el e un cal sărit șotronic
de pe vârful stelei pe-un altul
tăind planurile vechi
în sfere cu colțuri ovale
rotunjite pe-o parte
mai ales
și mult mai…
o stea în cinci colțuri
inegal înmulțite
într-o mereu o altă
socoată călătorind
cu viteza luminii
brațele ei întinse
…
Am dat de poezia asta și m-a provocat s-o învăț pe de rost…by heart 🙂 – ce expresie – că mi-a plăcut, de-aia! – ca reper de aparentă simplitate în limbaj pentru o adâncime de simțire și de metaforică exprimare…de relație dintre el și ea, la un moment dat. Felul ăla în care dragostea răzbate între ei. Felul în care o descrie el, și care pentru mine, cititorul, devine reper ideal și/sau valoric, prin varianta ei artistică.
Nu contează că nu poate fi la toți la fel, și că fiind diferit nu se va realiza niciodată la fel la nimeni – te face (mă face) să te oftici că el a avut ce descrie – în felul în care a făcut-o…chiar și dacă, să zicem, a inventat-o. 🙂
„Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.”
Dragostea e primul cuvânt – cum altfel?- pivotul, axa invizibilă în jurul căreia se învârte poemul, cei doi: el și ea, tu și eu citind, noi. Cântecu ăsta al lui – melodia asta povestită – care pare a fi o scrisoare de dragoste pentru ea, sau o constatare de-a lui în dreptul lui, o confesiune „publică”. Subiectul fiind el și ea (dragostea) ne este prezentat direct, fără introduceri, natural, fără artificii poetice, fără comparații, metafore sau alte figuri de stil.
Ochiul n-are încotro, fuge imediat pe linia timpului și vede/ observă fără dificultate că dragostea asta e cu destinatar, e o dragoste „purtată” de el către ea, într-un timp de „atunci„. Trecutul acestui segment, și felul în care e prezentat nu indică faptul că s-a gătat, deși ar putea părea așa, că atunci era și acum nu mai este, chiar dacă timpul e trecut, ci mai mult scoate în evidență efectele creatoare ale acestei purtări – „făcea din mine” – ceva ce n-am mai fost, și „acum” când scriu, ar zice el, doar prezint un segment trecut, ca pe o amintire dragă: dragostea care are doi destinatari – unul direct: ea, și unul indirect: el.
El poartă dragostea către ea, iar acțiunea asta de purtare acționează asupra lui, făcându-l, transformându-l în sus spre frumusețe. „Aproape„, zice el… „făcea din mine un bărbat aproape frumos”– și simți direcția, și apropierea, și aproape atingerea țintei, Ai senzația atingerii, senzația ajungerii, fiind încă loc, încă drum de parcurs. A fi aproape de frumusețe, a fi aproape frumos înseamnă a nu rătăci departe de ea, a te afla în proximitatea ei, sub influența și lumina ei. Frumusețea ca urmare a dragostei purtate – dragostea purtată spre altul (nu spre sine)- dragostea care înfrumusețează (în primul rând) purtătorul. Cine nu-și dorește înfrumusețarea aceasta, geneza aceasta de frumusețe?
Iată prima descriere a dragostei purtate, a dragostei ca verb, care atinge corzile sensibile ale inimii zâmbind, prezentată fiind ca pe o experiență trăită, ca pe un act re-modelator de care a avut, și poate că încă mai are (în momentul în care scrie) parte – dragostea de la el către ea, dragostea purtată de el către ea – mai-fericirea dăruirii. Câștigul e al celui ce oferă, al celui care poartă, dând fără să piardă, ci din contră, schimbul fiind unul de dorit: dai dragoste și primești înapoi mai multă frumusețe. Dar dragostea asta, felul ăsta de dragoste, trebuie neaparat să fie curat, fără de viclenie – să nu ți-o porți ție – nici măcar ca umbră de gînd de câștig personal – să i-o porți ei. Atunci, și numai atunci, are garanția apropierii de mai mult fumos.
„Aproape” ăla poartă și adn-ul sincerități și al realului, al smereniei, al faptului că deși direcția e bună, totuși mai e de mers, nu e ceva de apucat. Deși e aproape și se vede, deși se poate atinge rămâne mereu ceva de ne-atins. Mai e timp, mai e loc, mai e distanță, parcurgere, purtare.
