şi chipu-şi întoarce şi faţa la fel gelos pe iubirile mele e El iubirea-i furtună şi ploaie şi vânt ce-o toarnă-n aridul setosul pământ o tună-n urechi uneori alteori o fulgeră–n gând… ca pe-un pom mă străbat îndurările Lui şi vânturi dar mă foşnesc mă frământă cu ploaia până-n rădăcini şi m-aplec să rodesc, m-aplec să mă-nchin cu ceru-mi sărută tâmpla de dor de-atâta lumină pe loc mă-nsenin (şi) inima-n mine ştie şi ea că-i gelos când o dau altcuiva mă iubeşte cum nimeni nicicând niciodat’ n-a iubit pe pământ, n-a trăit, n-a visat şi mi-o spune cu-vântul în ureche şi ochi tiptil câteodată, câteodat’ apăsat mă iubeşte cu tunet mă iubeşte cu foc mă învăluie-n aer mă lumină-n noroc mă aşteaptă-n tăcere mă cheamă tiptil mă iartă cu ploaia dar mereu dar subtil…
Arhive pe categorii: replici cosmice
a doua lege
totu-i energie nimic se consumă nimic se naşte în primordialul pântec al timpului totul moare
omeniRea noastră
o menire specială omenire omenire ţi-a fost dată în neştire cu nemiluita cum imensul ocean al timpului îşi picură-n noi zi după zi avutul: clipita o menire specială omenire omenire ţi-a fost… şi îţi e sfială cum te-adună şi te scoală zorii zilei de când lumea şi pământul cum ‘şi-adună înţelesu-n el cuvântul o menire specială straturi straturi şi grădină viaţă-mbălsămată-n vină omenire omenire tu pe umerii tăi falnici porţi cu trudă în neştire porţi închise şi deschise porţi în tine o menire o menire specială oh menire cine cine? şi-a pus ramuri de finic înaintea ta pe drumuri (cum i-au pus şi Lui un pic) înaintea ta deschisă o menire-ţi stă mereu la picior de table sparte muntele lui Dumnezeu apogeu
povestea îngerul(ui) surd
(e-o poveste cu nişte îngeri surzi: o răsturnare secetoasă de nori care pentru a fi în stare să plouă trebuie prima dată să-i uzi) lăsaţi-mă voi îngerilor jos nu mă mai trageţi cu zborurile voastre ce-s eu cutia cadastră de conservă traducătorul mutelor aripi cu care jucaţi ping-pong pe masa asta de lumină prezentă? la sfârşitul zilei îmi vreau plata altfel o să v-ameninţ zborul cu foarfeca de-o să fugiţi mâncând pământul şi-o să roadeţi cotoare de săbii cu tot cu coadă… da da coada aia cu care-o să plecaţi între picioare până când or învăţa aripile să meargă – asemenea celor smeriţi – pe jos (frumos v-o spun s-o ştiţi frumos) da’ ce? …au luat ei seama la plângerile mele la zdrăngăneala asta însemnată cu pana unuia dintre ei ce-am smuls-o cu furie când şi-a întins aripa s-o rup nu alta – să rămână-n pană de zbor la marginea cerului de ieri aşa să rămână şi ei cum mă împotmolesc eu câteodată în pană de idei nu nici poveste n-au luat aminte la cererea mea tânguitoare fierbinte şi trag de mine de parcă m-au câştigat la zaruri de parcă-s nişte prunci care se bat pe daruri şi strică-ntr-un final jucăriile toate le rup le-mpart între ei ca soldaţii cămaşa divină aşa mă-mpart şi trag de mine c-aproape mă rup – după cum deja v-am spus – între josul meu şi-al lor sus…
la hanul 9
e goală ieslea sufletului meu deşi e vremea sorocită bine se-aud mereu câteva smiorcăieli însă nu-i nicio stea printre lumine dar ce vorbesc: ce staul, care iesle? eu îmi zidesc în suflet un palat cu turnuri din mândrie şi poveste cum nimeni niciodată n-a aflat… şi-mi bate-n porţi în fiecare zi cu degete lungi şi dibace o-nlănţuire de iluzii-n agonii sau pumni de vizite rapace niciun convoi de magi nu-mi tulbură tronarea sau grabă de păstori cu noaptea-n plete nu răscolesc divinul şi cântarea cu veştile angelicelor cete în schimb e forfotă şi-aglomerare aproape-s buchisite toate cele micuţul Prunc crescut acum e mare pierdut de mine rătăcit de ele…
pomul vieţii a ajuns cherestea
trup îmbrăcat cu alt trup atunci când ceea ce este muritor în noi va fi hrană şi înghiţitură vieţii negreşit dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca după cum 270 de zile una după alta lucrează la oasele sensibile la zgomotul muzicii a tot ceea ce urmează să se nască aşa hoinăreşte acum palatul meu ce-aşteaptă să mă-mbrace legat de cordonul ombilical al planurilor Tale acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost pe vremea când erai copil şi făceai lego învăţând să construieşti lumi să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când peste trupul nostru de hârtie decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie pomul vieţii a ajuns cherestea de-aia grădina nu mai e nici ea heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură luând cu zborul lor (când au plecat) pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate… pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină şi-ai făcut din el depozit de cherestea ce-a dat în frunze de hârtie cu rodul Cuvântului Tău printre ele şi nu ţărâna ne-adună ci lemnul unei profeţii cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni s-o spună
speechless (love)
n-am cuvinte cât te iubesc dar voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meu voi face semne cu el de parcă în noaptea aceasta deasă a tăcerii numai lumina acestei lanterne se-aude şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărut şi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte îţi va face inima să tresară şi faţa ta să ia din nou aminte la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuie neputincioasele cuvinte lipsă? când am zâmbetul la mine tot timpul… ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească să te-ajungă să te-ngroape cum frunzele toamnei biruie pomul de parcă eu aş fi tu iar tu omul tu eşti Cuvântul ia-te-napoi: (ce târg ar fi ăsta între noi doi?!) îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdea ruptă atunci la trecerea ta pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfalt pe care tu le umpli coborând din înalt rupturi pe nişte petece de hârtie cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti: tăcerile tale cu care iubeşti
Cântec
El e frumuseţea iubirilor noastre şi bea şi mănâncă sana cu noi ca-n alinierea planetei albastre la aceeaşi coadă sub aceleaşi ploi El ne face semne negre luminoase şi îşi eclipsează faptul că-i aici între noi şi toate iubirile noastre crudă iarbă verde-n firele ei mici El e şopotirea gândurilor noastre malurile-n care se-nvinovăţesc dezvinovăţirea curge valuri line barcă luminoasă în care plutesc El este ostrovul giuvaierul marea botul căprioarei cerul de pe lac ca-n alinierea planetei albastre haosuri certate amuţesc şi tacAdaptare după poemul lui Ionatan Piroşca „Ca şi la alinierea planetelor„
El este explozia inimilor toate în surâsul larg pe buze şi-n ochi de-i atât de vie şi de bucuroasă via ce-a din vale până în soroc
n-am ajuns încă !
