Arhive pe etichete: cautare

cai verzi pe pereţi

Standard
alergi după cai verzi pe pereţi verzi
cai săriţi…
cai săriţi de pe fix
mânji necopţi cu ochii mari închişi
fără de foc în ei
visezi fără de somn, fără de vis
cai verzi pe păşuni verzi
ce contopesc copita lor
cu verdele unui perete necopt
fruct verde crud al niciunei opriri
 
tu sari peste ei fugind
de câte-o privire alunecând
pe-un zâmbet
cu ochii largi lipsiţi de somn
şi plini de vis
 
vis verde crud încă necopt
cu cai verzi încă nesăriţi
cu fixuri pline de cai
cu pereţi de iarbă ce despart
pământ de cer cu caii lor
pe care tu-i visezi…
 
cai-verzi

notă maximă

Standard
m-am pierdut
apoi m-am căutat
în privirea cuvintelor
în ochii deschişi ai unei stele
ce-ţi aparţine
până în ziua pierdută în noapte
niciodată regăsită
mereu nouă
…spre zecele perfect
al unei lecţii învăţate
 

de la A la Zet (sau în varianta grecească: Alfa & Omega)

Standard

(EXPLICAŢIE: paranteza de fapt nu explică înţelesul, îl complică…)

Cuvântul este materia primă a oricărei scrieri. Dar cum să scrii că tocmai el cuvântul este materie? Înseamnă să porneşti rău, cu stângul, împletecindu-te, negând ceea ce tocmai zici, tăind craca de sub picioare, sau a bate cu picamărul, conectat la priză, în scările pe care tocmai vrei să urci. Dar oare nu aici e frumuseţea? Să te învârţi într-un cerc pătrăţos în care dai din colţ în colţ. Să asculţi trăgând cu urechea dialogul secret al zidurilor ce s-au întâlnit în colţul acela. Să te simţi pus la colţ de propria limitare. Să sapi tunelul acestei înţelegeri până nu mai rămâne nimic din coaja cuvântului sau a înlănţuirii lui pe care vroiai să o înţelegi, fără să înţelegi exact de ce, fără să înţelegi exact până unde anume.

dserra_1680x1050

Pentru ce să transporte cuvintele lumea de la ea însăşi la ea însăşi, şi mai ales pentru ce o asemenea întrebare? Oricum învârtirea în cerc, fie că e el cercul înţelegerii lumii, sau a dragostei, sau a sensului, sau a realţiilor ce există între noi şi ele, e o învârtire obositoare, extenuantă şi nu de multe ori fără roade dulci, ci mai degrabă amare. Când ştii că săpând dai de aur şi în schimbul aurului primeşti bani şi cu banii poţi obţine aproape orice disponibil şi accesibil în lumea asta, atunci îţi vine să sapi. Dar dacă ştii că sapi fără să găseşti ceva anume, atunci lipsa acelei înlănţuiri logice îşi construieşte o relaţie amoroasă până şi cu puterea braţelor pe care dintr-o dată nu le mai străbate, nu le mai însufleţeşte ca vântul pânzele corabiei. Pentru ce scrieri lipsite de utilitate? Pentru ce învârtiri în jurul cozii? Pentru ce finalităţi pe lume care să aibă undeva pentru cineva o noimă? N-ar putea exista curgeri care să nu ducă nicăieri? N-ar putea exista fluvii care să se verse în mare, să transporte peşti, să poarte corăbii şi care să fie total indiferente de toate acestea? Să nu-şi înţeleagă propriile valuri, nici marginile malurilor ce-i croiesc trupul, fără ca măcar să ştie că are valuri şi maluri şi peşti şi corăbii. N-am putea fi noi fluviul acesta? Desigur că putem, pentru că noi avem metafora şi cuvântul şi imaginea şi imaginaţia şi enormii paşi pe care-i putem face prin timp şi spaţiu, ochii asemenea oglinzilor care multiplică la infinit capacitatea noastră de a „curge”, indiferent dacă înţelegem sau nu, indiferent dacă ne dăm seama, indiferent dacă ne conştientizăm indiferenţa sau din contră, chinul agonizant al păsării.

