Arhive pe categorii: replici cosmice

imn…

Standard
şi chipu-şi întoarce şi faţa la fel
gelos pe iubirile mele e El
iubirea-i furtună şi ploaie şi vânt
ce-o toarnă-n aridul setosul pământ
o tună-n urechi uneori
alteori o fulgerăn gând…
 
ca pe-un pom mă străbat îndurările Lui
şi vânturi dar mă foşnesc
mă frământă cu ploaia până-n rădăcini şi
m-aplec să rodesc, m-aplec să mă-nchin
cu ceru-mi sărută tâmpla de dor
de-atâta lumină pe loc mă-nsenin
 
(şi) inima-n mine ştie şi ea
că-i gelos când o dau altcuiva
mă iubeşte cum nimeni nicicând niciodat’
n-a iubit pe pământ,
n-a trăit, n-a visat
şi mi-o spune cu-vântul în ureche şi ochi
tiptil câteodată,
câteodat’ apăsat
 
mă iubeşte cu tunet
mă iubeşte cu foc
mă învăluie-n aer
mă lumină-n noroc
mă aşteaptă-n tăcere
mă cheamă tiptil
mă iartă cu ploaia
dar mereu
dar subtil…
 

a doua lege

Standard
totu-i energie
nimic se consumă 
nimic se naşte
în primordialul pântec
al timpului
totul moare
 

omeniRea noastră

Standard
o menire specială
omenire omenire
ţi-a fost dată în neştire
cu nemiluita
cum imensul ocean al timpului
îşi picură-n noi zi după zi
avutul: clipita
 
o menire specială
omenire omenire
ţi-a fost… şi îţi e sfială
cum te-adună şi te scoală zorii zilei
de când lumea şi pământul
cum ‘şi-adună înţelesu-n el
cuvântul
 
o menire specială
straturi straturi şi grădină
viaţă-mbălsămată-n vină
omenire omenire
tu pe umerii tăi falnici
porţi cu trudă în neştire
porţi închise şi deschise
porţi în tine o menire
 
o menire specială
oh menire cine cine?
şi-a pus ramuri de finic
înaintea ta pe drumuri
(cum i-au pus şi Lui un pic)
înaintea ta deschisă
o menire-ţi stă mereu
la picior de table sparte
muntele lui Dumnezeu
apogeu
 

povestea îngerul(ui) surd

Standard
(e-o poveste cu nişte îngeri surzi: o răsturnare secetoasă de nori
care pentru a fi în stare să plouă trebuie prima dată să-i uzi)
 
lăsaţi-mă voi îngerilor jos nu mă mai trageţi cu zborurile voastre
ce-s eu cutia cadastră de conservă
traducătorul mutelor aripi cu care jucaţi ping-pong
pe masa asta de lumină prezentă?
 
la sfârşitul zilei îmi vreau plata altfel
o să v-ameninţ zborul cu foarfeca de-o să fugiţi
mâncând pământul şi-o să roadeţi cotoare de săbii
cu tot cu coadă… da da coada aia 
cu care-o să plecaţi între picioare până când
or învăţa aripile să meargă – asemenea celor smeriţi – pe jos
(frumos v-o spun s-o ştiţi frumos)
 
da’ ce? …au luat ei seama la plângerile mele
la zdrăngăneala asta însemnată cu pana unuia dintre ei
ce-am smuls-o cu furie când şi-a întins aripa
s-o rup nu alta – să rămână-n pană de zbor la marginea cerului de ieri
aşa să rămână şi ei cum mă împotmolesc eu câteodată
în pană de idei
 
nu nici poveste n-au luat aminte
la cererea mea tânguitoare fierbinte
şi trag de mine de parcă m-au câştigat la zaruri
de parcă-s nişte prunci care se bat pe daruri
şi strică-ntr-un final jucăriile toate le rup le-mpart între ei
ca soldaţii cămaşa divină
aşa mă-mpart şi trag de mine c-aproape mă rup
– după cum deja v-am spus –
între josul meu şi-al lor sus…
 
