verbule, cuvântule cuibăritule pe limbă zgomotule, voceo cu miez dincolo de sunet sinusoidalule, undo cuibăritule-n ureche aproape fiind vrajo – sintaxo – eticheto crescută în vrejul întortocheat al simbolului mâzgălituro… tăcutule cuibăritule-n ochi stând pe spate lumino fără de soare tu, soare fără de lumină orbule şi orbireo tu, întortocheatule verbule, cuvântule litero formo misterule…
Ce mare lucru, un substantiv şi un adjectiv acolo, ba şi un pic de articulare… hai poate şi un pic de verb. Şi cum trăsătura noastră definitorie este limbajul articulat, să zăbovim puţin pe malul drept, ca să…de-aia că-i mai uşor.
Nu-i uşor să scrii uşor. E chiar greu. Acestea fiind spuse, scrise mai exact, ar trebui să închei şi să vă las pe voi să descuiaţi cu cheia asta orice încheiere neterminată, orice concluzie închisă, orice lipsă de permisiune spre deschidere. Ar trebui să fie uşor. Însă dacă a scrie uşor nu-i lucru uşor, ştiu într-un mod intuitiv şi femeiesc că închiderea trebuie amânată pentru şi din cauza dificultăţii ei, a greutăţii de a ajunge într-un mod atât de rapid la greutatea cuvântului „uşor”.
Poate că nu vă place, aşa cum îmi place mie, deschiderea dublă din start. Poate că nu vă plac drumurile evantai ale căror mănunchi are un punct comun. Poate că nu vă place scrisul uşor. Poate că vă enervează cărarea uşor accesibilă. Preferaţi poate că potecile îmbărligate, învârtitul în jurul cozii, răsturnările de situaţie, cuvintele polisemantice, finalurile deschise, subiectivismul liber. Banalitatea scrisului uşor e ca o pană în vânt de care nu e legată nicio piatră cu nicio sfoară, care să o ţină sau menţină în dreptul ochiului, vorbe ale* căror zbor să fie static şi pe înţelesul privirii. Scrisul uşor e ca lemnul de plută care nu coboară în adâncuri ci mereu rămâne la suprafaţă.
Dar nu orice coborâre în adânc e magnifică. Uneori înseamnă lipsă de oxigen, sufocare, înecare, udare completă, învăluire în ape, în negrul umbrelor subterane sau subacvatice, pericol. Suprafaţa apei şi mai ales plutirea pe ea înseamnă supravieţuire, dans pe umărul de val, legănare plăcută în balansoarul oxigenului din cordonul ombilical al vieţii.
Scrisul greu în contradicţie cu scrisul uşor e un subiect la care mi-e greu să mă gândesc acum..darămite să scriu despre el. Scrierea uşoară nu-i verişoară cu scrisul uşor, iar scrisul uşor nu e uşor de scris, cel puţin nu la fel de uşor ca scrisul greu.
Tot aşa după cum substantivul nu-i verb…
* să scriem corect româneşte 🙂 da?!
Planificam concediul cândva şi mă gândeam să mă duc într-un loc foarte îndepărtat, undeva unde n-am mai fost niciodată, până în mintea primului om şi să vizitez prima bucurie, primul weekend, prima odihnă după prima zi de muncă, după prima trudă. Să mă las contaminat de fericirea primului orgasm, sau dacă imi va fi interzisă o asemenea intimitate, măcar vibrarea acestui gând să ajungă cumva până la mine ca şi cum aş fura cu urechea muzica unei camere în care nu mi-e permis să intru, sau aş fura cu privirea pe gaura cheii o contemplare interzisă.
Să mă bucur cu bucuria aceea de împrumut, cu bucuria aceea a contemplării de care a avut parte primul om, ca şi cum prin ochiul lui aş privi în depărtare de pe terasa unei camere de hotel priveliştea pe care mi-o oferă, aş privi prin fereastra îndreptată spre depărtări primul amurg, sau primul orizont însângerat, primul curcubeu prin ochelarii, de împrumut şi ei, ai primei uimiri, ai primei mirări. Să vizitez astfel galeriile primei zile de luni, şi cu degetul nedezlipit de pe butonul memoriei să fac poze pe care să le împărtăşesc cu voi, cărora să le dau share pe podul acesta al amiciţiei dintre noi, pe parapetul care ne delimitează drumul comun, cu direcţiile lui diferite.
