu drag în inima lui largă

şi de-atunci (aşa) ne vrei pe toţi

chiar fără cămile, fără aur sau smirnă, fără călătorii lung debusolate

fără hanuri pline de necunoaştere…

ne doreşti un Crăciun cu Tine ca o renaştere

*

hanul simţirilor e plin n-ai loc acolo

motelul filosofiilor ocupat nici o cameră goală

stăm pe-un moment ca pe-o movilă

şi privim cand înainte cand după

cu privirea rătăcitoare banală…

*

atunci ne mai doreşti un pic de nebunie de-a Ta să ni se prindă privirea de coada cozilor de stea

şi să ajungă acolo unde doreşti Tu

printre vise ca un vis

printre săbii ca o Sabie

care taie manerele uşilor şi decojeşte valorile

care aşează privirea la locul ei

asemenea apei în albie

*

n-am nici un Betleem prin apropiere

am doar o inimă flămandă de paine

copilăroasă şi neprimitoare

neîncrezătoare nici în azi nici în maine…

*

fă cumva ca pasul de stea să devină un fel de capac

un fel de lumină peste inima mea

mirosurile ei învechite să semene a păstori şi-a copite

venite din toate colţurile lumii

să Te caute şi să Te găsească pe Tine

plăteşti acum sau după?

e bun jugul Meu sarcina Mea uşoară

oricum o să faci bătături oricum o să plăteşti

oricum o să te doară…

de ce să te-nhami la un (alt) jug în care vei orbi

tot aruncand privirile’ntr-o parte  (peste umăr) ‘nainte

asemenea vorbelor şi privirea mai spune altceva cu păreri

sau mai minte

vrei o povară doar pentru tine să ai sentimentul posesiunii…

hamurile lor nu-s hamurile Mele

cantarul e înşelător busola dereglată

în jugul Meu şi-n hamurile Mele mai e o persoană legată

în încercare în lepădare îşi lovesc încercătorii inima’n ceafă

de parcă te poţi dezbrăca de piele

dintr-un jug în alt jug

dintr-0’ncăpere în altă’ncăpere

te poţi aşeza în fiece parte

fontul nu contează prea mult

nu-i de lemn nici din aur sau schele

e uşor jugul Meu şi e bun

în faţa lui de faţadă stă viaţa de zi cu zi

ca urechea s’o prindă ochiul s’o creadă

fără nici un fel de jujeu la vedere…

– totuşi oamenii se plang că abia de mai pot să îndure

pe grumazul lor întreaga pădure –

Dialectica lui „Mors et Vita”

Ce-i viaţa-n mâna Ta: o daltă?

Da’ moartea? Un ciocan de jucărie?

Te foloseşti întruna de amândouă

la fel ca de creion şi de hârtie.

Prin foaia zilelor te uiţi în mine,

făcută sul cu tot cu calendare:

Tu n-ai nevoie să mă vezi prea bine –

Tu vezi acolo unde ochiul nu-i în stare.

Una-i o stângă cealaltă o dreaptă

şi cu-amândouă ‘ntinse (ca pe ţeastă)

lumii îi ceri să nu mai creadă’n glume

şi-unirea celor două să primească.

Se uită toţi la Tine cu mirare

şi-ascuns în umbra lor rămân în umbră:

un ghem de gânduri scurte, neînstare

să-nnoade laolaltă coadă-n coadă

câte-un răspuns la orice întrebare…

cum te cheamă ?

vino! zice glasul ce cheamă

neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi

vine ceea ce nu există

începând să existe venind

sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului

în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite

de la Cel ce are un astfel de obicei

de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul

e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea

ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii

cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă

şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care

clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine

Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face

apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie

despre chemarea ce l-a făcut să fie

despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit

în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap

a unei deschideri de ochi

„cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului

ca p-un fruct chemat de toamnă

„Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”