Arhive pe etichete: trup

dacă-i spui numele dispare

Standard
adulmec tăcere
cu plămânii-o fac bulgări
în timp ce-o adulmec
o tai cu privirea în loc s-o admir
şi-o respir…
(ea) e o lume a sfârşitului
(la început a fost cuvântul, nu?)
a prăpastiei ce se cască după ultima literă
a vorbei ce cască a-lene
cu sunetele la subraţ la subsuoară
dă-o-ncolo nu-i da apă lingvistică
las-o să moară…
în sărăcia ei de pustie…
 
ea e istoria nescrisă a scrisului
e liniştea din ochii glumei şi-a râsului
amintirea unei memorii uitate
 ce nu ştie cum o cheamă
(şi nu ştie că nu ştie)
nu poate număra 1… 1000
 
nu ştie de el… sau de ea
nu se ştie pe sine
nu se poate-ntrupa
că moare când îşi spune pe nume
…dispare
Publicitate

pomul vieţii a ajuns cherestea

Standard
trup îmbrăcat cu alt trup
atunci când ceea ce este muritor în noi
va fi hrană şi înghiţitură vieţii
negreşit
dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca
după cum 270 de zile una după alta lucrează
la oasele sensibile la zgomotul muzicii
a tot ceea ce urmează să se nască
 
aşa hoinăreşte acum palatul meu
ce-aşteaptă să mă-mbrace
legat de cordonul ombilical al planurilor Tale
acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost
de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost
pe vremea când erai copil
şi făceai lego învăţând să construieşti lumi
să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când
în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când
peste trupul nostru de hârtie
decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie
 
pomul vieţii a ajuns cherestea
de-aia grădina nu mai e nici ea
heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini
ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură
luând cu zborul lor (când au plecat)
pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate
de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…
 
pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele
ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri
pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii
casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa
bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină
şi-ai făcut din el depozit de cherestea
ce-a dat în frunze de hârtie
cu rodul Cuvântului Tău printre ele
şi nu ţărâna ne-adună
ci lemnul unei profeţii
cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul
a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni
s-o spună
 

porţile deschise ale duminicii

Standard
ce să (de)scriu, litera
inima literei sau sunetele ei răspicate?
drumul cu tot cu paşii surprinşi macro
într-o poză
salvată undeva într-o amintire
mai degrabă uitarea s-o descriu
rătăcirea mapei – hărţii aceleia –
după care ştiam cum să găsesc amintirea
şi unde
 
acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o
şi fără să păcălesc adevărul
şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui
ca o realitate mai mare decât actul în sine
de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte
n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea
 
coastele literei să le descriu?
cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului
bătăliile, războaiele, frământarea
dospeşte-n înţelesuri frământarea
şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci
iar alteori a vatră
 
pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare
n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere
în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii
ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei
 

de-ntrupAre

Standard
te-ai întrupat te-ai înlocuit cheia ţi-ai făcut-o deschidere
răsucirea vârtej te-a(i) împodobit
ţi-ai întrupat creşterea-n naştere rămânerea-n venire
jumătatea de nuntă ţi-ai găsit-o în mire
*
te-ai descuiat doar ca să te în cui
în cui i-ai dat venirea ta l-a primit mai generos decât noaptea aceea cu stea
întreaga ta dăruire-a primit…
te-ai descuiat doar ca să te în cui
cui i s-a dat palma ta ce se ţine strânsă de degetul istoriei
paşii tăi n-o lasă să se plictisească
pe fecioara fecundă a zilelor noastre amintire
cu legendă sub braţ ca un brad cu cadouri sub el
ca o margine de şemineu
încălzit de-o ramă de poză
*
arde o torţă în gând un gând ce mă bate în uşă
un gând ca un scutec în care te-ncălzeşti
trăgând cu ochiul prin gaura cheii trena lăsată în urmă de tine
*
te întrupezi mereu în alt trup în trup pe zi
în trup pe ne zi şi nouă cum ştim ce ne spui de-nţelegem
un zgomot într-o literă crescândă
o voinţă-ntr-o faptă venită din cer
frunză de toamnă de singurătate căzută  în iarba zilelor în floare
a tinereţii
a ofilirii iernii altora curioşi în marginile firului
colorat de-ntrupare
 

despre carieră

Standard
sunt o piatră şi-un pietrar
sunt şi daltă şi granit
şi lovesc şi sunt lovit
de la flacără spre jar

sunt legat de alte pietre
şi sunt rupt prin dezlegare
orice crăpătură doare
şlefuirea creşte-n mine îmbinare

materialul meu e brut
forma-i inegală brută
piatra nu-i moale de lut
împietrirea mea nu-i mută

nu voi fi nicicând perfect
chiar de-am număr scris pe mine
Tu mă pui în locul drept
în mortarul de iubire ce mă ţine

sunt şi piatră şi pietrar
îmi dă colţul peste colţuri
flacăra mă arde-n jar
printre pietre fără flori printre bolţuri

Tu mă duci spre ce-o să fiu
carieră mult prea dură
piatră într-un zid ce-i viu
încă de granit şi zgură

deScriere

Standard

Doamne Tu nu eşti litere !
trupul lor nu Ţi-e trup şi nici cale,
de ce Te-nchini ‘naintea lor,
de ce Te cobori în îmbrăcarea lor
ca-ntr-o vale ?

Literele-n română se adună aşa:
ca degetele într-o împreunare de mână,
când doi oameni se întâlnesc sau se despart
iar între ei stă linia aerului pe verticală,
împiedicând lipsa să-i doară.

Alţii-şi lipesc obraz lângă obraz
să cuibărească în incompleta lor literă o rostire,
gestul să-şi facă cuib într-o scriere:
cum se cuibăreşte ochiul exterior în descriere.

Doamne Tu nu eşti scriere !
aşa cum norii n-au nimic  a face cu litera „n”,
nici trupul meu cu imaginea lui,
sau darea din cap cu sunetul „nu”.

Tu Te-aşezi pe câte-un gând întins către Tine
ca o pasăre ce se cuibăreşte-ntre penele ei
şi creşti în trupul vorbelor înţelese de mine,
în trupul rostit al unor idei.