Arhive pe categorii: nelamuriri

(ce) nu este fiind…

Standard
hoţilor şi nebunilor
hoţi şi nebuni ce sunteţi?
ce-aţi furat nebunia virgulei
puncte-punctele propoziţiilor neterminate…
calculele egale cu zero?
 
cine mai e în stare să vă
fure zâmbetul din colţul buzelor
sau să vă taie cu metaforica foarfecă 
panglica acestei deschideri?
 
cine vă poate fura lumina
găurilor negre din ochii voştri?
focul acesta străin pe care
nebunia mea nu-l înţelege
oricât şi-ar întinde privirea palmele
(di)sperând a-ncălzire
 
voi mi-aţi furat nebunia?
înţeleapta nebunie de a fura
înapoi ce mi-aţi luat 
(dovadă cum că este)
înşelându-vă amarnic…
 
Publicitate

uitare cu alţi ochi

Standard
te duc în peşterile lipsite de lumină
ale memoriei
ca pe o pradă de război
bucată cu bucată
în care nu ştiu cum pe întuneric
pe pipăite găsesc mereu ceea ce caut
cu inventarul gândului lopată
 
cu ce te duc acolo şi-n ce fel
nu pot să prind cu ochiul o poveste
parcă-s în tren şi în fereastră oşti
gonesc războie care se distrug
într-o victorioasă-nlănţuire
şi cuibăresc în min(t)e tot mereu
aripi şi ouă calde de uimire
 
uitarea ea asemenea ruginii
capitonează glasul care cheamă
cu demiurg cuvânt ce nu-i supus rostirii
făuritoarea pradă de război
cu care iar mă lupt ‘cercând victorios
ne mai contând cum ai ajuns acolo
să te adun si să te-aduc ‘napoi
 

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Standard

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

dublă dilemă

Standard
eu nu ştiu ce-i iubirea:
cunoaşterea nu ştiu ce e !
iubirea da !
 

luciană blagiană viaţă

Standard
când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari
întregul orizont e-atunci o pleoapă
de după care
privirile lui Dumnezeu ne cad în suflet
ca-n brazdele rănite vindecarea
 
cealaltă pleoapă o văd
nepământenii noştri fraţi
ce-şi pârguiesc pe alte ramuri de univers
fructul oprit
cum cărţile îşi poartă înţelepciunea ‘n-a sâmburilor foi
cum toţi strămoşii nostri ne pândesc
când în cămările din suflet
se stinge-un bec
 
şi pe sub pleoapă se-ascunde-un ochi
si după el un gând şi o mulţime
de oglinzi cu capu-n jos
de parcă doar aşa le dai de cap la toate câte sunt
le dai de rost
când după gând se fofilesc simţiri ce stau
înfipte ca nişte propteli
să pescuiască din al vieţii lac un peşte mic
un peşte jucăuş şi-alunecos
scăpat din mreaja mare de mister
în ochiul meu adânc
şi curios
 
când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari
cenuşă-s norii toţi
în vatra unui orizont ce nu-i al meu
iar sorele-i un jar mocnit de vânt
de adierea care ne-a şoptit că a mai ars un veac
că s-a mai stins o flacără
arzând
 

între aproape şi-aproape

Standard
realizez:
aşa (mă) realizez fără să ştiu
nefericirea mi-e datoare
c’o dependenţă
am nevoie (de ea) să o-not
în vâltorile ei să mă lupt
să-i caut capătul uscat pe care să-mi aşez
sleitul trup
nefericit moment de fericire
mă fericesc când sunt (nefericit)
de parcă noaptea crapă-n răsărit
şi primul mal e-un foşnet pe sub oşti
un violent tumult de bătălie până-n victoria mall
cu bucurii o cheltuială de cumpărături
sau o deschidere de pungi spre ce va fi
ca o lumină-n ochi dup-o orbire
de-mprumut:
 
de ce o port când nu-i a mea?
ies în tricou pe timp ploios sau cu-nveliş de geci când  e senin?
arunc eu apă făr’ să fie foc mă-nghesui când am loc
îmi cresc puterile când simt că pot?
 
prins între cei doi ochi verzui
între (două) bătăi de inimă inegale
între variante cu umbre şi luminoasele lor fante
între umblat şi neumblat câteodată
ploile soarele să mă bată
iubirea mea de neiubire
cunoaşterea pe buze în neştire
e drum între două oraşe
la mijloc între „ne” şi „fericire”
 

e aşa rotund-înţepător

Standard
nu pot descrie sentimentul ăsta
e-o stare
veche şi nouă din copilărie
de dinauntru prin oase şi carne
se-afară
curge prin mână emană
ca transpiraţia
 
e-nţepător că doare
da’ mă umple şi mă plimbă
ba în stomac îl simt vierme
ba în inimă vânt
aer înţepător
sfrijit ca vacile lui Iosif în vis
sau a lui Faraon uscate spice
da’ plin
în acelaş timp şi grase
şi goale şi pline
 
să fie vreo înştiinţare sentimentală
vreo foamete
sau vreun belşug de foame?
 

îmbinarea lui „ce ai tu” cu „ce am eu”

Standard

să născocesc pe cineva

care să mă-nveţe să născocesc

cineva care să mă-nveţe născocire…

şi dacă nu se va născoci învăţarea asta

dacă nu va fi nimeni de la care să fur născocirea

atunci toţi ceilalţi o vor fura de la mine

*

Doamne, când  i-ai dat omului pricepere să născocească,

ce i-ai dat de fapt?

mamă sau tată=?

