verbule, cuvântule cuibăritule pe limbă zgomotule, voceo cu miez dincolo de sunet sinusoidalule, undo cuibăritule-n ureche aproape fiind vrajo – sintaxo – eticheto crescută în vrejul întortocheat al simbolului mâzgălituro… tăcutule cuibăritule-n ochi stând pe spate lumino fără de soare tu, soare fără de lumină orbule şi orbireo tu, întortocheatule verbule, cuvântule litero formo misterule…
taci! – m-am răstit şi vocea mea a căzut de pe umerii ei ca o rochie hai, vino odată! – abia mi s-au căţărat afară din gură vorbele c-a şi-nrobit-o dialogul nostru nu tăcea, …vai, nu tăcea! urcă şi-acum spre mine furnica ei şoaptă din zală în zală pupila neagră a altei stele nu prea distinge cine pe cine ‘nrobeşte se vede doar lung şirul furnicilor cărând povara…
mă tem c-o să sar calul… dar mă tem şi că temerea nu-i întemeiată eu sunt mic de statură mă tem că n-o să-l sar… mă tem mai mult de teamă
Dacă episodul 2, sau orice altă etichetă i-am pune, e asemenea primului episod ce rost mai au două episoade? Dar parcă nu sunt filme la care ne-am uitat nu doar de 2 sau 3 ori şi nu am considerat că e o pierdere de vreme, sau o risipa de energie, sau o chestie enervantă şi plictisitoare, ci din contră, am făcut aşa alegând cu propria noastră voinţă, fără să fim constrânşi decât de timpul liber eventual, ce ne-a permis să facem aşa (sau altfel).
În bagajul oricărei zile adunăm multe prostii, care ne îngreunează călătoria. În loc să călătorim „light”, cum zice englezul, alegem o viaţa grea, şi-mi vine să zâmbesc. Zâmbetul pare o chestie uşoară, însă uneori e complicată de-a dreptul. Degeaba aruncăm boabe albe pe drumul negru ca să găsim drumul întoarcerii, că înapoi nu ne mai întoarcem, nu ne mai putem întoarce. Dar cine vrea să se întoarcă n-are decât să încerce. Eu vreau să merg înainte, prin mlaştinile fricii, sau ale temerilor că nu avem barcă, că-n barcă n-avem găuri, că avem vâsle prea scurte, sau că motorul nu are benzină. Mereu ne lipseşte câteceva în orice fel de călătorie ne-am porni, dar asta nu ne face să nu mai mergem, din contră descoperim şi începe să ne placă să ducem lipsă.
Câtă ingeniozitate descoperim că am luat cu noi atunci când descoperim că nu avem chibrituri, că nu avem sare, că nu avem destui bani, că nu avem cunoştinţele necesare, că nu cunoaştem limba drumului pe care umblăm. Dar dacă n-avem aşa de multe avem nevoia de a avea. Avem chef să avem, avem în noi dorinţa aceasta şi parcă ne satisface mai mult decât toate lipsurile, mai mult decât nevoia în sine.
Ce-mi place aşa de mult la călătoria asta mentală e că deschide mereu aşa de multe drumuri sub paşii gândurilor mele. Aşa de multe posibilităţi înlănţuite, înşirate una după alta în fluxul acesta al conştiinţei pentru care timpul nu e important şi nu contează, pentru care cafeaua e mereu aburindă indiferent cât s-a scurs din zi. Chiar şi pierderea firului e lipsită de importanţă, pentru că mereu apare un altul, înnodat de un altul la capăt, la mijoc, la început. Bagajul etichetelor şi al borcanelor e doar o înţelegere subtilă între noi, pe care am furat-o unul de la altul si de care nu mai suntem şi poate că niciodată nu am fost prea conştienţi. Teama de ceva, vorba lui Augustin are o oarecare logică, însă atunci cînd ea este lipsită de un obiect identificabil ca rău, care să provoace şi să fie cauza subiectului despre care vorbim, ea teama însăşi devine un rău mai mare, cu atât mai mult cu cât asemenea credinţei, care se pare că nu poate exista în ea însăşi, nu are o sursă reală, un obiect în jurul căruia să graviteze, asemenea planetelor în jurul soarelui.
