Arhive pe etichete: stradanie

Da, îmi apăr poezia!

Standard

A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.

Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.

Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit  fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea?  Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă. 

Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).

Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor,  şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -,  deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte  dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.

Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…

Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…

Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.  

Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.

Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie  contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi  Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate.  Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.

 Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.

 Da, îmi apăr poezia…

Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:poetry06_plakat-detail

„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund

păi nu te doare
ba da”

hotare de umbre

Standard
Tu ai aruncat hotare la mine-n ogor
cuvinte cu garduri în alte cuvinte
(semantice labirinturi …Isuse)
şi rătăcesc după nişte doruri haihui
urmând depărtările tale nespuse
 
Tu ai aruncat bâjbâieli în inima mea
ele cresc în prezent viitorul în care mă reazăm
ca orbul de-o stea
Te caut în silă – Tu nu eşti de găsit
mă silesc să te caut rupând depărtările dintre noi
să mijească găsirile
la zenit
 
ce m-aştept să găsesc e un şir de uimiri
cămăşi peste cămăşi peste tine
culori şi nuanţe şi gusturi şi zori
zugrăveli pe pereţii de rău
cu umbrele nuanţei de bine
 
Tu ai aruncat aşteptări ca pe-o neghină în lan
în lumescul meu şir de clipite
prin zâmbet străbat spre nervi de oţel
cuvinte şi guri
ce-s ştirbite…
 
 

orbecăitul mers al mâinii

Standard
tactila privire o aruncam
prin vălul de-ntuneric ca un orb
faţă de tot ce-i nevăzut
cu mâinile credinţei bâjbâiam şi încercam
să-ţi pipăi faţa Dumnezeule
făr’ să mă ard dacă se poate şi
fără să mă tai
să nu-mi rănesc cumva atigerea-n
tiptila pipăială a cuvintelor ce-ţi ies din gură
sau para de foc ce ţi-o culegeam dintre pleoape
de parcă
toamna ‘mbelşugată a găsirii era aceea
 
însă ce pot vedea nişte degete-n noapte
sau ce-ar putea atingerea s-audă ?
 
în nevăzut ca un arcaş
şi-acum mi-arunc, mi-azvârl’ şi gândul şi privirea
şi-apoi mă duc să dibui ce-am lovit, ce-am nimerit
trăgându-mă de firul cu care de săgeată sunt legat
pân’ ce-n cămări pe raft
stau perele de foc ale privirii
cu care înlocuiesc şi-aici şi-acol’
şi-acum şi-atunci văzând şi nevăzând
prin vălul dintre tot ce-i în afar’ şi tot ce-a năvălit în ochi
în ochiul viu faţă de tot ce-i nevăzut
cu pere-n colţul gurii si sătul
setos
de dulcile poveşti cu care mâinile din când în când
îl zăpăcesc
 

sculptură (de strajă)

Standard
cu dalta asta bat la uşa ta
tu piatră de mormânt peste simţire
să izvorască din bătăi o stea
ca trecerea de ani peste pastile
*
să sap în vorbe crăpături măcar
priviri fâşii până în înviere
furiş tunel ne-mpiedicat de cheie
şi neînchis în buza-i de hotar
pecete ruptă-n faşa-i de idee
*
spectacol de pe scena asta-nchisă
de ce te-ascunzi de mine ca un teatru…
am încercat trei dălţi sau poate patru
forţate-n yala ta de gibraltar
s-au rupt în fii şi fiice de-ncercare
cum jerfa-şi află gustul pe altar

plimbare pe hol

Standard

o caut şi n-o găsesc…

prin dreptul ferestrei dispar anotimpuri cu viteza călătoriei prin tren

mă opresc la fiecare compartiment şi o caut aşa cum citesc romanele pagină cu pagină călcând pe holuri cu umezirea de deget

adorm spre sfârşit(ul) răstignit în uşa rămasă deschisă prin care se pierde încrucişarea linilor în depărtata lor mântuire

deschid închiderea şi nu-i mai găsesc locul – s-a blocat într-o poză clepsidra vieţii; caut popasul neodihnit caut odihna fără să reuşesc să fiu în stare să prind tăcerea în cârligele vorbei

caut şi nu găsesc sfârşitul căutării nici măcar în sărutul de final al scârţâitului cu care trenul îşi târâie paşii şi-şi linge tălpile a căror ameţire îl poartă

verbul „a iubi”

Standard

se zidesc schele în jurul cuvântului „te iubesc”

*

nu se ştie dacă se lucrează la temelie

la stâlpii de rezistenţă

sau la faţadă,

însă în fiecare colţ de lume

e forfotă şi cheltuială şi trudă

*

atât de întărite sunt unele schele

de zici că-s fortăreţe

locuite de o mulţime de mâini împreunate

– într-o veşnică închinare dicţionarului –

spre tălmăcire

*

rar câte-un cuvânt fără schele

semn că acolo abandonul şi-a deschis  porţile

fie dintr-o finalizare a înţelesului,

fie pur şi simplu dintr-o finalizare

întrerupătoare englezeşti

Standard

atârnă din boltă câte-un fir de speranţă

mai scurt sau mai lung, niciodată egal

mă-ntind către el ca spre-un mâine

pe vârfurile picioarelor deal


legată de el întinsă mi-e mâna

cu multele mâini crescute din ea

un trunchi rădăcină-mi traduce fântâna

şi creşterea toată crescută prin ea


nu le ajung mereu, niciodată

cu vârfurile degetelor în capăt de crengi

verticală această alergare ciudată

mă întinde de jos către cer  (şi disper)


reuşesc câteodată să m-agăţ cu-o ‘nnodare

de speranţa ce atârnă din boltă pe fir

cu o sete nebună o sorb în delire

să golesc tot ovalul de nădejdi chilipir

înnodăTura vieţii

Standard

Ne-am chinuit cu unghia multor zile să deznodăm întreg deznodământul

Şi am tocit cu încercarea gândul că defăcute veştile-s utile


Ne-am chinuit cu unghia multor zile să deznodăm din noduri complicaţia

Din legături e construită viaţa şi de le rupi regreţi regret subţire


Ne-am chinuit cu unghia multor zile să deznodăm  a vieţii- nnodătură

Cu dinţii frământării-am tras cu ură; acum zâmbim, dar ştirbi, în colţ de gură


Ne-am chinuit cu unghia multor zile să deznodăm strânsoarea apărută

Ea se îmbrăţişează, se sărută; iar nodurile-s mici, nişte copile