Şi pentru ce concepte şi convenţii cu ajutorul cărora să ne traducem asemănător „curgerile” în aşa fel încât hărţile noastre să nu conţină mai mult mister decât dezlegare, nici mai multă obscuritate decât lumină, în aşa fel încât să avem senzaţia că nu suntem singuri pe lume. Iată de ce. Pentru că a fi singuri înseamnă să nu existe ureche pentru vorbele noastre, nici pescari pentru peştii noştri, nici deltă pentru fluviul învolburat al năvălirii noastre zilnice, deltă care să ne aştepte, şi pentru care noi anume să curgem. A fi singuri înseamnă a nu fi ziduri făcute anume din îmbinarea cărămizilor celulare. A fi singuri e totuna cu a nu se întâlni zidurile în colţ şi noi să nu fim acolo să tragem cu urechea la dialogul lor, dialogul îndrăgostirii lor care nu e altceva decât ecou, proiecţie, poezia de dragoste pe care vrem şi noi să o cântăm în stilul nostru muzical, pe instrumente proprii. Suntem acolo cu urechea ciulită pentru că vrem să ştim finalul, deznodământul. Vrem să ştim cum se termină doar pentru a vedea cum se începe. Contopirea asta a sfârşitului cu începutul este esenţa după care tânjim, este pata aia de culoare divină aruncată sau căzută din graba Creatorului în sufletele noastre, asemenea unei umbre, unui picur neastâmpărat de vopsea ce în loc să cadă acolo pe pânză a căzut aiurea, şi continuă să cadă,  ce pe tăcute, în noi, musteşte prin apropiere lumină. Acolo în suflet, sau undeva anume în noi, loc pe care din convenţie îl numim suflet, pentru că e şi el adânc şi fără de capăt asemenea umbrei, misterului care ne curge pe buze când zicem că ne dorim un loc căruia să-i putem spune „acasă”, o relaţie trainică dar mereu nouă, căutare şi zbatere neapărat însoţite de găsire, trecut şi viitor legate împreună în ceea ce desigur numim prezent. Irealul prezent care asemenea unei năluci e şi nici nu e, fiind doar atât cât să ni se pară că este, mai mult fiind urmând să fie, tot astfel cum este tocmai pentru că a fost. Început şi sfârşit deopotrivă.

Nu ne dorim ceea ce se gată. Nu se satisface nici măcar gândul acesta, darămite faptele, sau obiectele sau persoanele sau relaţiile umbrite de un astfel de soare. Dar ce anume sub soare, aici pe punctul acesta de lumină e altfel decât aşa? Vrem îmbinarea nu părţile. Vrem prezentul nu trecutul nici viitorul. Vrem să nu se gate în noi vrerea şi vrem ca mereu ceva ce nu se gată să o stâmpere. Şi totuşi mâncăm ştiind că ne va fi din nou foame. Iubim ştiind că se poate să nu fim iubiţi la fel, nici înapoi, şi după cum muşcăm pentru a ne umple golurile sub formă de muşcături din noi, tot aşa suntem muşcaţi de alţii pentru a-şi umple golurile muşcăturilor din ei, şi umplem în noi, tot astfel cum scădem din noi pentru a umple în altă parte, fiind împrăştiindu-ne, risipindu-ne în golurile altora. Facem aşa, şi mai mult de atât tânjim să facem aşa, împlinirea acestei tânjiri fiind o muşcătură pe care nu ştim exact cum dorim să o apucăm cu dinţii şi să o aducem „acasă”, acolo în noi, la locul ei, de unde nu ştim când şi cum a plecat, şi nu ştim nici cum anume o recunoaştem ca fiind ceea ce ne lipseşte.

Dar asta-i rânduiala, „bunăoară când cineva mănâncă, altcineva este mâncat”, şi deşi suntem, ştim că suntem mai mult devenire decât fiinţare, sau fiinţarea propriuzisă ne caracterizează felul de a fi. În momentul în care spunem că suntem, în momentul acela încetăm să mai fim, adăugând mereu fiinţei noastre, sau mai degrabă fiinţări noastre, timp, plusuri, minusuri, adăugarea în sine, pe care nu o putem explica decât luând din ea, asemenea copilului care încercând să înţeleagă din ce-i făcută maşinuţa lui preferată o desface făcând-o în felul acesta să fie orice altceva numai maşinuţă nu. 