Cu barca, cu pluta, cu orice alt mijloc de transport, fie el chiar şi în comun, nu prea se poate călători pe oceanul oval al fanteziei, şi nici nu se pot îndoi raze din care să ne facem arcuri şi cu care să aruncăm alte raze în alte întunecimi, aşa cum le rupem în oglindă şi le trimitem prin fibre optice pe sub oceane, cu cârca, cu spinarea plină de zgomotele noastre codificate.
Călătoria asta cu viteza gândului e cu mult mai fascinantă decât orice altă călătorie. Mă duce şi în viitor şi în trecut, aşa instantaneu, mă duce până în înţelesul cuvintelor, de parcă e posibilă micşorarea noastră la scară mică, cu lupa inversă şi călătorirea pe răuri de sânge până în motorul universului uman, sau cel floral, în care seva curge prin nişte vene altfel, altcumva, dar curge.
Totul curge ziceau oamenii mai demult prin gura unui reprezentant de-al lor. În albiile unor râuri ce nu-s râuri, în deltele şi din izvoarele ce de ce n-ar fi pentru alte firişoare de apă delte. Că lucrurile sunt simboluri ale altor simboluri, şi că ele se mănâncă mereu între ele având în comun foamea şi gurile, astea le-au observat deja alţii, iar eu călătoresc câteodată cu bilet, cîteodată fără, în muzeele lor, admirând jurnalurile călătoriilor făcute de ei. Simbolul cărnii a devenit – că lucrurile mai tot timpul devin, ele fiind ceea ce sunt, adica ce au fost – hmmm, simbolul sexului, însă numai în urechiile noastre setate după setările veacului, şi nu după adevărul lumii, sau mai degrabă însetate de poftă.
Teama este o ditamai pacoste şi ea ne va însoţi mereu, că tot vorbeam mai ieri despre singurătatea pe care o simţim, dar pe care nu o putem avea pe deplin niciodată. Schimbăm compania lucurilor care ne obosesc cu compania lucrurilor care ne fac plăcere, şi astfel spunem că ne-am găsit sau ne-am procurat, sau ne-am creat un moment de linişte acolo lângă gălăgia clipocitoare a apei, sau ciripitul păsărilor sau zgomotul de fond al pălăvrăgelii într-un bar plin de oameni, în care totuşi noi ne simţim singuri, fiind înconjuraţi de ei. Dăm alte feţe aceloraşi lucruri, le schimbăm capacele ruginite ale borcanelor, sau învechitele etichete, şi cum lucrurile devin, nu mai putem scrie acelaşi lucru, pentru că un măr lăsat de capul lui, cu sau fără coadă, mucezeşte devenind un măr nucegăit. Lucrurile – şi eticheta asta e destul de prost scrisă, destul de nepotrivit, pentru că nu toate sunt lucruri în sensul în care lucrurile sunt lucruri şi nu altceva – lucrurile deci curg dintr-un borcan în celălalt, se strecoară de sub o etichetă sub o alta, chiar dacă învecinată şi nu diametral opusă. Dar ochiul nostru nu este interesat să vadă. El vede inconştient de întregul mecanism din spatele lui care-l face să vadă, pentru că rolul lui nu e acela de a se înţelege pe sine, ci de a deschide uşile lumii pentru altcineva decât el însuşi – dar el nici măcar lucrul acesta nu-l ştie şi nici nu-l vede, pentru că el totuşi nu poate vedea tot ce se poate vedea.
Partea cea mai frumoasă, pe care nu ştiu dacă o vede sau nu, dar din pricină că eu sunt mai mult decât ochi, deşi el fiind o parte din mine, şi eu sunt o parte din el, eu văd că el nu vede dar eu da. Eu văd că el nu se supără să fie doar o slugă şi mai văd că slujeşte chiar şi atunci când curge, chiar şi atunci când este obosit, şi face într-un fel numai al lui, într-un fel doar de el ştiut că imprimă cumva atingerea aceasta a lumii undeva în senzaţia care nu dispare şi după ce posibilitatea vederii lui se închide, pleoapele cad aşa cum încuiam poarta la lăsarea întunericului, copil fiind şi în copilărie.
