şi chipu-şi întoarce şi faţa la fel gelos pe iubirile mele e El iubirea-i furtună şi ploaie şi vânt ce-o toarnă-n aridul setosul pământ o tună-n urechi uneori alteori o fulgeră–n gând…ca pe-un pom mă străbat îndurările Lui şi vânturi dar mă foşnesc mă frământă cu ploaia până-n rădăcini şi m-aplec să rodesc, m-aplec să mă-nchin cu ceru-mi sărută tâmpla de dor de-atâta lumină pe loc mă-nsenin(şi) inima-n mine ştie şi ea că-i gelos când o dau altcuiva mă iubeşte cum nimeni nicicând niciodat’ n-a iubit pe pământ, n-a trăit, n-a visat şi mi-o spune cu-vântul în ureche şi ochitiptil câteodată, câteodat’ apăsatmă iubeşte cu tunet mă iubeşte cu foc mă învăluie-n aer mă lumină-n noroc mă aşteaptă-n tăcere mă cheamă tiptil mă iartă cu ploaia dar mereu dar subtil…
o menire specială omenire omenire ţi-a fost dată în neştire cu nemiluita cum imensul ocean al timpului îşi picură-n noi zi după zi avutul: clipita o menire specială omenire omenireţi-a fost… şi îţi e sfială cum te-adună şi te scoală zorii zilei de când lumea şi pământul cum ‘şi-adună înţelesu-n elcuvântul o menire specială straturi straturi şi grădină viaţă-mbălsămată-n vină omenire omenire tu pe umerii tăi falnici porţi cu trudă în neştire porţi închise şi deschise porţi în tine o menireo menire specială oh menire cine cine?şi-a pus ramuri de finic înaintea ta pe drumuri (cum i-au pus şi Lui un pic)înaintea ta deschisă o menire-ţi stă mereu la picior de table sparte muntele lui Dumnezeuapogeu
(e-o poveste cu nişte îngeri surzi: o răsturnare secetoasă de nori care pentru a fi în stare să plouă trebuie prima dată să-i uzi)lăsaţi-mă voi îngerilor jos nu mă mai trageţi cu zborurile voastrece-s eu cutia cadastră de conservătraducătorul mutelor aripi cu care jucaţi ping-pongpe masa asta de lumină prezentă?la sfârşitul zilei îmi vreau plata altfel o să v-ameninţ zborul cu foarfeca de-o să fugiţi mâncând pământul şi-o să roadeţi cotoare de săbii cu tot cu coadă… da da coada aia cu care-o să plecaţi între picioare până când or învăţa aripile să meargă – asemenea celor smeriţi – pe jos(frumos v-o spun s-o ştiţi frumos)da’ ce? …au luat ei seama la plângerile melela zdrăngăneala asta însemnată cu pana unuia dintre eice-am smuls-o cu furie când şi-a întins aripa s-o rup nu alta – să rămână-n pană de zbor la marginea cerului de ieriaşa să rămână şi ei cum mă împotmolesc eu câteodatăîn pană de ideinu nici poveste n-au luat amintela cererea mea tânguitoare fierbinteşi trag de mine de parcă m-au câştigat la zaruri de parcă-s nişte prunci care se bat pe daruri şi strică-ntr-un final jucăriile toate le rup le-mpart între eica soldaţii cămaşa divinăaşa mă-mpart şi trag de mine c-aproape mă rup – după cum deja v-am spus – între josul meu şi-al lor sus…
e goală ieslea sufletului meu deşi e vremea sorocită bine se-aud mereu câteva smiorcăieli însă nu-i nicio stea printre lumine dar ce vorbesc: ce staul, care iesle?eu îmi zidesc în suflet un palat cu turnuri din mândrie şi poveste cum nimeni niciodată n-a aflat…şi-mi bate-n porţi în fiecare zi cu degete lungi şi dibaceo-nlănţuire de iluzii-n agoniisau pumni de vizite rapaceniciun convoi de magi nu-mi tulbură tronareasau grabă de păstori cu noaptea-n pletenu răscolesc divinul şi cântarea cu veştile angelicelor ceteîn schimb e forfotă şi-aglomerareaproape-s buchisite toate celemicuţul Prunc crescut acum e marepierdut de mine rătăcit de ele…
trup îmbrăcat cu alt trup atunci când ceea ce este muritor în noi va fi hrană şi înghiţitură vieţiinegreşitdacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de trupul ăsta de care ne putem dezbrăcadupă cum 270 de zile una după alta lucrează la oasele sensibile la zgomotul muziciia tot ceea ce urmează să se nascăaşa hoinăreşte acum palatul meu ce-aşteaptă să mă-mbracelegat de cordonul ombilical al planurilor Tale acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fostde parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rostpe vremea când erai copil şi făceai lego învăţând să construieşti lumi să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă cândpeste trupul nostru de hârtie decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie pomul vieţii a ajuns cheresteade-aia grădina nu mai e nici ea heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câinici-au ciopârţit de coajă ramură după ramură luând cu zborul lor (când au plecat)pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţabătută-n cuie să fie îngropată prin grădină şi-ai făcut din el depozit de cherestea ce-a dat în frunze de hârtie cu rodul Cuvântului Tău printre eleşi nu ţărâna ne-adună ci lemnul unei profeţiicioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni s-o spună