 
 

la hanul 9

Standard
e goală ieslea sufletului meu
deşi e vremea sorocită bine
se-aud mereu câteva smiorcăieli
însă nu-i nicio stea printre lumine
 
dar ce vorbesc: ce staul, care iesle?
eu îmi zidesc în suflet un palat
cu turnuri din mândrie şi poveste
cum nimeni niciodată n-a aflat…
 
şi-mi bate-n porţi în fiecare zi
cu degete lungi şi dibace
o-nlănţuire de iluzii-n agonii
sau pumni de vizite rapace
 
niciun convoi de magi nu-mi tulbură tronarea
sau grabă de păstori cu noaptea-n plete
nu răscolesc divinul şi cântarea
cu veştile angelicelor cete
 
în schimb e forfotă şi-aglomerare
aproape-s buchisite toate cele
micuţul Prunc crescut acum e mare
pierdut de mine rătăcit de ele…
 

pomul vieţii a ajuns cherestea

Standard
trup îmbrăcat cu alt trup
atunci când ceea ce este muritor în noi
va fi hrană şi înghiţitură vieţii
negreşit
dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca
după cum 270 de zile una după alta lucrează
la oasele sensibile la zgomotul muzicii
a tot ceea ce urmează să se nască
 
aşa hoinăreşte acum palatul meu
ce-aşteaptă să mă-mbrace
legat de cordonul ombilical al planurilor Tale
acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost
de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost
pe vremea când erai copil
şi făceai lego învăţând să construieşti lumi
să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când
în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când
peste trupul nostru de hârtie
decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie
 
pomul vieţii a ajuns cherestea
de-aia grădina nu mai e nici ea
heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini
ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură
luând cu zborul lor (când au plecat)
pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate
de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…
 
pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele
ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri
pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii
casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa
bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină
şi-ai făcut din el depozit de cherestea
ce-a dat în frunze de hârtie
cu rodul Cuvântului Tău printre ele
şi nu ţărâna ne-adună
ci lemnul unei profeţii
cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul
a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni
s-o spună
 

speechless (love)

Standard
n-am cuvinte cât te iubesc dar
voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meu
voi face semne cu el de parcă
în noaptea aceasta deasă a tăcerii
numai lumina acestei lanterne se-aude
 
şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărut
şi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte
îţi va face inima să tresară
şi faţa ta să ia din nou aminte
 
la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuie
neputincioasele cuvinte lipsă?
când am zâmbetul la mine tot timpul…
ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească
să te-ajungă să te-ngroape
cum frunzele toamnei biruie pomul
de parcă eu aş fi tu iar tu omul
 
tu eşti Cuvântul ia-te-napoi:
(ce târg ar fi ăsta între noi doi?!)
 
îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire
dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdea
ruptă atunci la trecerea ta
pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfalt
pe care tu le umpli coborând din înalt rupturi
pe nişte petece de hârtie
cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti:
tăcerile tale cu care iubeşti
 
 

Cântec

Standard
El e frumuseţea iubirilor noastre
şi bea şi mănâncă sana cu noi
ca-n alinierea planetei albastre
la aceeaşi coadă sub aceleaşi ploi
 
El ne face semne negre luminoase
şi îşi eclipsează faptul că-i aici
între noi şi toate iubirile noastre
crudă iarbă verde-n firele ei mici
 
El e şopotirea gândurilor noastre
malurile-n care se-nvinovăţesc
dezvinovăţirea curge valuri line
barcă luminoasă în care plutesc
 
El este ostrovul giuvaierul marea
botul căprioarei cerul de pe lac
ca-n alinierea planetei albastre
haosuri certate amuţesc şi tac
 
El este explozia inimilor toate
în surâsul larg pe buze şi-n ochi
de-i atât de vie şi de bucuroasă
via ce-a din vale până în soroc
 
Adaptare după poemul lui Ionatan Piroşca „Ca şi la alinierea planetelor
 
 

n-am ajuns încă !

Standard
de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?
 
voi ajunge sufletul vechiului
şi-l voi (şi) depăşi ?
voi ajunge din urmă din nou(l)?
cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri
stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată
în lacrimi se-neacă în ele
în gustul amar de tăcere
mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor
nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei
cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă
fără lumina niciunui foc fără cutie poştală
fără scrisori fără veşti fără joc…
 
ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi
Dumnezeule ?
ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?
un punct într-o margine de cuvânt sau
nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme
în urma unor lipsuri de mersuri…
 
joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei
ce-ai să câştigi ?
care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?
 
împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent
nişte minute nişte ore nişte secunde
despică burţile nerostirilor până-n tăceri
desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău
rupe rămânerea-n urmă de-ajungere
mai noul de mai noul de ou…
 
voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi
latura stângă
lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2
plimbările tale cu spatele
funia ‘nodată în buriculpământului
dedesubtul plimbărilor
întâiul răsărit al cuvântului …
 (..?)

hotare de umbre

Standard
Tu ai aruncat hotare la mine-n ogor
cuvinte cu garduri în alte cuvinte
(semantice labirinturi …Isuse)
şi rătăcesc după nişte doruri haihui
urmând depărtările tale nespuse
 
Tu ai aruncat bâjbâieli în inima mea
ele cresc în prezent viitorul în care mă reazăm
ca orbul de-o stea
Te caut în silă – Tu nu eşti de găsit
mă silesc să te caut rupând depărtările dintre noi
să mijească găsirile
la zenit
 
ce m-aştept să găsesc e un şir de uimiri
cămăşi peste cămăşi peste tine
culori şi nuanţe şi gusturi şi zori
zugrăveli pe pereţii de rău
cu umbrele nuanţei de bine
 
Tu ai aruncat aşteptări ca pe-o neghină în lan
în lumescul meu şir de clipite
prin zâmbet străbat spre nervi de oţel
cuvinte şi guri
ce-s ştirbite…
 
 

monolog metafizic

Standard
„Doamne, scuze de-ntrebare
iartă-mă că îndrăznesc
dacă ne iubeşti şi-ţi pasă…”
 
de ce rămân ghedeonicele întrebări?
antitezele contemporane
nelipsitele paradoxuri
dopurile (ne)găsirii cu care-nchidem
gura cântărilor în gât…
de ce ?
 

la mormântul celei de-a treia zile

Standard

murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă

veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul

s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –

plângeau cu toţii hohotind
..de bucurie

damasciană

Standard

trage mai aproape de mine drumul damascului
cu paşii mei pavează-i curgerea

sau nu, lasă !
nu-s drumurile de aici destul de bune ?
tot cu două direcţii, exact ca prăfuita cale
ce duce de oriunde acolo

nu-mi trebe’ damasciana stradă
de n-o luminază nicio întâlnire
ş-apoi ce ?
n-am parte-n fiecare zi de-ntâlniri:
ba pe scară cu poştaşul
ba cu domnul x sau alte litere

de m-oi întâlni cu alfa-omega deodată
voi numi pentru totdeauna uliţa aceea
cu numele vechiului drum
pe care cel orb(it) de lumina ta
prin orbire şi-a căpătat vederea
prin întâlnire s-a întâlnit

trimite pe altul

Standard
trimite pe altul!
auzi-mi tăcerea în glas
spatele-ntors până lângă mine
sunt eu şi rămân necurmat
căci mi-e bine

îmi place aici la mine în suflet
nu mă da afară în ploaie
să curgă de pe mine sufletul meu
să picure sau să curgă şuvoaie…
 
când n-o să mai fiu –
când doar ştergerea ta mă va ţine
te vei vedea prin mahrama subţire?
o să te-ncânte privirea din ochi, o să-ţi placă?
trimite pe altul …în mine!
 

minunea ce-mi aparţine

Standard
minunea are două toarte şi numai una o pot prinde
să ţin de ea cu ochii minţii până le creşte câte-un dinte
să trag de ea apoi cu dinţii
*
mână-n mână legănată ca două gemene bălaie
îşi poartă dansul printre dansuri
banală apa ei de ploaie
ascunsă-n toarta ce se-ntinde ca valul doritor de mal
aşa se-ascunde ca ‘ntr-o umbră, într-un firesc
într-un banal
*
căroaia stă cu-o roată lipsă neputincioasă pe o parte 
cum stau cuvintele-ncordate cu toată forţa lor
în carte
se varsă pe pământ într-una risipă-n punga găurită
că mâna mea n-o crede încă
nu se întinde, n-o ridică