Se chinuia într-o după-amiază de vară un cerb să soarbă doar cerul din apă şi un vânător să împuşte imaginea fără s-o sperie, s-o soarbă şi el dar nu în întregime, şi nu ca să o bea, ca atunci când ţi-e sete şi vrei să stâmperi setea aceea, ci ca atunci când deguşti vinul şi-l sorbi cu buzele din culoarea lui roşie şi-l sorbi cu nările din mireasma lui tomnatică şi coaptă. Tot aşa se întâmplă şi acum, ba de către mine facere, ba de către voi. Şi chiar dacă ne convine sau nu ne convine, asemenea ochiului şi noi vedem numai până la un punct, chiar dacă sunt unii dintre noi care reuşesc să vadă o linie, înşiruirea de puncte şi creionul care le mâzgăleşte. Tot la fel ca el, unii ne dăm seama că vedem sau că nu vedem, pe când alţii nu o realizăm nici pe prima nici pe a doua, ba chiar ne irităm când ni se pune vreo oglindă în faţă şi ea e în stare să adune imaginea şi să ne-o servească exact aşa cum am prefera să n-o facă, autentică şi aşa cum e.
Dar cine ne întreabă pe noi dacă ne convine sau nu? Dialoguri sunt multe pe lume, tot la fel de multe precum drumurile şi călătoriile, şi plimbările sub clar de lună. N-am fost pe lună deşi am fost acolo. În fiecare noapte înlunată, m-am dus şi m-am întors cu ochiul de pe ea, până pe ea, şi cu gândul ochiului şi cu ochiul gândului şi cu mintea lui care vede şi ea cu ochiul ei interior sau mulţimea de ochi din care e alcătuită.
De ce-o fi scris Apostolul Ioan că vedenia pe care a văzut-o, pe care deci a călătorit-o, îl descria pe cel Nevăzut ca fiind plin de ochi pe dinafară şi pe dinăuntru, de parcă întreaga lui alcătuire nu-i altceva decât un puzzle al privirii? Noi nu vedem microcosmosul ce ne înconjoară, el scapă capacităţii ochiului cu oglindă în fund, însă şi-n suflet avem ochi, şi-n vârfurile degetelor avem ochi (orbul ştie că am dreptate) şi ce ştiu eu pe unde or mai fi, ascunşi ca să nu-i vedem.
Zâmbetul vede şi el, sau dacă nu vede, cel puţin recunoaşte un alt zâmbet, ştie cumva că fac parte din aceeaşi specie, iar ăsta-i un mod de-a vedea. Dialogul e-o gură şi un ochi, cu care cuvintele văd lumina zilei, iar nerostirea întunericul nopţii. Scrisul vede ochiul, pixul vede foaia, foaia vede atingerea, atingerea vede tot ce este ea în stare să vadă cu ochii nevăzuţi pe care-i are. Toţi vecinii îşi văd vecinii, şi uite aşa din aproape în aproape ne apropiem depărtându-ne de locul spre care ne îndreptăm, mereu făcând şi ce vrem să facem şi ce nu vrem.
Şi dacă tot am ajuns aici, în popasul acesta al voinţei când cu da când cu nu, eu zic să zăbovim puţin. Miroase a mochetă de muzeu şi a broşuri. A ghid turistic miroase, puţin confuz amestecat desigur cu alte mirosuri. Moneda cu două feţe se foloseşte de ea însăşi ca să dea cu banu’ şi capul sau pajura formează întregul. Când iese una câştigătoare toată partea de deasupra se bucură, iar când iese cealaltă câştigătoare, toată partea de dedesubt constată că vremea victoriei celei dintâi se suprapune cu vremea victoriei celei de-a doua. Şi când nu, şi când da, de vrut tot vrem, şi când nu şi când da, de crezut tot credem, şi când sperăm şi cîâd nu sperăm tot nu şi da folosim. Şi când poposim ne continuăm călătoria, şi când nu alegem alegem şi când ni se pare că nu e e ca şi cum n-ar fi.