Dar ce ne pasă nouă. Noi ştim rânduiala că orice piese demontate de noi se adaugă la un alt întreg, nimic nu se pierde, nimic nu se distruge pe de-antregul, ci totul se reaşează, se remodelează în alte forme, se regăseşte în altă parte, se risipeşte găsindu-şi astfel scopul întâi şi ultim al existenţei. Dar desigur că nu se poate ca totul să fie cuprins într-un cerc atât de mic şi de strâns, precum pretenţia că ştim care este scopul ultim al existenţei, de vreme ce sfârşitul acestei existenţe este strâns îmbinat cu începutul, ele sunt una de nedespărţit, una de nezdruncinat.

Filosofia ne oboseşte şi ne face franjuri creierii. Vrem dragoste. Vrem să iubim şi să fim iubiţi. Însă şi dragostea e o filosofie. Dar fiind atât de bogată, de generoasă de mare, dragostea este mai multe filosofii deopotrivă, după cum lumina este un curcubeu de culoare. Vrem culoarea, o vrem, dar nu o putem avea fără lumină. Vrem dragostea, o vrem, dar nu o putem avea fără filosofia ei. Chinul de a separa lumina de culoare, inutilul şi extenuantul chin, care ne caracterizează (uneori) viaţa, e chinul de a iubi nerespectând filosofia iubirii, de a pune etichete cu „gem” la borcanele cu murături, de a ne juca aiurea cu cuvintele, sperând să culegem la urmă capodopere literare. Dar noi ştim rânduiala, şi dacă nu o ştim, o intuim şi nu scăpăm fără să o vedem până la urmă în propria viaţa – dacă există aşa ceva – exemplificată concret precum o operaţie fără anestezic. Nu putem ocoli rânduiala, facem parte din ea, o compunem şi o locuim, tot astfel cum ea ne locuişte pe noi, şi ne înlocuieşte perpetu.

Nu putem scăpa, nu avem ieşire. Tot astfel cum uşa este şi intrare şi ieşire deopotrivă. Ieşirea noastră este intrare, şi intrarea noastră este ieşire. Sărim din lac în puţ, şi indiferent că ningem, plouăm sau ne evaporăm, tot apă rămânem. Nu putem fi altceva decât suntem, adică constantă devenire.

Dar ne place weekendul. Şi ne place mai mult să tăiem sfoara care-l apropie. Gândul că vine ne place mai mult decât weekendul în sine, care nici nu ne place uneori, şi după  ce a venit dorim să nu fi venit, să nu fi venit aşa, să nu ne e fi prins nepregătiţi, să il fi petrecut altundeva şi altfel, dovedind până la urmă că nu ne place de fapt weekendul decât dacă e ciopârţit şi seamănă oarecum cu aşteptarea pe care ne-am făcut-o în dreptul lui. Aşteptarea de weekend ne place. Şi multe alte lucruri de genul acesta.

Ne plac femeile, ne plac bărbaţii. Ne place iertarea şi berea. Ne place păcatul. Ne place plăcerea – chiar şi atunci când e dureroasă, dovedind nimănui că de fapt cu totul altceva ne place…că plăcerea şi căutarea noastră, asemenea nouă este într-o permanentă devenire, şi o caracterizează mai mult permamenţa şi transformarea ei decât forma aparent fixă pe care o are la un moment dat însemnat de noi în calendar, pentru a marca un semn imposibil de altfel.

Ne plac lucrurile imposibile, tocmai prin faptul că le caracterizează neputinţa de-a fi, dar şi o putinţă prezentă şi ea în neputinţa aceea.