n-am cuvinte cât te iubesc dar voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meuvoi face semne cu el de parcăîn noaptea aceasta deasă a tăceriinumai lumina acestei lanterne se-aude şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărutşi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte îţi va face inima să tresarăşi faţa ta să ia din nou aminte la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuieneputincioasele cuvinte lipsă?când am zâmbetul la mine tot timpul…ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească să te-ajungă să te-ngroape cum frunzele toamnei biruie pomul de parcă eu aş fi tu iar tu omul tu eşti Cuvântul ia-te-napoi:(ce târg ar fi ăsta între noi doi?!)îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdearuptă atunci la trecerea ta pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfaltpe care tu le umpli coborând din înalt rupturi pe nişte petece de hârtie cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti:tăcerile tale cu care iubeşti
El e frumuseţea iubirilor noastreşi bea şi mănâncă sana cu noica-n alinierea planetei albastrela aceeaşi coadă sub aceleaşi ploiEl ne face semne negre luminoase şi îşi eclipsează faptul că-i aiciîntre noi şi toate iubirile noastre crudă iarbă verde-n firele ei miciEl e şopotirea gândurilor noastremalurile-n care se-nvinovăţescdezvinovăţirea curge valuri linebarcă luminoasă în care plutescEl este ostrovul giuvaierul marea botul căprioarei cerul de pe lac ca-n alinierea planetei albastrehaosuri certate amuţesc şi tac El este explozia inimilor toate în surâsul larg pe buze şi-n ochi de-i atât de vie şi de bucuroasă via ce-a din vale până în soroc
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?voi ajunge sufletul vechiuluişi-l voi (şi) depăşi ?voi ajunge din urmă din nou(l)?cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceristă mută stă surdă cu ochii-n durere înoatăîn lacrimi se-neacă în eleîn gustul amar de tăceremucezeşte sufletu’n ea asemenea merelornu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra eicu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşăfără lumina niciunui foc fără cutie poştalăfără scrisori fără veşti fără joc…ce voi ajunge de nu-mi vei vorbiDumnezeule ?ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?un punct într-o margine de cuvânt sau nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme în urma unor lipsuri de mersuri…joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor meice-ai să câştigi ?care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procentnişte minute nişte ore nişte secundedespică burţile nerostirilor până-n tăceridesparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tăurupe rămânerea-n urmă de-ajungeremai noul de mai noul de ou…voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi latura stângă lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2plimbările tale cu spatele funia ‘nodată în buriculpământuluidedesubtul plimbărilor întâiul răsărit al cuvântului …
(..?)
Tu ai aruncat hotare la mine-n ogorcuvinte cu garduri în alte cuvinte(semantice labirinturi …Isuse)şi rătăcesc după nişte doruri haihuiurmând depărtările tale nespuseTu ai aruncat bâjbâieli în inima mea ele cresc în prezent viitorul în care mă reazămca orbul de-o steaTe caut în silă – Tu nu eşti de găsit mă silesc să te caut rupând depărtările dintre noisă mijească găsirile la zenitce m-aştept să găsesc e un şir de uimiricămăşi peste cămăşi peste tineculori şi nuanţe şi gusturi şi zorizugrăveli pe pereţii de rău cu umbrele nuanţei de bineTu ai aruncat aşteptări ca pe-o neghină în lanîn lumescul meu şir de clipite prin zâmbet străbat spre nervi de oţelcuvinte şi gurice-s ştirbite…
„Doamne, scuze de-ntrebareiartă-mă că îndrăznescdacă ne iubeşti şi-ţi pasă…”de ce rămân ghedeonicele întrebări?antitezele contemporanenelipsitele paradoxuridopurile (ne)găsirii cu care-nchidemgura cântărilor în gât…de ce ?
murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă
veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul
s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –
trage mai aproape de mine drumul damascului cu paşii mei pavează-i curgerea
sau nu, lasă ! nu-s drumurile de aici destul de bune ? tot cu două direcţii, exact ca prăfuita cale ce duce de oriunde acolo
nu-mi trebe’ damasciana stradă de n-o luminază nicio întâlnire ş-apoi ce ? n-am parte-n fiecare zi de-ntâlniri: ba pe scară cu poştaşul ba cu domnul x sau alte litere
de m-oi întâlni cu alfa-omega deodată voi numi pentru totdeauna uliţa aceea cu numele vechiului drum pe care cel orb(it) de lumina ta prin orbire şi-a căpătat vederea prin întâlnire s-a întâlnit
trimite pe altul!auzi-mi tăcerea în glas spatele-ntors până lângă mine sunt eu şi rămân necurmatcăci mi-e bine îmi place aici la mine în suflet nu mă da afară în ploaie să curgă de pe mine sufletul meusă picure sau să curgă şuvoaie… când n-o să mai fiu –când doar ştergerea ta mă va ţine te vei vedea prin mahrama subţire?o să te-ncânte privirea din ochi, o să-ţi placă?trimite pe altul …în mine!
minunea are două toarte şi numai una o pot prinde să ţin de ea cu ochii minţii până le creşte câte-un dinte să trag de ea apoi cu dinţii *mână-n mână legănată ca două gemene bălaie îşi poartă dansul printre dansuri banală apa ei de ploaieascunsă-n toarta ce se-ntinde ca valul doritor de malaşa se-ascunde ca ‘ntr-o umbră, într-un firescîntr-un banal*căroaia stă cu-o roată lipsă neputincioasă pe o parte cum stau cuvintele-ncordate cu toată forţa lorîn cartese varsă pe pământ într-una risipă-n punga găurită că mâna mea n-o crede încănu se întinde, n-o ridică
călătorru' 