Pot bate şaua să priceapă iapa, fără ca iapa să fie acolo, tot aşa cum pot parcurge un drum lung, de miiii de kilometri în cerc, fără ca de fapt să ajung undeva, ci doar sărind graniţa geografică ce mă robeşte să cred că parcurgând kilometri întregi într-un cerc mai mare sau mai mic, de fapt bat pasul pe loc. Dar după cum se poate vedea destul de desluşit lucrurile nu par a fi deloc aşa.
Vâslesc în apele adânci şi întunecate ale cuvintelor…dau din vâsla scrierii… şi din cealaltă a adăugării lângă cuvânt litere, de parcă de-aş împinge numai de-o vâslă m-aş învârti: încerc, desigur. 🙂
– De ce taci? întrebă ea privindu-mă-n ochi.
– Ca să-ţi las loc să vorbeşti, nu ai zis că mereu te întrerup? Acum te pomeneşti că n-o fi bine că tac, îi răspund, susţinându-i privirea jucăuşă, zâmbind în colţul gurii.
– Eşti hoţ, dar interesant, hoţia ta nu e una păgubitoare, ci parcă exact invers. Nu una care-mi ia, ci una care-mi dă.
– Păi da, îţi dă printre altele… timp, îţi face loc să fii. Îţi dă la fel de bine cum îţi şi ia.
– Cum adică “…îmi şi ia?” ce-mi ia?
– Eee las` că nu tre’ să le ştii tu pe toate, nici să le înţelegi, nici să micşorezi misterul existenţial, altfel noi ce-am mai vorbi acum? …şi mă cufund cu spatele în îmbrăţişarea fotoliului zâmbind larg.
– Vrei să zici că n-am avea ce vorbi? Îmi aruncă o privire sticloasă, adăugând repede, parcă aşa, să n-am loc să mă strecor cu vorbele mele în şirul vorbelor ei:
– …Şi că tăcerea naşte vorbire? Şi că eu tre’ să accept toate filosofiile astea ale tale fără să ripostez, de parcă le-aş înţelege şi mi-ar fi dragi? Adevărul e nu ştiu ce şi cum, nu ştiu ce-mi faci, că văd că accept ce altfel aş fi respins, mi se pare uşor şi logic ceea ce n-are nicio noimă. Şi cât ai de gând să taci?
– Ironico! Până mă săruţi, că asta-i cea mai mişto modalitate să-mi astupi gura…până-mi iei aerul şi sunt nevoit să ţip după el, trăindu-te în clipa asta unică şi ireversibilă. Hai mai aproape!
– Hai tu!
Şi mă văd nevoit, cu dragul ăla al înduplecării, să mă trag mai aproape până îi ating genunchiul cu genunchiul meu si fiecare simte pata de căldura a celuilalt. Nu ştiu de unde vine expresia “mi s-a pus pata…”, poate că de aici, din povestea asta.
Şi au curs liniuţele nevăzute ale dialogului când cu sunete când cu tăceri, când cu priviri adânci şi sticloase, sau tăioase, pătrunzătoare sau doar pline de curiozitate şi de dorinţa de a vedea bine, când cu buze strânse, într-o conversaţie dulce şi holistică, asemănătoare unei simfoni în care nici cel mai neînsemnat gest muzical nu e în plus. Braţe strânse pe piept, vârfuri de degete în vârfuri de degete, mâna trasă brusc sau cerută înapoi, joacă aşa din toate încheieturile, ca tremurul iernii care sub strângerea rotundă a frigului te cuprinde în întregime, din tălpi până-n creştet.
În dialogul ăsta cuvintele au mereu rolul lor, un oarecare rol, însă nu sunt sigur că rolul principal.
să se aşeze un fel de ceaţă tăcută un fel de praf căzut uşor precum timpul pe-o mobilă să scrii în el cu degetele…
cu vânt care se freacă de piatră cu vânt care se toceşte pe sine de obrazul meu câteodată îmi intră-n ochi hârşâind privirea de parcă în grabă s-a ‘ntors acasă că şi-a adus aminte c-a uitat sau de bucuria că şi-a adus aminte de gard îşi toceşte trupul neobosit de curtea interioară a impresiei se-ascute pe sine ca simţurile tocmai spre a putea să-ncapă
scânteile luptelor lor sângele cuvintelor noastre luminează oraşul pe dinăuntru împroşcând dintr-o dată şi în toate părţile cameră după cameră rana lor purpurie prin venele de sârmă inoxidabilă curge oxigenul dependenţei noastre unul de altul glob după glob … şi nicio pasăre nu-şi poate aşeza zborul sau încleşta gheara în incandescenta noastră conversaţie
A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.
Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.
Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea? Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă.
Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).
Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor, şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -, deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.
Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…
Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…
Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.
Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.
Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate. Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.
Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.
Da, îmi apăr poezia…
Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:
„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund
păi nu te doare
ba da”
Desigur că e o formă de comunicare. Desigur că spune ceva, însă, neglăsuind, nu ştii exact ce.
Prietenii lui Iov (a acelui Iov din vechime – fără de egal între oameni) au tăcut o vreme („…au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea”) apoi au vorbit (uneori prostii). Iov a pierdut 10 copii gata mari, toată agoniseala lui de-o viaţă şi ceea ce până la urmă omul preţuieşte cel mai mult în comparaţie cu alte lucruri, sănătatea, si n-a tăcut, n-a tăcut ascunzându-şi în felul acesta reproşul interior.
„Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua şi şi-a tuns capul. Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat şi a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!”
…şi a tot vorbit pe urmă, nu şi-a ţinut gura, în neliniştea inimii lui, în nevinovăţia şi amărăciunea sufletului său…(eu/noi poate că de-aia tăcem, sau poate altfel…)
* poza
(EXPLICAŢIE: paranteza de fapt nu explică înţelesul, îl complică…)
Cuvântul este materia primă a oricărei scrieri. Dar cum să scrii că tocmai el cuvântul este materie? Înseamnă să porneşti rău, cu stângul, împletecindu-te, negând ceea ce tocmai zici, tăind craca de sub picioare, sau a bate cu picamărul, conectat la priză, în scările pe care tocmai vrei să urci. Dar oare nu aici e frumuseţea? Să te învârţi într-un cerc pătrăţos în care dai din colţ în colţ. Să asculţi trăgând cu urechea dialogul secret al zidurilor ce s-au întâlnit în colţul acela. Să te simţi pus la colţ de propria limitare. Să sapi tunelul acestei înţelegeri până nu mai rămâne nimic din coaja cuvântului sau a înlănţuirii lui pe care vroiai să o înţelegi, fără să înţelegi exact de ce, fără să înţelegi exact până unde anume.
Pentru ce să transporte cuvintele lumea de la ea însăşi la ea însăşi, şi mai ales pentru ce o asemenea întrebare? Oricum învârtirea în cerc, fie că e el cercul înţelegerii lumii, sau a dragostei, sau a sensului, sau a realţiilor ce există între noi şi ele, e o învârtire obositoare, extenuantă şi nu de multe ori fără roade dulci, ci mai degrabă amare. Când ştii că săpând dai de aur şi în schimbul aurului primeşti bani şi cu banii poţi obţine aproape orice disponibil şi accesibil în lumea asta, atunci îţi vine să sapi. Dar dacă ştii că sapi fără să găseşti ceva anume, atunci lipsa acelei înlănţuiri logice îşi construieşte o relaţie amoroasă până şi cu puterea braţelor pe care dintr-o dată nu le mai străbate, nu le mai însufleţeşte ca vântul pânzele corabiei. Pentru ce scrieri lipsite de utilitate? Pentru ce învârtiri în jurul cozii? Pentru ce finalităţi pe lume care să aibă undeva pentru cineva o noimă? N-ar putea exista curgeri care să nu ducă nicăieri? N-ar putea exista fluvii care să se verse în mare, să transporte peşti, să poarte corăbii şi care să fie total indiferente de toate acestea? Să nu-şi înţeleagă propriile valuri, nici marginile malurilor ce-i croiesc trupul, fără ca măcar să ştie că are valuri şi maluri şi peşti şi corăbii. N-am putea fi noi fluviul acesta? Desigur că putem, pentru că noi avem metafora şi cuvântul şi imaginea şi imaginaţia şi enormii paşi pe care-i putem face prin timp şi spaţiu, ochii asemenea oglinzilor care multiplică la infinit capacitatea noastră de a „curge”, indiferent dacă înţelegem sau nu, indiferent dacă ne dăm seama, indiferent dacă ne conştientizăm indiferenţa sau din contră, chinul agonizant al păsării.