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ? voi ajunge sufletul vechiului şi-l voi (şi) depăşi ? voi ajunge din urmă din nou(l)? cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată în lacrimi se-neacă în ele în gustul amar de tăcere mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă fără lumina niciunui foc fără cutie poştală fără scrisori fără veşti fără joc… ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi Dumnezeule ? ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ? un punct într-o margine de cuvânt sau nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme în urma unor lipsuri de mersuri… joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei ce-ai să câştigi ? care ţi-e marea dorinţă ce vrei ? împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent nişte minute nişte ore nişte secunde despică burţile nerostirilor până-n tăceri desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău rupe rămânerea-n urmă de-ajungere mai noul de mai noul de ou… voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi latura stângă lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2 plimbările tale cu spatele funia ‘nodată în buriculpământului dedesubtul plimbărilor întâiul răsărit al cuvântului … (..?)
hotare de umbre
Tu ai aruncat hotare la mine-n ogor cuvinte cu garduri în alte cuvinte (semantice labirinturi …Isuse) şi rătăcesc după nişte doruri haihui urmând depărtările tale nespuse Tu ai aruncat bâjbâieli în inima mea ele cresc în prezent viitorul în care mă reazăm ca orbul de-o stea Te caut în silă – Tu nu eşti de găsit mă silesc să te caut rupând depărtările dintre noi să mijească găsirile la zenit ce m-aştept să găsesc e un şir de uimiri cămăşi peste cămăşi peste tine culori şi nuanţe şi gusturi şi zori zugrăveli pe pereţii de rău cu umbrele nuanţei de bine Tu ai aruncat aşteptări ca pe-o neghină în lan în lumescul meu şir de clipite prin zâmbet străbat spre nervi de oţel cuvinte şi guri ce-s ştirbite…
monolog metafizic
„Doamne, scuze de-ntrebare iartă-mă că îndrăznesc dacă ne iubeşti şi-ţi pasă…” de ce rămân ghedeonicele întrebări? antitezele contemporane nelipsitele paradoxuri dopurile (ne)găsirii cu care-nchidem gura cântărilor în gât… de ce ?
la mormântul celei de-a treia zile
murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă
veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul
s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –
plângeau cu toţii hohotind
..de bucurie
damasciană
trage mai aproape de mine drumul damascului
cu paşii mei pavează-i curgereasau nu, lasă !
nu-s drumurile de aici destul de bune ?
tot cu două direcţii, exact ca prăfuita cale
ce duce de oriunde acolonu-mi trebe’ damasciana stradă
de n-o luminază nicio întâlnire
ş-apoi ce ?
n-am parte-n fiecare zi de-ntâlniri:
ba pe scară cu poştaşul
ba cu domnul x sau alte literede m-oi întâlni cu alfa-omega deodată
voi numi pentru totdeauna uliţa aceea
cu numele vechiului drum
pe care cel orb(it) de lumina ta
prin orbire şi-a căpătat vederea
prin întâlnire s-a întâlnit
trimite pe altul
trimite pe altul! auzi-mi tăcerea în glas spatele-ntors până lângă mine sunt eu şi rămân necurmat căci mi-e bine
îmi place aici la mine în suflet nu mă da afară în ploaie să curgă de pe mine sufletul meu să picure sau să curgă şuvoaie… când n-o să mai fiu – când doar ştergerea ta mă va ţine te vei vedea prin mahrama subţire? o să te-ncânte privirea din ochi, o să-ţi placă? trimite pe altul …în mine!
minunea ce-mi aparţine
minunea are două toarte şi numai una o pot prinde să ţin de ea cu ochii minţii până le creşte câte-un dinte să trag de ea apoi cu dinţii * mână-n mână legănată ca două gemene bălaie îşi poartă dansul printre dansuri banală apa ei de ploaie ascunsă-n toarta ce se-ntinde ca valul doritor de mal aşa se-ascunde ca ‘ntr-o umbră, într-un firesc într-un banal * căroaia stă cu-o roată lipsă neputincioasă pe o parte cum stau cuvintele-ncordate cu toată forţa lor în carte se varsă pe pământ într-una risipă-n punga găurită că mâna mea n-o crede încă nu se întinde, n-o ridică