hoţilor şi nebunilor hoţi şi nebuni ce sunteţi? ce-aţi furat nebunia virgulei puncte-punctele propoziţiilor neterminate… calculele egale cu zero? cine mai e în stare să vă fure zâmbetul din colţul buzelor sau să vă taie cu metaforica foarfecă panglica acestei deschideri? cine vă poate fura lumina găurilor negre din ochii voştri? focul acesta străin pe care nebunia mea nu-l înţelege oricât şi-ar întinde privirea palmele (di)sperând a-ncălzire voi mi-aţi furat nebunia? înţeleapta nebunie de a fura înapoi ce mi-aţi luat (dovadă cum că este) înşelându-vă amarnic…
Arhive pe categorii: nelamuriri
uitare cu alţi ochi
te duc în peşterile lipsite de lumină ale memoriei ca pe o pradă de război bucată cu bucată în care nu ştiu cum pe întuneric pe pipăite găsesc mereu ceea ce caut cu inventarul gândului lopată cu ce te duc acolo şi-n ce fel nu pot să prind cu ochiul o poveste parcă-s în tren şi în fereastră oşti gonesc războie care se distrug într-o victorioasă-nlănţuire şi cuibăresc în min(t)e tot mereu aripi şi ouă calde de uimire uitarea ea asemenea ruginii capitonează glasul care cheamă cu demiurg cuvânt ce nu-i supus rostirii făuritoarea pradă de război cu care iar mă lupt ‘cercând victorios ne mai contând cum ai ajuns acolo să te adun si să te-aduc ‘napoi
Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?
Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.
Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.
Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.
El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.
dublă dilemă
eu nu ştiu ce-i iubirea: cunoaşterea nu ştiu ce e ! iubirea da !
luciană blagiană viaţă
când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari întregul orizont e-atunci o pleoapă de după care privirile lui Dumnezeu ne cad în suflet ca-n brazdele rănite vindecarea cealaltă pleoapă o văd nepământenii noştri fraţi ce-şi pârguiesc pe alte ramuri de univers fructul oprit cum cărţile îşi poartă înţelepciunea ‘n-a sâmburilor foi cum toţi strămoşii nostri ne pândesc când în cămările din suflet se stinge-un bec şi pe sub pleoapă se-ascunde-un ochi si după el un gând şi o mulţime de oglinzi cu capu-n jos de parcă doar aşa le dai de cap la toate câte sunt le dai de rost când după gând se fofilesc simţiri ce stau înfipte ca nişte propteli să pescuiască din al vieţii lac un peşte mic un peşte jucăuş şi-alunecos scăpat din mreaja mare de mister în ochiul meu adânc şi curios când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari cenuşă-s norii toţi în vatra unui orizont ce nu-i al meu iar sorele-i un jar mocnit de vânt de adierea care ne-a şoptit că a mai ars un veac că s-a mai stins o flacără arzând
între aproape şi-aproape
realizez: aşa (mă) realizez fără să ştiu nefericirea mi-e datoare c’o dependenţă am nevoie (de ea) să o-not în vâltorile ei să mă lupt să-i caut capătul uscat pe care să-mi aşez sleitul trup nefericit moment de fericire mă fericesc când sunt (nefericit) de parcă noaptea crapă-n răsărit şi primul mal e-un foşnet pe sub oşti un violent tumult de bătălie până-n victoria mall cu bucurii o cheltuială de cumpărături sau o deschidere de pungi spre ce va fi ca o lumină-n ochi dup-o orbire de-mprumut: de ce o port când nu-i a mea? ies în tricou pe timp ploios sau cu-nveliş de geci când e senin? arunc eu apă făr’ să fie foc mă-nghesui când am loc îmi cresc puterile când simt că pot? prins între cei doi ochi verzui între (două) bătăi de inimă inegale între variante cu umbre şi luminoasele lor fante între umblat şi neumblat câteodată ploile soarele să mă bată iubirea mea de neiubire cunoaşterea pe buze în neştire e drum între două oraşe la mijloc între „ne” şi „fericire”
e aşa rotund-înţepător
nu pot descrie sentimentul ăsta e-o stare veche şi nouă din copilărie de dinauntru prin oase şi carne se-afară curge prin mână emană ca transpiraţia e-nţepător că doare da’ mă umple şi mă plimbă ba în stomac îl simt vierme ba în inimă vânt aer înţepător sfrijit ca vacile lui Iosif în vis sau a lui Faraon uscate spice da’ plin în acelaş timp şi grase şi goale şi pline să fie vreo înştiinţare sentimentală vreo foamete sau vreun belşug de foame?
îmbinarea lui „ce ai tu” cu „ce am eu”
să născocesc pe cineva
care să mă-nveţe să născocesc
cineva care să mă-nveţe născocire…
şi dacă nu se va născoci învăţarea asta
dacă nu va fi nimeni de la care să fur născocirea
atunci toţi ceilalţi o vor fura de la mine
*
Doamne, când i-ai dat omului pricepere să născocească,
ce i-ai dat de fapt?
mamă sau tată=?