Dar efortul unei asemenea călătorii oare îmi garantează un asemenea concediu? Uneori truda este o odihnă în sine, ea fiind mult mai satisfăcătoare decât odihna visată, şi asta din urmă neavând nicio însemnătate rodnică fără de prima. Merită făcută o asemenea călătorie? O călătorie pe căi ne-mai-umblate, pe pante verbale deosebit de alunecoase şi strâmte. Dar harta unui drum ca acesta e încă nescrisă, nedesenată, neparcursă, inexistentă.
Destinaţia e oarecum palpabilă, reală atât cât poate fi de reală o pagină de istorie neverficabilă, lipsită de mărturia martorilor oculari, de capacitatea tehnologiei de azi de a imortaliza lumina într-o peliculă statică sau mobilă, care pentru majoritatea dintre noi rămâne o hartă indescifrabilă, care totuşi provoacă o bucurie reală şi autentică, chiar în lipsa acelei înţelegeri.
Dar a parcurge drumul este mult mai palpitant decât a te face că-l parcurgi, sau a vorbi despre parcurgerea aia, fie ca o dorinţă fantezistă, fie ca o amintire din viitor sau din trecut. A parcurge efectiv drumul şi a cunoaşte şi a te cunoaşte în felul acesta e mult mai important decât 7 mii de planuri care nu ajung să se concretizeze şi rămân doar nişte trasee montane care niciodată nu vor fi bătătorite cu piciorul, care nu vor produce niciodată febră musculară sau dorinţa de a bea un ceai fierbinte cu mâinile îngheţate strâns încolăcite în jurul cănii de tablă.
Ce-ar fi ceaiul fierbinte şi focul trosnind a căldură fără frigul nopţii. Ca nuca-n perete s-ar potrivi aburii unui astfel de ceai într-o zi caniculară, în mijlocul unei zile plictisitoare. Ce-ar fi un asemnea concediu fără curiozitatea sau dorinţa aflării lui. Nici destinaţia în sine, nici omul care are parte de ea nu fac farmecul unei călătorii, ci împletirea lor într-un fel anume, unic, nemaipomenit şi de nerepetat în timpul acela şi cu aşteptările şi dorinţa aceea. Stâncile Muntelui Olimp n-ar fi deloc interesante dacă ar fi lipsite de legendele care veghează la intrare asemenea unor torţe chiar la începutul unei peşteri întunecate. Lumina proprie şi vederea bună fac culorile curcubeului să arate altfel pentru fiecare.
Poate că mintea primului om e o destinaţie prea exotică pentru mine. Prea îndepărtată, prea greu accesibilă. Poate că s-au epuizat biletele, poate că e beat ghidul, poate că nu mai sunt camere goale în care să pot zăbovi şi eu câteva nopţi, să pot avea parte, să pot avea măcar parţial parte de tot ceea oferă o asemenea destinaţie unică.
Poate că îmi voi pune în bagaj Jurnalul lui Adam şi Eva, sau fragmente din Jurnalul lui Cain. Ce contează că sunt scrise într-o limbă necunoscută mie, o să încerc să descifrez simbolurile, o să zăbovesc în dreptul pozelor sau a liniilor fumului, a amprentelor murdare de pământ sau funingine rămase în locurile în care s-a tras de mânerul foilor cu atingerea aia a vârfului de deget pe limbă.
