adulmec tăcerecu plămânii-o fac bulgări în timp ce-o adulmec o tai cu privirea în loc s-o admirşi-o respir…(ea) e o lume a sfârşitului (la început a fost cuvântul, nu?)a prăpastiei ce se cască după ultima literă a vorbei ce cască a-lene cu sunetele la subraţ la subsuoară dă-o-ncolo nu-i da apă lingvisticălas-o să moară…în sărăcia ei de pustie…ea e istoria nescrisă a scrisului e liniştea din ochii glumei şi-a râsului amintirea unei memorii uitate ce nu ştie cum o cheamă (şi nu ştie că nu ştie)nu poate număra 1… 1000nu ştie de el… sau de eanu se ştie pe sinenu se poate-ntrupa că moare când îşi spune pe nume…dispare
trup îmbrăcat cu alt trup atunci când ceea ce este muritor în noi va fi hrană şi înghiţitură vieţiinegreşitdacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de trupul ăsta de care ne putem dezbrăcadupă cum 270 de zile una după alta lucrează la oasele sensibile la zgomotul muziciia tot ceea ce urmează să se nascăaşa hoinăreşte acum palatul meu ce-aşteaptă să mă-mbracelegat de cordonul ombilical al planurilor Tale acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fostde parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rostpe vremea când erai copil şi făceai lego învăţând să construieşti lumi să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă cândpeste trupul nostru de hârtie decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie pomul vieţii a ajuns cheresteade-aia grădina nu mai e nici ea heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câinici-au ciopârţit de coajă ramură după ramură luând cu zborul lor (când au plecat)pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţabătută-n cuie să fie îngropată prin grădină şi-ai făcut din el depozit de cherestea ce-a dat în frunze de hârtie cu rodul Cuvântului Tău printre eleşi nu ţărâna ne-adună ci lemnul unei profeţiicioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni s-o spună
ce să (de)scriu, literainima literei sau sunetele ei răspicate?drumul cu tot cu paşii surprinşi macro într-o pozăsalvată undeva într-o amintiremai degrabă uitarea s-o descriu rătăcirea mapei – hărţii aceleia –după care ştiam cum să găsesc amintireaşi undeacum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-oşi fără să păcălesc adevărul şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui ca o realitate mai mare decât actul în sinede parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parten-ar fi lucrul în sine ochiul şi privireacoastele literei să le descriu?cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului bătăliile, războaiele, frământareadospeşte-n înţelesuri frământareaşi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci iar alteori a vatrăpân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doaren-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviereîn ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminiciiţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei
te-ai întrupat te-ai înlocuit cheia ţi-ai făcut-o deschidererăsucirea vârtej te-a(i) împodobit ţi-ai întrupat creşterea-n naştere rămânerea-n venire jumătatea de nuntă ţi-ai găsit-o în mire*te-ai descuiat doar ca să te în cui în cui i-ai dat venirea ta l-a primit mai generos decât noaptea aceea cu stea întreaga ta dăruire-a primit…te-ai descuiat doar ca să te în cui cui i s-a dat palma ta ce se ţine strânsă de degetul istoriei paşii tăi n-o lasă să se plictisească pe fecioara fecundă a zilelor noastre amintire cu legendă sub braţ ca un brad cu cadouri sub elca o margine de şemineu încălzit de-o ramă de poză*arde o torţă în gând un gând ce mă bate în uşăun gând ca un scutec în care te-ncălzeşti trăgând cu ochiul prin gaura cheii trena lăsată în urmă de tine*te întrupezi mereu în alt trup în trup pe zi în trup pe ne zi şi nouă cum ştim ce ne spui de-nţelegem un zgomot într-o literă crescândă o voinţă-ntr-o faptă venită din cer frunză de toamnă de singurătate căzută în iarba zilelor în floarea tinereţiia ofilirii iernii altora curioşi în marginile firului colorat de-ntrupare
sunt o piatră şi-un pietrarsunt şi daltă şi granit şi lovesc şi sunt lovitde la flacără spre jar sunt legat de alte pietre şi sunt rupt prin dezlegareorice crăpătură doare şlefuirea creşte-n mine îmbinare materialul meu e brutforma-i inegală brută piatra nu-i moale de lut împietrirea mea nu-i mută nu voi fi nicicând perfect chiar de-am număr scris pe mine Tu mă pui în locul drept în mortarul de iubire ce mă ţine sunt şi piatră şi pietrar îmi dă colţul peste colţuri flacăra mă arde-n jar printre pietre fără flori printre bolţuri Tu mă duci spre ce-o să fiu carieră mult prea dură piatră într-un zid ce-i viu încă de granit şi zgură
Doamne Tu nu eşti litere !
trupul lor nu Ţi-e trup şi nici cale,
de ce Te-nchini ‘naintea lor,
de ce Te cobori în îmbrăcarea lor
ca-ntr-o vale ?
Literele-n română se adună aşa:
ca degetele într-o împreunare de mână,
când doi oameni se întâlnesc sau se despart
iar între ei stă linia aerului pe verticală,
împiedicând lipsa să-i doară.
Alţii-şi lipesc obraz lângă obraz
să cuibărească în incompleta lor literă o rostire,
gestul să-şi facă cuib într-o scriere:
cum se cuibăreşte ochiul exterior în descriere.
Doamne Tu nu eşti scriere !
aşa cum norii n-au nimic a face cu litera „n”,
nici trupul meu cu imaginea lui,
sau darea din cap cu sunetul „nu”.
Tu Te-aşezi pe câte-un gând întins către Tine
ca o pasăre ce se cuibăreşte-ntre penele ei
şi creşti în trupul vorbelor înţelese de mine,
în trupul rostit al unor idei.
călătorru' 