Şi să zâmbim ne place, şi mai ales să fim în preajma oamenilor care ne fac să zâmbim. Să sărim garduri ne place. Să furăm pere străine ne place. Să fim prinşi ne place. Să auzim cum ghimpele sârmei înghimpate sfâşie cracul pantalonului în timp ce sărim gardul. Nu ne interesează perele pe care ne ducem să le furăm. Ne interesează zgomotul acela al sfâşierii. Pentru că nu putem auzi sfâşierea din suflet, ne interesează varianta ei sonoră. Rănile de la mâini când sărim zidul ne interesează. Amintirea unui asemenea moment. Înrămarea lui în galeria numită „glory days”…povestea ne interesează, pe care o vom împărtăşi cândva. Gândul că vom avea ceva de povestit ne mână. Gândul că cineva va ciuli urechea la povestea noastră, că va deveni lemne pentru focul şi lumina aceea din ochii curioşi şi interesaţi de ce se intâmplă la final. Zâmbetul răsărit pe buze ne interesează. Molipsitorul zâmbet pe care îl vrem înapoi pe buzele noastre după ce l-am pus, dacă am reuşit, pe buzele altora. Reuşita aceea o vrem, nu perele, nu gardul, nu furtul, nu prinderea. Înlănţuirea aceasta o vrem, nu elementele ei separate. Povestea o vrem. Sentimentul că este povestea noastră. Posesiunea ne interesează. Materia primă a cuvântului nu cuvântul în sine, ci doar ceea ce este el în stare să transporte, de la lumea aia care nu este a noastră către lumea care credem că ne aparţine. Credinţa aceasta ne interesează nu aparţinerea. Umbra aia care este o continuare firească a luminii, deşi ele nu pot locui făţiş împreună, ci doar aşa prefăcându-se, păcălindu-ne, înşelându-ne, dovedindu-ne într-o fascinantă îndrăgostire, că atunci când vrem una, vrem alta deopotrivă.

Să mergem pe ape vrem şi ne place. Să păşim cu ochii desculţi marea aceasta a cuvintelor, nepăsători la valuri, la adâncime, la spume. Avem mereu la îndemână prinderea aceea de mână a coperţilor, prinderea aceea salvatoare. Zâmbim cu superioritate unei astfel de mări, de parcă ţinem în mână biciul care a îmblânzit-o, cuşca în care sperăm să încuiem leul mării. Eşecul de a încerca ne place, care ni se proşterne la picioare asemenea apelor scurse, rispite, contaminate prin atingere, duse.

Şi totuşi o luăm de la capăt. Pentru că începutul sălăşluieşte exact acolo.

înlănţuirea înrobitoare a raţiunii

Standard
totul e căutare intensă: 
învelişul şi interiorul lui către exterior se caută 
fără să se ajungă sau găsească 
toate sunt în căutare de toate 
chiar dacă uneori i se spune sete
alteori foame sau poftă 
ochiul caută… caută şi-aduce 
în interiorul lui căutarea 
urechea caută ciulită tot
ceea la rândul lui vântul caută
inima caută şi ea
plămânii nu se lasă până nu găsesc oxigenul din aer
mintea n-are astâmpăr până nu scormoneşte 
cu ghearele gândului ei
cu zborul ideii sau al vorbei
cu înlănţuirea înrobitoare a raţiunii
 
căutării i se mai spune şi aventură
alteori căsătorie… sau romane poliţiste
în care agresorul îşi caută victima
detectivul indiciile
indiciile îşi caută cu prezenţa lor găsitorul
pentru ca asemenea apei în natură 
victima să-l caute cu pasiune pe agresor 
şi să nu se lase până nu-l găseşte
pentru ca astfel toate să-şi capete 
finalul căutător de capăt
multiplele sinonime care-i sporesc 
variat frumuseţea…
 
doctorii-s căutaţi precum avocaţii
căutarea este într-o necurmată frământare
aşa cum nu se poate spune
iar odihna mereu căutătoare
rămâne mereu căutată…
 
 

căzuţi la datorie

Standard
am ridicat glasul Dumnezeule
glasul gândului meu să văd de nu s-a ascuns cumva
pe sub el praful de stele
al gândului tău
 
sălăşluieşti în gând ca într-un trup
a cărui membre sunt cuvinte vii cu care
pleci şi stai şi iar revii
ce faci acolo sau ce meştereşti
de ce nu ai un trup al tău nu vreau să ştiu
cu trupul istoriei te-mbraci
cu trupul ei ce-i mort şi nici nu e şi-i viu
 
tu-mbraci o lume ce nu e într-o lume care este
ba nu ba nu îmbraci gândul ăsta-n culoare
şi te foloseşti de poet
ca de un drum dinspre A către Zet
 