îndoială minunată jucăuşă şi sfătoasă dau cu tine de perete tu mereu te-ntorci la mine ca un tenis într-o minge ca un joc de jucărie (pe hârtie) * tu eşti ochi heliomatic drum cu multe sensuri pline şi ‘ntr-o parte şi-n cealaltă în cuierul întrebării eşti oglinda ce se-arată şi cârligul variantei ce se ţine * şi îmi ceri să cred în tine îndoială minunată? ce eşti lumii prieten frate sau de-acolo dintre frunze până-n forma-i pixe-lată pentru orice mers şi cântec
îi eşti tată?
Is this Your Kingdom?
Let`s whisper some words closing our eyes (to the reality). Why not?
Among words there are people, and yes, Thy Kingdom it`s all about them, people with closed and opened eyes, helping each other to see and to walk !
una din dogmele vieţii
Crezi că poţi să ocoleşti durerea
crezi că o poţi călca în picioare s-o doară ?
Ea nu ne este ceva necesar
ea-i piatra pavată pe drumul nostru oval
chiar având lângă ea şi-altă piatră
pe-a Pământului roată.
Nu te poţi duce niciunde fără (de) ea
cum nu te poţi lipsi de o hartă printre ruinele sinelui
ea e lumina din întunerecul binelui
e cifra exactă dintr-o coordonată
e spiţa susţinătoare de roată.
Chiar dacă crezi că o poţi ocoli
o vei găsi în ocolul pe care îl faci
te va strânge ca şireturile pe-ncălţări
ca nasturii de la haina ce-o’mbraci.
Poţi crede ce vrei durerea rămâne o dogmă a vieţii
asemenea spinilor şi roadelor lor scaieţii !
habar n-am !
habar nu am nici ştiu nu am
am doar un punct legat de-o coardă
frântură ruptă din-un an
şi-o baltă
dar punctul nu-i al meu nu-l ştiu
să-mi aparţină
nici balta nu ştiu de-unde e
neîncăpătoare pentru ochi
albastră şi senină
şi zboară peşti imenşi prin ea
bătând cu bucurie
din palma ce-i ascunsă-n stea
din pomii de hârtie
m-ascund după un ghem închis
de zgomotul de-afară
cu un mâner făcut din vis
şi-o dimineaţă paradis
lumină într-o ceară
ce arde visul cu fitil
şi-i roade consumarea
cum vânturile bat în ţărm
şi îi usucă marea
nimic nu are asfinţit -nimicul nu mai moare
nici capătul nu-i de găsit (în ghemul mult prea mare)
ca să îl leg de vreun habar
deasupra cojii lui de ou
cu locul din cuibar
nu-mi permit decât întrebări
îmi place să pun totul sub semnu’ ntrebării
cel puţin puterea asta o am
să protejez astfel nebunia iertării
şi întrebarea din gândul tău întins ca un ram
vezi cum se leagă de scrisuri citirea ?
şi retrăiesc mare ce am trăit mic
s-ascund pe sub semne ce-mi dezvăluie firea
e-ntreaga protecţie ce acum îmi permit
aşa ascunde necredinţa credinţa
sub cârligul din urmă cu punctul imens:
e pata de pe imaculata gândire
ce naşte din haos şi multipla direcţie
multiplu de sens
parcă-l văd pe Descartes cu ciocanul în mână
meşterind piramide întrebării de veci
şi cloceşte sub pana îndoielii din cuget
puişorii de aur şi-a gândirii poteci
şi întorc întrebarea când pe-o parte când pe-alta
când cu punctul deasupra când cu punctul în jos
să fac din ea un depozit al lumii
să dezvălui curajul
ascuns în fricos
gânduri aurii
se zice că-n cer e mult aur
ascuns la vedere în pavelele străzilor
respirat de pomii cu mere de aur
de lângă râul auriu ce curge peste veşnicele lui pietre
de aursingurul lucru care nu-i de aur în cer
e soarele;
– în rest, până şi stropii de ploaie
şi norii din care pleacă şi-n care se-ntorc
ca o pulbere valoroasă de a(b)ur –
totu-i reciclare auriedumnezeul la care tot aurul din cer se închină
e de aur
numai inimile celor ce-au ajuns acolo prin strămutare
nu-s aşa;
în rest totul, până şi privirea cu care contemplă ochii
şi sufletul celor ce contemplă
e de aurvaloarea aurului din cer e de aur
şi cerul de deasupra cerului e tot aşa
şi păsările ce străbat auriul aer
şi pomii ce-au drept rădăcină întregul pământ
totulsingurul lucru pe care nu-l înţeleg
(asta pentru că gândirea încă nu mi-e de aur)
e dacă aurul de acolo
a fost pus sau a fost scos din mine ?
geometrii personale
Ce ştie linia despre plan ?
ea nu-i decât o parte din el, ca un secret ce îi rămâne ne’mpărtăşit de liniile ce stau alături ca şi ea.
Ce ştie josul despre sus ?
Ce ştie punctul despre linia ce a crescut din el, atunci când unu’ lângă altu’ (de frica unei geometrii divine) s-au şi aliniat în ascultare. (punct)
Ce ştie geometria despre măr ?
(şi) ce ştiu litrele despre descrierea din ele ?
Ce ştie planul despre cub ? Sau cele trei dimensiuni de altele mai numeroase şi mai altfel ?
(şi) ce ştiu gândurile tale despre caietul meu ?
Când prind în cercuri vorba A, sau când trăgând de linii le întind, sau când pun punct…
Ce ştie geometria ta despre a mea ?