Şi pentru ce concepte şi convenţii cu ajutorul cărora să ne traducem asemănător „curgerile” în aşa fel încât hărţile noastre să nu conţină mai mult mister decât dezlegare, nici mai multă obscuritate decât lumină, în aşa fel încât să avem senzaţia că nu suntem singuri pe lume. Iată de ce. Pentru că a fi singuri înseamnă să nu existe ureche pentru vorbele noastre, nici pescari pentru peştii noştri, nici deltă pentru fluviul învolburat al năvălirii noastre zilnice, deltă care să ne aştepte, şi pentru care noi anume să curgem. A fi singuri înseamnă a nu fi ziduri făcute anume din îmbinarea cărămizilor celulare. A fi singuri e totuna cu a nu se întâlni zidurile în colţ şi noi să nu fim acolo să tragem cu urechea la dialogul lor, dialogul îndrăgostirii lor care nu e altceva decât ecou, proiecţie, poezia de dragoste pe care vrem şi noi să o cântăm în stilul nostru muzical, pe instrumente proprii. Suntem acolo cu urechea ciulită pentru că vrem să ştim finalul, deznodământul. Vrem să ştim cum se termină doar pentru a vedea cum se începe. Contopirea asta a sfârşitului cu începutul este esenţa după care tânjim, este pata aia de culoare divină aruncată sau căzută din graba Creatorului în sufletele noastre, asemenea unei umbre, unui picur neastâmpărat de vopsea ce în loc să cadă acolo pe pânză a căzut aiurea, şi continuă să cadă, ce pe tăcute, în noi, musteşte prin apropiere lumină. Acolo în suflet, sau undeva anume în noi, loc pe care din convenţie îl numim suflet, pentru că e şi el adânc şi fără de capăt asemenea umbrei, misterului care ne curge pe buze când zicem că ne dorim un loc căruia să-i putem spune „acasă”, o relaţie trainică dar mereu nouă, căutare şi zbatere neapărat însoţite de găsire, trecut şi viitor legate împreună în ceea ce desigur numim prezent. Irealul prezent care asemenea unei năluci e şi nici nu e, fiind doar atât cât să ni se pară că este, mai mult fiind urmând să fie, tot astfel cum este tocmai pentru că a fost. Început şi sfârşit deopotrivă.
Nu ne dorim ceea ce se gată. Nu se satisface nici măcar gândul acesta, darămite faptele, sau obiectele sau persoanele sau relaţiile umbrite de un astfel de soare. Dar ce anume sub soare, aici pe punctul acesta de lumină e altfel decât aşa? Vrem îmbinarea nu părţile. Vrem prezentul nu trecutul nici viitorul. Vrem să nu se gate în noi vrerea şi vrem ca mereu ceva ce nu se gată să o stâmpere. Şi totuşi mâncăm ştiind că ne va fi din nou foame. Iubim ştiind că se poate să nu fim iubiţi la fel, nici înapoi, şi după cum muşcăm pentru a ne umple golurile sub formă de muşcături din noi, tot aşa suntem muşcaţi de alţii pentru a-şi umple golurile muşcăturilor din ei, şi umplem în noi, tot astfel cum scădem din noi pentru a umple în altă parte, fiind împrăştiindu-ne, risipindu-ne în golurile altora. Facem aşa, şi mai mult de atât tânjim să facem aşa, împlinirea acestei tânjiri fiind o muşcătură pe care nu ştim exact cum dorim să o apucăm cu dinţii şi să o aducem „acasă”, acolo în noi, la locul ei, de unde nu ştim când şi cum a plecat, şi nu ştim nici cum anume o recunoaştem ca fiind ceea ce ne lipseşte.
