Arhive pe etichete: Dumnezeu

corăbii second hand

Standard

…te cunosc doar din spusele altora
ca pe-o mireasmă fără de floare
ca pe-o recenzie fără de film
doar vorbe second hand mi te mâzgălesc în ureche și ochi
doar gândurile mâinii tale mă țin de mână
strecurându-se printre degete ca o ploaie
căzută din cer sau o lacrimă
dintr-un ochi nevăzut…

strădanie sărată de pe marginea frunții tale
sau ce știu eu a cui…

dacă palmele tale miros a cui
ce știu eu…?
dacă ești (sau nu) cel mai frumos dintre oameni
nu pot decât să (mă-)ntreb

să compar? …cu cine să (te) compar și-n ce fel?
că oricum nu te cunosc decât din spusele altora, Doamne…
ca pe istoria la care n-am fost martor
de la care-am lipsit ad-literam

sălășluiești în cerurile tale și prin cotloanele obscure ale memoriei
…ce știu eu ce uni-vers e ăla
cu câte ceruri
pe câte straturi
ajuns acolo cu corăbiile astea second hand
ale vorbei
ca o marfă în cufere

și-n hamacul gândului te legeni
zâmbind sub soarele acestei cunoașteri
și-n semnele de întrebare crești o cultură
a viitorului ascuns
în sâmburele primăverii până-n cules
din raza de soare până-n boaba de vin
de-a lungul viei cu mlădiță cu tot

te cunosc doar din vorbele altora
ca pe un munte-ntr-o poză
ca pe o vacanță într-o dorință secretă
sau un secret
ne-mpărtășit încă
la nimeni…

360

Anunțuri

plic fără scriSoare

Standard
sau, hârtie fără vorbe…
 
Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine
ele nu emană-n afară din contră mi-s
reci şi străine ca nişte mâini îngheţate
în noaptea geroasă lipsită de vară
 
câteva adunate răzleţe timide
mă privesc speriate (strânse de mine)
şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească
se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă
sau le va fi cald confortabil şi bine
 
nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci
bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii
de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde
şi-ar arde întreg rotocolul uimirii
 
mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte
paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea
în peşte ci invers total diferit şi pe dos
cum nu-şi găseşte drumul desfătarea
în mersul pe jos…
 

căzuţi la datorie

Standard
am ridicat glasul Dumnezeule
glasul gândului meu să văd de nu s-a ascuns cumva
pe sub el praful de stele
al gândului tău
 
sălăşluieşti în gând ca într-un trup
a cărui membre sunt cuvinte vii cu care
pleci şi stai şi iar revii
ce faci acolo sau ce meştereşti
de ce nu ai un trup al tău nu vreau să ştiu
cu trupul istoriei te-mbraci
cu trupul ei ce-i mort şi nici nu e şi-i viu
 
tu-mbraci o lume ce nu e într-o lume care este
ba nu ba nu îmbraci gândul ăsta-n culoare
şi te foloseşti de poet
ca de un drum dinspre A către Zet
 
Tu parcurgi emausul în trei oameni deodată
şi traduci din Scripturi cu-nviere
şi te faci nevăzut la fel cum te faci că vrei
şirul gândurilor tale să-l pierzi
să cădem pe gânduri odată cu tine
din coaja cuvintelor până-n miez
 
căzuţi la datoria aceasta scăpăm
de datoria altor gânduri şi de dobândă
sub crucea ta cu lemn de jug şi blândă
 

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Standard

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

faţă-n faţă

Standard
faţa zilei de mâine e spatele zilei
de azi ochiul e un suflet
care nu-i altceva decât faţa unei priviri
ajunsă faţă-n faţă
cu spatele luminos al lui Dumnezeu
(şi) cu lumea colorată ce-o ţine-n cârcă
întors aşa ca s-o vedem:
viitorul e o înlănţuire de feţe
(un dumnezeu care vine cu spatele
care se-ntoarce)
 

n-am ajuns încă !

Standard
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?
 
voi ajunge sufletul vechiului
şi-l voi (şi) depăşi ?
voi ajunge din urmă din nou(l)?
cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri
stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată
în lacrimi se-neacă în ele
în gustul amar de tăcere
mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor
nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei
cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă
fără lumina niciunui foc fără cutie poştală
fără scrisori fără veşti fără joc…
 
ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi
Dumnezeule ?
ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?
un punct într-o margine de cuvânt sau
nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme
în urma unor lipsuri de mersuri…
 
joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei
ce-ai să câştigi ?
care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?
 
împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent
nişte minute nişte ore nişte secunde
despică burţile nerostirilor până-n tăceri
desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău
rupe rămânerea-n urmă de-ajungere
mai noul de mai noul de ou…
 
voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi
latura stângă
lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2
plimbările tale cu spatele
funia ‘nodată în buriculpământului
dedesubtul plimbărilor
întâiul răsărit al cuvântului …
 (..?)

orbecăitul mers al mâinii

Standard
tactila privire o aruncam
prin vălul de-ntuneric ca un orb
faţă de tot ce-i nevăzut
cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam
să-ţi pipăi faţa Dumnezeule
făr’ să mă ard dacă se poate şi
fără să mă tai
să nu-mi rănesc cumva atigerea-n
tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură
sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape
de parcă
toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea
 
însă ce pot vedea nişte degete-n noapte
sau ce-ar putea atingerea s-audă ?
 
în nevăzut ca un arcaş
şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea
şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit
trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat
pân’ ce-n cămări pe raft
stau perele de foc ale privirii
cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’
şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând
prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi
în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut
cu pere-n colţul gurii si sătul
setos
de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când
îl zăpăcesc
 

(în) lipsa unui scaun de munte

Standard
când te urci pe-un scaun
eşti mai sus cu-n scaun decât podeaua…
*
nici nu-i de mirare şi nici degeaba nu-şi chema Dumnezeu
oamenii pe munte
şi nu doar pe munte ci pe munte sus
*
conta mai puţin cât le lua ca să ajungă acolo
detalii de paranteză de şters de ignorat
de trecut peste ca peste pietre
ca peste bălţi
ca peste prundul ce îţi udă paşii
scările ce te-nalţă să vezi
în miniatură marea lume ce te-nghite cu apropierea-i
ce te copleşeşte (atunci) când îţi lipseşte
scaunul muntelui şi înălţarea
*
totuşi (atunci) când ajungi în vârf
se cade privirea s-o laşi în jos

nu că am şi ajuns…

Standard
Mi-e şi frică să-ntreb…
Sunt aşa de răvăşitoare răspunsurile Tale!
…da’ dacă nu întreb n’ajung să Te cunosc
şi-atunci ce (mai) contează cate ştiu?!

constanta noapte-zi

Standard
Căzute garduri, uşi şi ziduri de jur împrejur; …căzute înainte să-mi dau eu seama, înainte să mi se aşeze pe ochi realizarea.
Eram oarecum singur între ele şi nu mi-am dat seama de realizarea camuflată în singurătate în aceste oglinzi opace: acum se vede tot ce e după, inclusiv imensitatea îmbrăţişărilor lipsă…
Unde-i lumina? Întreaga lume-i trasă peste ea. Cu bulgări de stele mă bat cu mine însumi în lupta aceasta atât de importantă a cazematelor moştenite de la nu ştiu cine, de nu ştiu unde…
Mă-nving şi-aşa şi-aşa şi mai niciodată nu mă bucură victoria nici nu mă întristează pierderea. Că, ce-am pierdut? Partea victorioasă mi-a rămas cum întotdeauna pe pământ e şi noapte şi zi.
Când ţi-am întors spatele Dumnezeule – Tu Dumnezeul memoriei părinţilor părinţilor mei – Tu mi l-ai luminat neştiind altceva ce să-i faci.
Atunci spatele meu întors şi luminat şi-a luat numele în serios şi s-a întors de unde plecase ca o pocăinţă involuntară şi inconştientă.
În cercul acesta al pereţilor lipsă de jur împrejurul lipsei pereţilor faţa mereu întoarsă către spatele mereu întors observa totul…

means of communication

Standard
Dumnezeu se joacă cu oglinda-n oglindă răsfrângându-se pe Sine pe-o rază pe care mi-o bagă în ochi
pe care-o împinge acolo cu instantanee;
orbitoarea strălucire a fotografiilor Lui,
a zilelor şi momentelor ce nu mai pot fi şterse nici luate jos de pe peretele memoriei.

Din oglindă-n oglindă îi trimit înapoi zâmbete
semn că-s mulţumit şi-mi place joaca (asta),
chiar dacă de cele mai multe ori
cu orbitoarea ei descriere nu mai înţeleg nimic
n-o mai înţeleg deloc…