Recunosc că drumul acesta mă umple de emoţie şi frică. Va trebui să rostesc în gând Litania fricii, scrisă de George Herbert special pentru momente paralizante. „Frica ucide mintea. Frica e moarte măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Pe unde va fi trecut ea nu va mai fi nimic…voi rămâne doar eu…”, sperând ca litania asta să fie reală, să îmi fie de un real folos, şi cuvintele ei să creeze în min(t)e o altă realitate mai puternică decât cea de dinainte. Frica asta de necunoscut e ca şi cum aş călătorii clandestin, fără bilet, şi aştept din moment în moment să aud glasul acela pe care nu vreau să-l aud, aştept să fiu sur-prins şi dat jos, sau pus să plătesc nişte ceva pe care nu-l am, o amendă pe care nu mi-o doresc. Frica de a merge orbecăind, însă de a merge înainte, atingând asemenea orbului pereţii călăuzitori ai vorbelor care prind contur odată cu pipăirea lor, tot aşa cum lutul prinde formă acolo între palmele mai moi sau mai ferme ale olarului.
Desigur că e o frică prostească, iraţională şi copilărească, însă e o frică puternică ce are o asemnea forţă de a opri ba paşii concreţi, ba dorinţa de a merge, ba siguranţa că mergi bine, ba gândul că are noimă şi merită. Frica ce dovedeşte că e prezentă prin multele vorbe ce cresc ca un umbrar, ca primele frunze de smochin menite să umbrească ruşinea şi ruşinarea primilor oameni în a căror ochi s-a deschis brusc oglinda că sunt goi, că ştiu ce-i aia, că sensul cuvântului nu le mai e străin, că în vocabularul lor sunt mai bogaţi cu un cuvânt, şi ştiind acum ce-i bogăţia, sărăcia e doar cealaltă faţă a monedei, deşi cuvântul ăsta le este pe de-a-ntregul străin deocamdată, deşi intuiesc, văd cam despre ce ar fi vorba.
Jurnalul acestui concediu e scris pe foile aşteptării. E ca un spectacol care dezamăgeşte. E o odihnă obositoare, chinuitoare chiar, obsedantă. Să fii acolo în ventriculul stâng al inimii lui, să auzi bătaia sângelui dar să nu vezi câştigătorul. Să stră-baţi preţ de o fracţiune de gând toată distanţa aia imensă doar ca să te trezeşti că eşti exact în locul în care te afli, şi totul a durat mai puţin de un vis gătat brusc, fără final american, fără deznodământ, fără continuare. Apoi să vrei să reiei totul, să te foieşti ca să readormi şi să derulezi ce a rămas neterminat, să continui călătoria care deşi pare că a început e totuşi departe de momentul acela. E ca şi cum ai ajuns la finalul unui roman, da nu-ţi mai aduci aminte conţinutul lui, sau acolo în lacrima care desparte ochiul de pleoapă scrie mare THE END şi nu-ţi poţi aminti ce-a fost înainte, un pic sau un pic mai mult de ÎNAINTE.
Nu vreau să ştiu înălţimea primului om, după cum nu mă intereseză ţiglele de pe acoperişul hotelului de la mare. Senzaţia de confort şi priveliştea mă interesează. Imensa libertate pe care vreau să o trăiesc îmbrăcat în nişte haine care mă strâng, mă constrâng să percep totul prin deformarea ochelarilor care m-ating.
Ce concediu, ce prima minte, ce odihnă? Bănuiesc că de-aia-i zice minte – că asta-i tot ce ne face, şoptindu-mi să pornesc mereu într-acolo că doar mergând voi ajunge, şi doar obosind voi ştii ce-i odihna, şi reinventându-l pe primul om, neputând să-l reinventez pe primul om îmi prelungesc concediul chiar mai departe, până în mintea primului Inventator, primind bonus pe lângă concediul planificat şi o excursie neaşteptată, mult mai obositoare şi mai reconfortantă decât căutarea de bilete, decât dormitul la cuşetă şi tam-tam-ul călătoriei, mult mai importantă şi mai fascinantă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, decât destinaţia în sine.
