Arhive pe categorii: multiple choice (alegeri)

de-ale ieri-alaltăieri-ului

Imagine

citat

Anunțuri

ce-artă!

Standard
tu vezi în balta mea un lac adânc
şi eu zâmbesc când zici că-i
plin de peşte
că-s bărci în el ce-noată
surâzând şi-o mie de culori
ascund câte-o poveste…
 
tu zici ‘nainte fără să te-opreşti
eu dau din cap mereu
ca un zăvor
că bălţile sunt gropi ascunse-n ploi
lipsite de crăpări şi de izvor
 
dar tu o ţii pe-a ta
şi nu te laşi
mă-mpingi cu vorbele răstite lin
simt unde cum se-ntind
cu-vânt sub paşi
simt peşti cum mă străbat
şi stele cum mă ţin…
 
mă ţin de vorbă cu risipa lor
mă ţin în ele vii – o amintire
mă ţin de-a lor toiag sprijinitor
mă ţin ca scaiul de o potrivire
 
eu neg… şi dau din cap şi zic că nu
iar tu zâmbeşti
fără să-mi dai dreptate asculţi
cu-o pleoapă apele gemând
şi marea de priviri
care se zbate
 
…din când în când m-aşez
pe malul tău
ca un pescar cu undinţa
în mână dorind să prind un somn
sau un ecou
să-ţi iau din ochiul
timpului curgând o zi
sau de ce nu
o lună
 
untitled

triadă

Standard
vine unu şi(-mi) zice:
stai! opreşte-te!
eu îi prind cât pot de rpd vorbele
ca pe nişte mingi de handbal
şi dau cu ele de pământ să crape
iau ciocanu’ iau toporul
şi le sap înţelesul
cum făcea tata când scotea
cartofii în toamnă
pregătindu-i pentru primăvară
apoi îşi vedea mai departe de lucru
în atelierul dezordonat al sufletului
şoptindu-şi abia auzit: ce…
asta-i vreme de pauze!?
 

(ce) nu este fiind…

Standard
hoţilor şi nebunilor
hoţi şi nebuni ce sunteţi?
ce-aţi furat nebunia virgulei
puncte-punctele propoziţiilor neterminate…
calculele egale cu zero?
 
cine mai e în stare să vă
fure zâmbetul din colţul buzelor
sau să vă taie cu metaforica foarfecă 
panglica acestei deschideri?
 
cine vă poate fura lumina
găurilor negre din ochii voştri?
focul acesta străin pe care
nebunia mea nu-l înţelege
oricât şi-ar întinde privirea palmele
(di)sperând a-ncălzire
 
voi mi-aţi furat nebunia?
înţeleapta nebunie de a fura
înapoi ce mi-aţi luat 
(dovadă cum că este)
înşelându-vă amarnic…
 

argument ontologic

Standard
fur şi ştiu că fur…n-o fac în necunoştinţă de cauză…
nu, că nu-s prost! …şi totuşi sunt!
pentru că dacă n-aş fi, n-aş fura!
 

Se pare că toate „atârnă”

Standard

Solomon deşteptul…neeey…urma să zic că aşa constata el, că „toate atârnă”, însă mă tem că aşa a ieşit traducerea din evreieşte în româneşte… şi na, cum orice traducere este o interpretare, mai mult sau mai puţin poetică, eu o găsesc pe asta de aici poetică destul…ceea ce mă face să mă opresc puţin în dreptul ei.

Dacă ar fi tradus traducătorul cu „toate depind” n-ar mai fi apărut acolo în minte „firul” acela pe care-l sugerează atârnarea… „depinderea”fiind mai puţin vizuală. Nici nu ştiu ce să-mi imaginez când aud cuvânt „a depinde”, însă acolo în minte lucrurile se mişcă mult mai uşor şi mai repede în cazul „atârnării”.

Toate atârnă. Aşa se face că lanţul constatărilor creşte, există, fiinţează din verigă în verigă. Nu întotdeauna cei iuţi aleargă, nici cei viteji nu câştigă întotdeauna războiul, nici cei pricepuţi nu trag folos maxim din priceperea lor, ci toate atârnă de un fir de două fire, cine mai ştie cum sunt ele împletite. Poate ca două fire îmbrăţişate care se încolăcesc unul după altul şi se contopesc oarecum într-un singur fir, sau poate că sunt aşa ca ţeava cu aerul ce-o străbate, şi prin aer străbate legea gravităţii…nevăzută şi foarte puternică până într-un oarecare punct al ei. Sau poate cele două fire de care atârnă totul sunt precum sufletul şi trupul, unul îl locuieşte pe celălalt, altul îl învăluie pe celălalt şi împreună formează un întreg.

Să atârne toate doar de vreme? Adică de firul timpului…
Să atârne toate doar de împrejurări? Adică de firul circumstanţelor…

Nu ştiu să descriu exact ce şi cum, dar se pare că e încă valabilă vechea constatare că toate atârnă mereu…de ambele fire.