Dar asta-i rânduiala, „bunăoară când cineva mănâncă, altcineva este mâncat”, şi deşi suntem, ştim că suntem mai mult devenire decât fiinţare, sau fiinţarea propriuzisă ne caracterizează felul de a fi. În momentul în care spunem că suntem, în momentul acela încetăm să mai fim, adăugând mereu fiinţei noastre, sau mai degrabă fiinţări noastre, timp, plusuri, minusuri, adăugarea în sine, pe care nu o putem explica decât luând din ea, asemenea copilului care încercând să înţeleagă din ce-i făcută maşinuţa lui preferată o desface făcând-o în felul acesta să fie orice altceva numai maşinuţă nu.
Dar ce ne pasă nouă. Noi ştim rânduiala că orice piese demontate de noi se adaugă la un alt întreg, nimic nu se pierde, nimic nu se distruge pe de-antregul, ci totul se reaşează, se remodelează în alte forme, se regăseşte în altă parte, se risipeşte găsindu-şi astfel scopul întâi şi ultim al existenţei. Dar desigur că nu se poate ca totul să fie cuprins într-un cerc atât de mic şi de strâns, precum pretenţia că ştim care este scopul ultim al existenţei, de vreme ce sfârşitul acestei existenţe este strâns îmbinat cu începutul, ele sunt una de nedespărţit, una de nezdruncinat.
Filosofia ne oboseşte şi ne face franjuri creierii. Vrem dragoste. Vrem să iubim şi să fim iubiţi. Însă şi dragostea e o filosofie. Dar fiind atât de bogată, de generoasă de mare, dragostea este mai multe filosofii deopotrivă, după cum lumina este un curcubeu de culoare. Vrem culoarea, o vrem, dar nu o putem avea fără lumină. Vrem dragostea, o vrem, dar nu o putem avea fără filosofia ei. Chinul de a separa lumina de culoare, inutilul şi extenuantul chin, care ne caracterizează (uneori) viaţa, e chinul de a iubi nerespectând filosofia iubirii, de a pune etichete cu „gem” la borcanele cu murături, de a ne juca aiurea cu cuvintele, sperând să culegem la urmă capodopere literare. Dar noi ştim rânduiala, şi dacă nu o ştim, o intuim şi nu scăpăm fără să o vedem până la urmă în propria viaţa – dacă există aşa ceva – exemplificată concret precum o operaţie fără anestezic. Nu putem ocoli rânduiala, facem parte din ea, o compunem şi o locuim, tot astfel cum ea ne locuişte pe noi, şi ne înlocuieşte perpetu.
Nu putem scăpa, nu avem ieşire. Tot astfel cum uşa este şi intrare şi ieşire deopotrivă. Ieşirea noastră este intrare, şi intrarea noastră este ieşire. Sărim din lac în puţ, şi indiferent că ningem, plouăm sau ne evaporăm, tot apă rămânem. Nu putem fi altceva decât suntem, adică constantă devenire.
Dar ne place weekendul. Şi ne place mai mult să tăiem sfoara care-l apropie. Gândul că vine ne place mai mult decât weekendul în sine, care nici nu ne place uneori, şi după ce a venit dorim să nu fi venit, să nu fi venit aşa, să nu ne e fi prins nepregătiţi, să il fi petrecut altundeva şi altfel, dovedind până la urmă că nu ne place de fapt weekendul decât dacă e ciopârţit şi seamănă oarecum cu aşteptarea pe care ne-am făcut-o în dreptul lui. Aşteptarea de weekend ne place. Şi multe alte lucruri de genul acesta.
Ne plac femeile, ne plac bărbaţii. Ne place iertarea şi berea. Ne place păcatul. Ne place plăcerea – chiar şi atunci când e dureroasă, dovedind nimănui că de fapt cu totul altceva ne place…că plăcerea şi căutarea noastră, asemenea nouă este într-o permanentă devenire, şi o caracterizează mai mult permamenţa şi transformarea ei decât forma aparent fixă pe care o are la un moment dat însemnat de noi în calendar, pentru a marca un semn imposibil de altfel.
Ne plac lucrurile imposibile, tocmai prin faptul că le caracterizează neputinţa de-a fi, dar şi o putinţă prezentă şi ea în neputinţa aceea.