Frumusețea este direcția dragostei purtată spre celălalt. Dragostea este forța transformatoare în om: din urât în frumos, din frumos în mai frumos. Poartă spre ea dragostea ta și ea îți va da înapoi frumusețea ei – a dragostei – a ei, a femeii, dar și a ta. Îți va da, sau îți va reda frumusețea, și nu doar atât, îți va reda capacitatea de înfrumusețare.
Dragostea și frumusețea conlucrând duc lucrurile/oamenii la un alt nivel, al gâdului, al gândirii – al ochiului interior – care percepe altfel exteriorul, al orizontului de gânduri, sau și mai bine al unui alt orizont – al unei noi perspctive. Ba chiar și a unei noi putințe – neputincioasă înainte – gândul se duce departe, chiar dincolo de departe, spre noi orizonturi luminoase.
„Mă gândeam până la orizont,
și chiar izbutisem să mă gândesc
până la soare.”
[…] 🙂
Ps. După cum soarele nu-i doar lumină, și orizontul e mai mult, și gândul, și mai ales izbutirea…etc., etc., etc.
aia pe care mi-ai arătat-o
nu se potrivește nicicum
cu amintirea lucrurilor
de altădată
venise pe nesimțite un alt veac
și-l mușcam de deget de dimineață
– avea mereu un alt gust –
și-l luam pe mine trăgându-l peste cap
și niciodată nu mă mai încăpea
ba mi-era strâmt
ba mă mânca – luându-l corect
cu dosul lui asupra mea
cu eticheta imposibil de dat jos
a vafifostului
ălălalt,
celălalt pe care mi l-ai dat
pe care mi l-ai arătat după
– era ascuns – era
o prelungire de lumină umbroasă
semăna cu un ogor arat
cu o urmă imensă de nor
într-o zi însorită
atunci zâmbind am izbucnit în râs
ca o ploaie nesimțită de vară
ca un tunet într-o furtună
de liniște
măturând cu anotimpul
cealaltă frunză, ălălalt praf
celălalt nor
de pe riscul îmbibat
de măcinare arsă
al dialogului
sorbită, pupată
marginea rotundă a vocalei
tăcea
ea nu mă iubește
ea iubește potrivirea dintre tunet și fulger
poezia strecurată acolo
scrisoarea peste care-i curg balele
eu cel din fantezia ei
pe el îl iubește
nu pe mine
când sunt o scrisoare – atunci da!
când sunt un sentiment de-al ei
o simțire
când sunt o adiere de șoaptă
un zâmbet
ea nu mă iubește pe mine
decât atunci
când nu sunt eu…
decât o prelungită îmbrățișare
degetele prelungi pe pielea de pe ceafă
și mai ales atingere verbală
a sufletului
ea nu mă iubește
nici mai mult
nici pe mine
decât atunci când sunt noaptea
cu care se luptă lumina ei
în pieptul ei
sau sus pe crestele de gânduri
ei îi place muzica focului
trosnirea dansată a căldurii
îi place să știe ce va fi mâine
eu sunt o flacără ce arde
funia mișcătorului pod
lumina ce-alungă viitorul știut
și-aruncă umbre peste el
umbre calde pe care
nu le poate prinde cu palmele
pe care nu le poate iubi
ea nu mă iubește
ea iubește metafora amestecului
noroiul dintre cer și pământ
de jur împrejur
călătorii interminabile
galopează spre destinaţie
toate sensurile
devenite direcţii
transportă nevăzutele cufere
pline
câte-o apropiere
aude destinatarul zicând „alo!”
apoi se transformă instantaneu
în amintire
„– Nu vrei să cumperi un câine?”
Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…
Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…
Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.
Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.
„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.
Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.
„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.
II.
Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.
„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”
Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.
Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…
III.
Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine.
Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).
Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂
„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu
sunt între scaunul din bucătărie şi tine
sunt între mine şi mine geamul murdar
plin de amprente şi zboruri rătăcitoare
între tine şi cuvintele dintre noi sunt
dincolo de tăcerile noastre
ajunse (la) ceartă
uneori sunt în capătul privirilor tale
alteori sunt pata de căldură începută
în colţul stâng până-n marginea exterioară
a genunchiului sunt
în întrebările pe care mi le pui
şi-n răspunsurile pe care în lipsa
răspunsurilor mele ţi le dai în avans
în confirmarea lor semnată cu zâmbet sunt
şi-n variantele aternative uneori
sunt şi acolo unde nu te-aştepţi
în marginea dantelată a lunii când
o priveşti în poza din spatele clickului
chinuindu-te să nu tremuri
să nu sufli să nu te mişti…
în caricaturile pe care mi le faci
sunt chiar dacă nu-n întregime şi
totuşi nu ştiam că pot încăpea în pasta unui pix
sau în râul negru al unui cărbune
între şira spinării unui creion şi
cămaşa alb-gălbuie a pomului
în banda magnetică a unei clipe călcată
în picioare de şuvoiul de nestăvilit
al celoralalte
sunt între tine şi ascunderile noastre
ca frunzele împinse de mâna ochiului
ca deschiderile unei cortine sau
rând pe rând a nasturilor de la cămaşă
lipiciul de pe buza plicului închis
între nerăbdare şi timbru
între tine şi mine (fie vorba…)
sunt!
se intersectează o stea cu un gând
şi mă opreşte un copil pe stradă şi-mi zice:
nene, îţi atârnă ceva de pe umăr
o dâră zâmbicios de strălucitoare
mai ceva ca o scamă…
nu-i aşa că dacă ma iau după ea
găsesc drumul spre casă –
mult dincolo de copilărie?
când să-i răspund mă trezesc
vorbind singur
în oglinda cu părul alb
şi nu mai ştiu dacă m-am dus acolo
cu biletul prezentului în mână
ca să vizionez un episod mai vechi
sau pur şi simplu ca să mă spăl pe dinţi
cu pasta albicioasă a stelei
cine ştie..
pe ce stradă o să-ntâlnesc iar
vreun copil…
tu vezi în balta mea un lac adânc şi eu zâmbesc când zici că-i plin de peşte că-s bărci în el ce-noată surâzând şi-o mie de culori ascund câte-o poveste… tu zici ‘nainte fără să te-opreşti eu dau din cap mereu ca un zăvor că bălţile sunt gropi ascunse-n ploi lipsite de crăpări şi de izvor dar tu o ţii pe-a ta şi nu te laşi mă-mpingi cu vorbele răstite lin simt unde cum se-ntind cu-vânt sub paşi simt peşti cum mă străbat şi stele cum mă ţin… mă ţin de vorbă cu risipa lor mă ţin în ele vii – o amintire mă ţin de-a lor toiag sprijinitor mă ţin ca scaiul de o potrivire eu neg… şi dau din cap şi zic că nu iar tu zâmbeşti fără să-mi dai dreptate asculţi cu-o pleoapă apele gemând şi marea de priviri care se zbate …din când în când m-aşez pe malul tău ca un pescar cu undinţa în mână dorind să prind un somn sau un ecou să-ţi iau din ochiul timpului curgând o zi sau de ce nu o lună
…cu cele 36 de grade ale mele aproape că împreună facem un unghi de 72 de ore – suficient de larg (ca) să-ncapă-n el o-ntreagă viaţă…
alergi după cai verzi pe pereţi verzi
cai săriţi… cai săriţi de pe fix mânji necopţi cu ochii mari închişi fără de foc în ei visezi fără de somn, fără de vis cai verzi pe păşuni verzi ce contopesc copita lor cu verdele unui perete necopt fruct verde crud al niciunei opriri tu sari peste ei fugind de câte-o privire alunecând pe-un zâmbet cu ochii largi lipsiţi de somn şi plini de vis vis verde crud încă necopt cu cai verzi încă nesăriţi cu fixuri pline de cai cu pereţi de iarbă ce despart pământ de cer cu caii lor pe care tu-i visezi…
nu venise îngerul la mine nici la el..
că l-am întrebat.. ştii cum arată,
l-ai recunoaşte? ai vreo idee
de timbrul vocii lui ştampilat
e suficient de plătit ca să ajungă până la noi prin distanţa asta
de-o poştă într-o-ntâlnire tăcută
ca o scrisoare.. mi-a zâmbit cald
tomnatic şi intuiesc oarecum vag
de ce m-a-ntrebat câţi ani am: la vârsta mea
(încă) mai cred în îngeri!(?) ..probabil că-l aştept mereu..
în altă parte
Raza unui cerc corespunde cu steaua din care face parte! 🙂
călătorru' 