Standard
îndoială minunată jucăuşă şi sfătoasă
dau cu tine de perete
tu mereu te-ntorci la mine
ca un tenis într-o minge
ca un joc de jucărie
(pe hârtie)
*
tu eşti ochi heliomatic
drum cu multe sensuri pline
şi ‘ntr-o parte şi-n cealaltă
în cuierul întrebării
eşti oglinda ce se-arată
şi cârligul variantei ce se ţine
*
şi îmi ceri să cred în tine îndoială minunată?
ce eşti lumii prieten frate
sau de-acolo dintre frunze
până-n forma-i pixe-lată
pentru orice mers şi cântec
îi eşti tată?

Is this Your Kingdom?

Standard

Let`s whisper some words closing our eyes (to the reality). Why not?

Among words there are people, and yes, Thy Kingdom it`s all about them, people with closed and opened eyes, helping each other to see and to walk !

una din dogmele vieţii

Standard

Crezi că poţi să ocoleşti durerea

crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?


Ea nu ne este ceva necesar

ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval

chiar având lângă ea şi-altă piatră

pe-a Pământului roată.


Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea

cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui

ea e lumina din întunerecul binelui

e cifra exactă dintr-o coordonată

e spiţa susţinătoare de roată.


Chiar dacă crezi că o poţi ocoli

o vei găsi în ocolul pe care îl faci

te va strânge ca şireturile pe-ncălţări

ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.


Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii

asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !

habar n-am !

Standard

habar nu am nici ştiu nu am

am doar un punct legat de-o coardă

frântură ruptă din-un an

şi-o baltă


dar punctul nu-i al meu nu-l ştiu

să-mi aparţină

nici balta nu ştiu de-unde e

neîncăpătoare pentru ochi

albastră şi senină


şi zboară peşti imenşi prin ea

bătând cu bucurie

din palma ce-i ascunsă-n stea

din pomii de hârtie


m-ascund după un ghem închis

de zgomotul de-afară

cu un mâner făcut din vis

şi-o dimineaţă paradis

lumină într-o ceară

ce arde visul cu fitil

şi-i roade consumarea

cum vânturile bat în ţărm

şi îi usucă marea


nimic nu are asfinţit  -nimicul nu mai moare

nici capătul nu-i de găsit (în ghemul mult prea mare)

ca să îl leg de vreun habar

deasupra cojii lui de ou

cu locul din cuibar

nu-mi permit decât întrebări

Standard

îmi place să pun totul sub semnu’ ntrebării

cel puţin puterea asta o am

să protejez astfel nebunia iertării

şi întrebarea din gândul tău întins ca un ram


vezi cum se leagă de scrisuri citirea ?

şi retrăiesc mare ce am trăit mic

s-ascund pe sub  semne ce-mi dezvăluie firea

e-ntreaga protecţie ce acum îmi permit


aşa ascunde necredinţa credinţa

sub cârligul din urmă cu punctul imens:

e pata de pe imaculata gândire

ce naşte din haos şi multipla direcţie

multiplu de sens


parcă-l văd pe Descartes cu ciocanul în mână

meşterind piramide întrebării de veci

şi cloceşte sub pana îndoielii din cuget

puişorii de aur şi-a gândirii poteci


şi întorc întrebarea când pe-o parte când pe-alta

când cu punctul deasupra când cu punctul în jos

să fac din ea un depozit al lumii

să dezvălui curajul

ascuns în fricos

gânduri aurii

Standard

se zice că-n cer e mult aur
ascuns la vedere în pavelele străzilor
respirat de pomii cu mere de aur
de lângă râul auriu ce curge peste veşnicele lui pietre
de aur

singurul lucru care nu-i de aur în cer
e soarele;
– în rest, până şi stropii de ploaie
şi norii din care pleacă şi-n care se-ntorc
ca o pulbere valoroasă de a(b)ur –
totu-i reciclare aurie

dumnezeul la care tot aurul din cer se închină
e de aur
numai inimile celor ce-au ajuns acolo prin strămutare
nu-s aşa;
în rest totul, până şi privirea cu care contemplă ochii
şi sufletul celor ce contemplă
e de aur

valoarea aurului din cer e de aur
şi cerul de deasupra cerului e tot aşa
şi păsările ce străbat auriul aer
şi pomii ce-au drept rădăcină întregul pământ
totul

singurul lucru pe care nu-l înţeleg
(asta pentru că gândirea încă nu mi-e de aur)
e dacă aurul de acolo
a fost pus sau a fost scos din mine ?

geometrii personale

Standard

Ce ştie linia despre plan ?

ea nu-i decât o parte din el, ca un secret ce îi rămâne ne’mpărtăşit de liniile ce stau alături ca şi ea.

Ce ştie josul despre sus ?

Ce ştie punctul despre linia ce a crescut din el, atunci când unu’ lângă altu’ (de frica unei geometrii divine) s-au şi aliniat în ascultare. (punct)

Ce ştie geometria despre măr ?

(şi) ce ştiu litrele despre descrierea din ele ?

Ce ştie planul despre cub ? Sau cele trei dimensiuni de altele mai numeroase şi mai altfel ?

(şi) ce ştiu gândurile tale despre caietul meu ?

Când prind în cercuri vorba A, sau când trăgând de linii le întind, sau când pun punct…

Ce ştie geometria ta despre a mea ?