Reinventarea unui om a eşuat – concediul e pe gătate şi eu nici măcar n-am bani de bilete, însă am o altă destinaţie: reinventarea eşecului şi a plăţilor, a concediului şi a…
…da da, a sentimentului, a senzaţiei de care ai parte: concediul altuia la tine în minte.
goală stă pagina ca un oftat şi ce dacă stă? …se poate o avalanşă mai mult: bruscă încuiere de pleoape peste ochi peste ochii cuprinşi de necitire peste care se surpă-n ele însele piscurile lucrurilor de nu ştiu temeliile munţilor ce le înţeapă bunăoară coaja de ou îi e suflet albuşului frunzele sevă oxigenului până-n tulpina tuturor plămânilor creşte zborul în loc de pene mângâierea aerului în loc de aripă… * e alb aerul închis în oftat necunoscută culoare pentru culori desigur că da desigur că da zâmbetul doar el surpă totul din când în când ca un sfârşit de vis numit altfel cu alte nume necunoscute lor cu un mister al misterului desigur că da… te iubesc! pe tine iubire te iubesc cu tot ce-ţi va rămâne ţie mereu necunoscut să te chinuie şi pe tine dragostea ce ţi-o port să te chinuie şi pe tine chinul tău în
misterul cu care îmbrac oftatul cu scris …desigur că da
masa e îmbrăcată în lemn dungat negru cu crăpături fine în fine zic şi-mi aşez cana pe jilţul acesta tocit sub cană domneşte o urmă rotundă în cană domneşte o undă rotundă pe care o-nghit sec îmi pică rău înghiţitura de nu-mi pasă de-o ignor şi mă fac că nu-mi pasă decât de blana dungată a lemnului cu care s-a-mbrăcat masa în loc în locul acesta în care activităţile i se-nchină în locul acesta de unde domneşte în locul acesta de unde
S-ascundă cuvintele lumina (aşa) cum lumina ascunde culorile.
când eram mai mic îl făceam pe „o” diferit
– deja am râs de cinci ori – iar tu râzi acum când citeşti
aşa supravieţuiesc ! cu medicamentul acesta îndrăgit
ieftin şi valoros, contrar ieftinirii lui
indiferent de loviturile crizei,
indiferent de reuşesc să-l fac la fel pe „o”
indiferent
când îl zic sau când îl scriu sau îl modific de fiecare dată
cum viaţa îl modifică pe cel ce e viu
*
îi dau codiţa peste cap ca pe-o freză cu cărarea pe-o parte
şi schimb conturul buzelor când mă mir
lăsând mirarea să fie tot ea, la fel cum sunetul locuieşte litera
chiar dacă eu o desenez câte-un pic
puţin câte puţin râzând de ea
de bătrâneţea ei sub mâna mea
de ridurile ei sub ochii mei
de nevinovăţia ei ascunsă-n miei
*
acum îl fac pe „o” aşa
poveştile se povestesc singure
trebuie doar s-asculţi
cu mâinile, cu timpul cu care te ţii
în tramvai de scaunul din faţă
cu timpanul geamului
pe care se povesteşte povestea
câteodată povesteşte cu cartea
ea, povestea
da’ nu ca-ntr-un dialog
ci ca-ntr-o folosire
povesteşte cu gura cărţii
cu gura ei luată cu împrumut
la fel cum ochiul se foloseşte de gura-ncuietorii
de gaura cheii
atunci linia asta subţirică şi-albastră
se face o fantă
cu peretele alb al foii într-o parte şi alta
o fantă prin care poţi vedea povestea
până în adâncurile şi străfundurile naşterii ei
de-a lungul timpului
ce se naşte şi se povesteşte singur
exact şi precis
în momentul în care fanta aceasta
subţire şi-albastră se delectează în litera „d”
şi „e” şi „ză”…
poveştile se povestesc singure
cu guri luate-mprumut
te miri de unde…
ştii dansul coliviilor?
discurile vechi cântau când înfigeai acul în ele – o gaură mică şi perpetuă, o răsuflare rotund-spiralată
caietului meu îi lipseşte oftatul şi pâlnia, chiar şi atunci când înfig în el pixul şi cu ochii închişi, întredeschişi, caut pe linile scrisului marea moartă
cartea de pe marginea cărţii scrisă mic, dezordonat şi haotic
există o limbă ce n-are nimic a face cu anglo-saxonii, nici cu culoarea pastei, nici cu lăţimea marginii scrise, a marginii de carte pe care fiecare îşi scrie traducerea, fredonând o melodie pe care doar coliviile au auzit-o
si atunci daca n/am chef, daca m/am plictisit, de ce scriu?
călătorru' 