Ce lucru am pe care să nu-l fi primit…?

Standard

Într-o dimineaţă, aşa pe la 10, după ce am trecut strada pe la colţul unei intersecţii, o mamă tânără, undeva la 23-25 de ani care se ţinea cu amândouă mâinile de un cărucior mi-a cerşit 2 lei să cumpere lapte pentru pruncul ei. Cum strada de obicei se trece repede, tot cam aşa am trecut şi eu pe lângă fată, fără să iau prea mult în seama „strigătul” ei. Ce, nu-s o droaie de cerşetori peste tot…ce treabă am eu cu ei?… totuşi trecând în grabă pe langă tânăra mamă n-am putut să nu observ disperarea din privirea ei în timp ce cerea ajutor.

Mustrat m-am întors şi i-am implinit cererea, cu un mic +, strângând din buze sub constatarea răutăţii şi a indiferenţei mele, a neputinţei de a fi generos din prima, a egoismului care mă face să-mi placă să primesc însă nu să-mi placă la fel de mult  să şi dau. Mi-am adus aminte mulţimea de dăţi în care eu am PRIMIT doar pentru că am cerut, şi nu am cerut în condiţii de disperare (aşa ca ea), şi nici n-am cerut 2 lei, ci mult mai mult, după cum am şi primit mult mai mult, mii de lei… şi nu de puţine ori…nu de puţine ori.

înzăpezitele noastre poteci

Standard
ce munţi de tăcere-ntre văile noastre
doar amintirile cărărui mai vibrează
semn că inima nu s-a oprit în loc
ci încă visează
 
venele bătute de umbletul ei
sângerează şi-acuma ecouri
ce duc în spate raniţe de idei
pe marginile prăpăstioase şi-adânci
ale neînţeleselor goluri
 
când vom sfărma atâta stâncă de piatră
cu timidele noastre ciocane?
aud vorba ta cum îmi bate la uşă
ca un cioc mult prea mic
într-o coajă prea mare
 
ce prăpăstii în sufletul nostru
ce piscuri himalaice de tânjire
triunghiulare umbre tatuate
le leagă-n cărărui de amintire
 
şi-arunc din valea mea lasou de vorbe
cu herghelia suflului grămadă
în prea îndepărtata ta câmpie
de dincolo de munţii cu zăpadă
 
de am lăsa toţi caii să alerge
cu ropotul de vorbe în copite
poate că drumeţiile-ar învinge
şi s-ar preface geru-n avalanşe
şi până-n văi s-ar tot topi
s-ar tot prelinge…
 

funia curgătoare a vorbelor

Standard
pe urmă tăceam din ce în ce mai des
de parcă venise noaptea vorbirii
şi se rarefia (tot mai mult) între noi
aerul transparent al rostirii
 
pocnea tot câte-un fir din funia curgătoare
la distanţe inegale şi triste
ca nişte bule de oxigen
între buza degetului mijlociu
şi cealaltă buză îndepărtată cumva
… a degetului mare
 
trăgeam mâţa de coadă şi se vedea
câte-o stea căzătoare cu spatele-n flăcări
întrerupea cu zgomot de rupturi
tăcuta noapte (de parcă)
în întunericul nopţii răsărea
câte-o amintire de şoapte
 
strânsă de gât sugrumată de lipsă
se-neacă în golurile vorbelor rare
niciun testament de urmaşi moştenire
nu se-ntinde la umbra
mlădiţei strigare
 
 

viaţă de câine de rasă :)

Standard
ca un câine scuipat: „pleacă de-aici lăţosule!
tu n-ai ce căuta în blidul meu…” mă-ntorc
la oasele prea roase şi prea goale
cu care s-a obişnuit sufletul meu
 
că lui nu-i folosesc oasele seci
lipsite de măduva frumoasă a vieţii
cum întunecimile nopţii
se-mpotrivesc cu forţă dimineţii
 
codată apocalipsă a primei părţi din zi
pe care-o intuiesc printre minute
în pergamentul trecerii tiptil
se-nscrie ‘ncet şi fugitiv şi iute
 
dar nu sfârşesc vai câinii de pe străzi
şi câte căi şi-alei nu are omul
cu bănci şi cu pavaj prin munţi prin văi
ce latră simfonii ca de furtună
chelălăieli în fiecare zi
aflux de-atracţie pironit în lună
 
blidele mele sunt blidele mele
şi comparaţia şi lătratul la fel…
de-i carne pe oase sau lipsă pe ele
de-i măduvă-n viaţă sau viaţa de-i ţel
alungarea-i chemare iar chemarea trăieşte
lângă el – cel mai bun prieten al omului –
chiar lângă el
 