Şi să zâmbim ne place, şi mai ales să fim în preajma oamenilor care ne fac să zâmbim. Să sărim garduri ne place. Să furăm pere străine ne place. Să fim prinşi ne place. Să auzim cum ghimpele sârmei înghimpate sfâşie cracul pantalonului în timp ce sărim gardul. Nu ne interesează perele pe care ne ducem să le furăm. Ne interesează zgomotul acela al sfâşierii. Pentru că nu putem auzi sfâşierea din suflet, ne interesează varianta ei sonoră. Rănile de la mâini când sărim zidul ne interesează. Amintirea unui asemenea moment. Înrămarea lui în galeria numită „glory days”…povestea ne interesează, pe care o vom împărtăşi cândva. Gândul că vom avea ceva de povestit ne mână. Gândul că cineva va ciuli urechea la povestea noastră, că va deveni lemne pentru focul şi lumina aceea din ochii curioşi şi interesaţi de ce se intâmplă la final. Zâmbetul răsărit pe buze ne interesează. Molipsitorul zâmbet pe care îl vrem înapoi pe buzele noastre după ce l-am pus, dacă am reuşit, pe buzele altora. Reuşita aceea o vrem, nu perele, nu gardul, nu furtul, nu prinderea. Înlănţuirea aceasta o vrem, nu elementele ei separate. Povestea o vrem. Sentimentul că este povestea noastră. Posesiunea ne interesează. Materia primă a cuvântului nu cuvântul în sine, ci doar ceea ce este el în stare să transporte, de la lumea aia care nu este a noastră către lumea care credem că ne aparţine. Credinţa aceasta ne interesează nu aparţinerea. Umbra aia care este o continuare firească a luminii, deşi ele nu pot locui făţiş împreună, ci doar aşa prefăcându-se, păcălindu-ne, înşelându-ne, dovedindu-ne într-o fascinantă îndrăgostire, că atunci când vrem una, vrem alta deopotrivă.
Să mergem pe ape vrem şi ne place. Să păşim cu ochii desculţi marea aceasta a cuvintelor, nepăsători la valuri, la adâncime, la spume. Avem mereu la îndemână prinderea aceea de mână a coperţilor, prinderea aceea salvatoare. Zâmbim cu superioritate unei astfel de mări, de parcă ţinem în mână biciul care a îmblânzit-o, cuşca în care sperăm să încuiem leul mării. Eşecul de a încerca ne place, care ni se proşterne la picioare asemenea apelor scurse, rispite, contaminate prin atingere, duse.
Şi totuşi o luăm de la capăt. Pentru că începutul sălăşluieşte exact acolo.
binoculară conversație între ochi şi privire prin râul ei se scurge lumea în delta dintre coaste lumea în care ideea de lume este mai mare decât lumea însăși (toate râurile se varsă în mare şi marea tot nu se umple) respiră evaporându-se prin plămânii pielii binoculară conversație între trup şi lucruri când dintr-o parte în cealaltă când necurmat şi fără de oprire deopotrivă de amplu…
stăteam cu ana blandiana de vorbă pe un vis lung stam amândoi cu picioarele atârnânde în gol ca în nişte butuci ai nerostirii – de frică vorbeam despre poeţi rataţi de spaimă vorbeam despre culorile nopţii şi din când în când din gurile noastre străfulgera câte-o stea căzătoare mi-a spus că fusese prizonieră zilei – era foarte frumoasă – ca la razele röntgen i se vedea în trup poezia – poezia nescrisă neapucată încă de coarne ne-ncarcerată în sâmburii vorbei o întrebam şi cu întrebările mele o trăgeam mai aproape să mă străbată şi pe mine razele ei ca printr-o ţiglă spartă să-şi treacă în mine nebunia însă ea şi-a strecurat mâna prin umărul meu şi cu stăpânirea de sine a unei femei care ştie ce face mi-a apucat inima de ureche şi-a dus-o într-o disciplină a tăcerii apoi într-o disciplină a rostirii de parcă cu copilul de mână curajul vizita fără grabă muzeul poeziei a poeziei nescrise de frică…
călătorru' 