În oglinda ovală a orizontului surogatul jocului sclipeşte a şapte…

n-am nici un Betleem ‘n-apropiere

Standard
puţinul aur pe care-l am nu Ţi-l dau nici tamaia nici smirna pe care nu le am
am doar presupuneri si presimţiri
un sentiment ascuţit ca o stea ce s-a născut covor de lumină ‘naintea Ta
*
călcau copitele de cămilă urmele aşa cum degetele mele imprimă vorbe sub apăsarea lor
umilul staul in care Te-ai coborat avea formă de prunc
Tu te-ai înghesuit cu drag în inima lui largă
şi de-atunci (aşa) ne vrei pe toţi
chiar fără cămile, fără aur sau smirnă, fără călătorii lung debusolate
fără hanuri pline de necunoaştere…
ne doreşti un Crăciun cu Tine ca o renaştere
*
hanul simţirilor e plin n-ai loc acolo
motelul filosofiilor ocupat nici o cameră goală
stăm pe-un moment ca pe-o movilă
şi privim cand înainte cand după
cu privirea rătăcitoare banală…
*
atunci ne mai doreşti un pic de nebunie de-a Ta să ni se prindă privirea de coada cozilor de stea
şi să ajungă acolo unde doreşti Tu
printre vise ca un vis
printre săbii ca o Sabie
care taie manerele uşilor şi decojeşte valorile
care aşează privirea la locul ei
asemenea apei în albie
*
n-am nici un Betleem prin apropiere
am doar o inimă flămandă de paine
copilăroasă şi neprimitoare
neîncrezătoare nici în azi nici în maine…
*
fă cumva ca pasul de stea să devină un fel de capac
un fel de lumină peste inima mea
mirosurile ei învechite să semene a păstori şi-a copite
venite din toate colţurile lumii
să Te caute şi să Te găsească pe Tine

plăteşti acum sau după?

Standard
e bun jugul Meu sarcina Mea uşoară
oricum o să faci bătături oricum o să plăteşti
oricum o să te doară…
de ce să te-nhami la un (alt) jug în care vei orbi
tot aruncand privirile’ntr-o parte  (peste umăr) ‘nainte
asemenea vorbelor şi privirea mai spune altceva cu păreri
sau mai minte

vrei o povară doar pentru tine să ai sentimentul posesiunii…
hamurile lor nu-s hamurile Mele
cantarul e înşelător busola dereglată
în jugul Meu şi-n hamurile Mele mai e o persoană legată

în încercare în lepădare îşi lovesc încercătorii inima’n ceafă
de parcă te poţi dezbrăca de piele
dintr-un jug în alt jug
dintr-0’ncăpere în altă’ncăpere

te poţi aşeza în fiece parte
fontul nu contează prea mult
nu-i de lemn nici din aur sau schele
e uşor jugul Meu şi e bun
în faţa lui de faţadă stă viaţa de zi cu zi
ca urechea s’o prindă ochiul s’o creadă
fără nici un fel de jujeu la vedere…

– totuşi oamenii se plang că abia de mai pot să îndure
pe grumazul lor întreaga pădure –

Dialectica lui „Mors et Vita”

Standard
Ce-i viaţa-n mâna Ta: o daltă?
Da’ moartea? Un ciocan de jucărie?
Te foloseşti întruna de amândouă
la fel ca de creion şi de hârtie.

Prin foaia zilelor te uiţi în mine,
făcută sul cu tot cu calendare:
Tu n-ai nevoie să mă vezi prea bine –
Tu vezi acolo unde ochiul nu-i în stare.

Una-i o stângă cealaltă o dreaptă
şi cu-amândouă ‘ntinse (ca pe ţeastă)
lumii îi ceri să nu mai creadă’n glume
şi-unirea celor două să primească.

Se uită toţi la Tine cu mirare
şi-ascuns în umbra lor rămân în umbră:
un ghem de gânduri scurte, neînstare
să-nnoade laolaltă coadă-n coadă
câte-un răspuns la orice întrebare…

cum te cheamă ?

Standard
vino! zice glasul ce cheamă
neapărutul apare se întrupează neîntruparea şi ca şi cum ar fi
vine ceea ce nu există
începând să existe venind

sub stejarii din Mamre îşi scrie Avraam poezia pe-nvelitoarea cortului
în care ca şi cum ar fi a pus lucrurile care nu sunt primite
de la Cel ce are un astfel de obicei
de la Cel ce se cheamă singur şi-n uterul vorbelor Lui leagănă totul

e-un fel de înviere venirea şi-un fel de explozie chemarea
ca răsăritul unei dimineţi ca naşterea ei din uterul nopţii

cum te cheamă? zice întrebarea dătătoare de viaţă
şi-n timp ce-mi spun numele prind contur – un timp în care
clipitele îşi descoperă numele – află cum le cheamă şi cine

Dumnezeu numeşte tot ce nu e, şi-n momentul în care o face
apare momentul, istoria, pomii, Mamre şi Avraam scriind poezie
despre chemarea ce l-a făcut să fie
despre infinitul stelelor şi fiul ce doarme liniştit în cort învelit
în chemarea unui berbece, a unei întoarceri de cap
a unei deschideri de ochi

„cum te cheamă ?” îl cheamă Dumnezeu printre frunzele pomului
ca p-un fruct chemat de toamnă
„Doi de aa” răspunde Avraam… apoi adăugă „şi Tu!”