Tu parcurgi emausul în trei oameni deodată
şi traduci din Scripturi cu-nviere
şi te faci nevăzut la fel cum te faci că vrei
şirul gândurilor tale să-l pierzi
să cădem pe gânduri odată cu tine
din coaja cuvintelor până-n miez
 
căzuţi la datoria aceasta scăpăm
de datoria altor gânduri şi de dobândă
sub crucea ta cu lemn de jug şi blândă
 

hotare de umbre

Standard
Tu ai aruncat hotare la mine-n ogor
cuvinte cu garduri în alte cuvinte
(semantice labirinturi …Isuse)
şi rătăcesc după nişte doruri haihui
urmând depărtările tale nespuse
 
Tu ai aruncat bâjbâieli în inima mea
ele cresc în prezent viitorul în care mă reazăm
ca orbul de-o stea
Te caut în silă – Tu nu eşti de găsit
mă silesc să te caut rupând depărtările dintre noi
să mijească găsirile
la zenit
 
ce m-aştept să găsesc e un şir de uimiri
cămăşi peste cămăşi peste tine
culori şi nuanţe şi gusturi şi zori
zugrăveli pe pereţii de rău
cu umbrele nuanţei de bine
 
Tu ai aruncat aşteptări ca pe-o neghină în lan
în lumescul meu şir de clipite
prin zâmbet străbat spre nervi de oţel
cuvinte şi guri
ce-s ştirbite…
 
 

monolog metafizic

Standard
„Doamne, scuze de-ntrebare
iartă-mă că îndrăznesc
dacă ne iubeşti şi-ţi pasă…”
 
de ce rămân ghedeonicele întrebări?
antitezele contemporane
nelipsitele paradoxuri
dopurile (ne)găsirii cu care-nchidem
gura cântărilor în gât…
de ce ?
 

între aproape şi-aproape

Standard
realizez:
aşa (mă) realizez fără să ştiu
nefericirea mi-e datoare
c’o dependenţă
am nevoie (de ea) să o-not
în vâltorile ei să mă lupt
să-i caut capătul uscat pe care să-mi aşez
sleitul trup
nefericit moment de fericire
mă fericesc când sunt (nefericit)
de parcă noaptea crapă-n răsărit
şi primul mal e-un foşnet pe sub oşti
un violent tumult de bătălie până-n victoria mall
cu bucurii o cheltuială de cumpărături
sau o deschidere de pungi spre ce va fi
ca o lumină-n ochi dup-o orbire
de-mprumut:
 
de ce o port când nu-i a mea?
ies în tricou pe timp ploios sau cu-nveliş de geci când  e senin?
arunc eu apă făr’ să fie foc mă-nghesui când am loc
îmi cresc puterile când simt că pot?
 
prins între cei doi ochi verzui
între (două) bătăi de inimă inegale
între variante cu umbre şi luminoasele lor fante
între umblat şi neumblat câteodată
ploile soarele să mă bată
iubirea mea de neiubire
cunoaşterea pe buze în neştire
e drum între două oraşe
la mijloc între „ne” şi „fericire”
 

ea e o ea

Standard
e o junglă sălbatică inima
că junglă domesticită nu este
tot caut sub umbre asflat de şosea
sau urme de roţi cu colţuri de stea
fosila strămoşilor veriga şosea
jungla mă-nghite
devorează
mă vrea să mă facă aidoma ei
una cu ea
o insulă-n luminiş de copite
 
da’ nu mă las, nu!
ce-s eu o liană? în gura ei dinte-s ce taie şi muşcă
‘mi-e mersu-n hăţişul zburător ca o muscă
ce bâzâie un refren rătăcit
acum c-ai plecat ai venit
croieşte-ţi cărări din cuvinte cu roţi
încearcă să ţii pasul cu creşterea
poţi?
 