 

scripeţii morţii

Standard
înfloriseră în babilon grădinile
suspendate cu trudă pe scripeţi
se delectau dimineţile prinvind
norii departe
porunca de-a nu plânge
ca să nu putrezească funiile
 
scârţâiau scripeţii sub povară…
printre bulgării păgâni ai semilunii fertile
rădăcini din pomul vieţii
se certau printre cititorii în stele
dacă să creadă mai mult în viaţa veşnică
sau că se convertească la putrezire
 
am salvat funiile…
grădinile suspendate au rămas
între rugina scripeţilor şi florile de piatră
pe care din când în când strănutul
cerului le-a umplut de rouă
 
am salvat funiile poruncind norilor să tacă
oprind roua dimineţilor
sorbind izvoarele din apă…
 
cât de sus te-am înălţat babiloane …
cum să se-ascundă soarele sub tine?
s-au ofilit sub umbra ta grădinile
cu funiile uscate-n cioc îmi zbor cocorii
năuciţi cum au putut aştepta
fără să ţipe albilor că-i prea târziu…
…şi-au început să plângă norii
 

vertizontal

Standard
e scurtă prea scurtă latura verticală
cade mereu când s-o sprijin de cer
printre nori printre aburi nu găseşte
nicio spetează nicio aripă
de pasăre cu ciocul înfipt
în gândurile veşnice ale Infinitului
sau Absolutului
 
de-ar fi aripă măcar
invizibilul nimic i-ar sprijini înălţimea
i-ar insufla zborul nicicând visând
orizontala vie ca pe un ideal ci ca pe-o realitate
de care se sprijină invizibil
ca pe-un început de vrej
sau o embrionară încrucişare între
nefiinţă şi creştere
 
„ia-ţi crucea şi urmează-mă !”
scârţâie poarta începuturilor sfârşite
de-o parte şi de alta
îi va creşte în cele urmă şi verticala
până la baterea-n cuie e o palmă
viaţa ce-o simţi apăsare pe umăr
e-un sunet:
sunetul potrivirii
între orizont şi înaltul moment în care 
urechea atinge sunetul şi-l contopeşte
în îmbrăţişare
 
naşterea aceasta din nou ce-i altceva
decât trecut şi viitor împreună
îmbrăţişat şi contopit volum
de roşu vertical şi Nichita orizontal
ce coboară din ceruri ochiul
pe treptele verticale ale privirii
 
(e-o cruce prea grea această vertizontală întâlnire)
 

turn it off

Standard
 am apăsat turn-on-ul frunzei de smochin
şi s-a luminat  zâmbetul prietenos
alteori serviciul solicitant şi-obositor
sau personalitatea ce-a trecut testul body-language-ului esenţial
cui îi mai este străină limba aceasta?
încrucişarea firelor pe pieptul reclamei…
 

multiple choice exercise

Standard
fă-ţi timp
din bucăţi de odihnă
sau din rupturi de ceartă
fă-ţi timp
viaţa-i o derulare de fapte
o carte cu foi
de-anotimp

îţi poţi face timp din risipă
să-mpleteteşti în frânturi din frânturi
să lipeşti porumbel lâng-aripă
în tăcere e timp ca să spui

fă-ţi ca să ai ce da mai departe
fii inventiv atunci când îţi faci
dezbracă cu planuri secunda
ca apoi tot cu planuri s-o’mbraci

de zici că n-ai timp tu de de-astea
recunoşti pe de-a’ntreg’ că nu-ţi faci
păcăleala: „cu asta şi basta”
e pentru cei ce de timp
sunt săraci
 

gesticulări (ale credinţei)

Standard
umpleţi vasele cu apă (sau)
daţi piatra la o parte
strângeţi un omer de mană
sau daţi roată de cetate…
du-te spală-ţi pleoapa, tina
zvârle-ţi haina ce cerşeşte
fă din dud spre El o scară
cere-i iar fărămitura care nu mai e pe masă
strânge-ţi eu-l în răbdare
chiar de doare că îţi pasă…
*
scaldă-te-n Iordan sau Tărlung
de cinci, şase sau chiar şapte
că îţi cere-un lucru simplu
sari din vorbe către fapte
fă corabia fără apă
sap-o groapă, un şanţ, un altul
toarn’ ulei în vas mai mare
prinde-ţi braţu-n rugăciune
vorbeşte apei din stâncă 
să-ţi răspundă cu izvoare…
daţi din mână-n mână gestul
stoarceţi-i din ochi istoria
ca o bârfă ce se varsă dintr-o gură-n altă gură
îmbâcsiţi-vă memoria
rupeţi-i hotar, măsură…
*
crede-L pe Cuvânt
nu-L cerne, nici nu-l pune la’ncercare
vorba Lui e ploaie, ulei, biruinţă
vorba Lui e stâmpărare de sete
şi umplere pentru deschiderea ta
pentru gura aceasta deschisă
ca o ureche ce-ascultă
ca un ochi de credinţă
(balansare între putinţă şi neputinţă
trecere către fiinţă din nefiinţă)