încearcă busola încearcă-i pe toţi
copacii mă poartă de ambele torţi
mă uşă deschisă spre copii spre nepoţi
ferigă fecundă cu inimă-n ea
bătaia-i e ritmul luminii e stea
e setea de viaţă ce trupul o bea
e o ea jungla
inima e o ea
securea, tăierea, cărare-i o ea
iar eu sunt un el ce-şi doreşte
ce vrea
 

locul acela

Standard
întâlneşte-te şi cu mine
de când tot aud de foarfeca ta
paşii tăi care taie calea nu-ştiu-cui nu-ştiu-cărei
să se gate drumul odată
să-nceapă tăietura
taie-l!
nu-l săpa la rădăcină nu-l lăsa să crească
fă-i ceva da’ nu metaforic
să nu semene a’ntâlnire a reţetă
întâlneşte-te şi cu mine…
cum cerul întâlneşte plămânul
ochiul privirea
urechea cuvintele
fantezia imaginaţia
cum întâlneşte iubirea inima
nu (mai) vreau să-mi zâmbească o fata morgana
până când nu-şi va da seama plămânul?
până când nu-şi va da seama privirea?
m-am dus după capul meu
şi m-am aşezat spate-n spate cu el
la umbră
m-am uitat cu ochiul deschis
şi-n afara mea atingeam lucrurile cu privirea
şi le-atingeam cumva şi conturul interior
din mine
locul acela unde ne-am dat întâlnire
 

a 10-a lume

Standard
te-ai strecurat în lumea aceasta
în care se poate ara marea cu boii
în care valurile devin aripă sau altceva…
prin fanta cuvântului te-ai strecurat de pleava
celeilalte lumi
(din lumea lor în lumea ta)
*
prin zâmbete ai încercat să fugi
şi ai fugit de leul care răcneşte cu toată coama lui
pe dinafară
până în hibernarea lăuntrică a fricii
doar ca să te rezemi obosit de zidul lui „acasă”
ca să te rezemi într-o gură de şarpe
*
te-ai strecurat într-o sită ca o pâine de nisip într-o vreme
din nici o altă pricină
decât dorinţa de strecurare
dorinţa crescândă a aluatului tău a brazdei lichide
pe care-o răstoarnă boii plăcut-invizibili
ai trudei
*
pe piatra aceasta caii tăi nu pot să alerge
de aceea ai tăiat pădurea acelei lumi în care rătăceai
din umbră în umbră dară dară vei găsi apele curgătoare
sau chiar mai mult de-atât: izvoarele
 

poetul

Standard
umblă şi acum cu detectorul de metale peste tot umblă
ca un nas de câine dresat cu marele magnetofon apăsat sub butoane
de banda lui magnetică magnetizat
*
e ne bun pentru altceva decât pentru umblet
să detecteze cu aparatul lui sofisticat nişte mine în nişte tine
nişte ceva într-un ceva crăpat
*
neînvins de sinele lui însuşi are doar o singură competiţie – a sa
se caută cu detectorul de metale
prin culegerea lui de-a se afla
*
se găseşte pe sub ascunzişuri se găseşte de cumpărat
se găseşte în licitaţii în amintiri în găsiri în uitat
*
se culege ca pe-o vie în floare şi se-ascunde prin beciuri sub bolte de ani
apoi se cântă prin megafoane din ecou în secundă
turnat în pahar neîncăpător în taler cu bani
*
din umbra lui răsare alt umblet cu un detector de metale drept rădăcină
umbra-i pare luminoasă senină
risipită comoara ce-a adunat
 

din nou înCerc

Standard

Ce durere-i plăcerea! Ce himeră!

mamă sau tată=?

Standard
îndoială minunată jucăuşă şi sfătoasă
dau cu tine de perete
tu mereu te-ntorci la mine
ca un tenis într-o minge
ca un joc de jucărie
(pe hârtie)
*
tu eşti ochi heliomatic
drum cu multe sensuri pline
şi ‘ntr-o parte şi-n cealaltă
în cuierul întrebării
eşti oglinda ce se-arată
şi cârligul variantei ce se ţine
*
şi îmi ceri să cred în tine îndoială minunată?
ce eşti lumii prieten frate
sau de-acolo dintre frunze
până-n forma-i pixe-lată
pentru orice mers şi cântec
îi eşti tată?

maiimportantdecâtimportant

Standard
Când cauţi ceva şi nu găseşti, găseşti mai mult(e) decât te-ai gândit sau ţi-ai imaginat. Căutarea este mai importantă decât găsirea!