i c (now)

privesc tot ce s-a-ntâmplat

privesc urma ta plecată

privesc cerul înstelat

steaua ta… de altădată

 

privesc muguri de nesomn

privesc şoapta ta lumină

privesc îngerii cum dorm

dimineaţa lor senină

 

privesc ochiul tău fugar

plin de stele şi de îngeri

privesc mugurii de plâns

văd cum sângeri

 

şi deschid larg ochii mei

ca pe două braţe pline

să te-adune toată-n ei

…să te-aline

 

Publicitate

bifurcare de sens…

Să te-ntinzi să te lungeşti până când întinderea şi tu totuna este şi să m-ajungi, să m-apuci până când distanţa dintre noi nu mai este decât o amintire a unei umbre de gând şi tu şi cu mine gândul suntem. Să pleci auzi să pleci doar înainte şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire, niciun regret, nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale, mi-e totuna, şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva, ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi, dar de ce, de ce să tulbur tăcerea asta a ta care totuna cu a mea este. Şi eşti! “a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele aburul vieţii. Aşa că te rog să te-ntinzi până când îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale dimineţile în care te-ntinzi până când se crapă de ziuă din pricina braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr până când zgomotul muşcăturii, amintirile şi noi, totuna sunt.

Deşi e clar, cât se poate de clar că după cum mie nu mi-e totuna, nici indiferent nici la grămadă, tot aşa nici vouă nu vă este totuna, chiar dacă gura o afirmă, chiar dacă degetele o scriu (cu creionul), chiar dacă din când în când se întâmplă să fie adevărat şi potrivirea dintre vorbe şi simţăminte atât de enervant de precisă încât te înfiori şi te întrebi de unde atâta insensibilitate, de unde atâta indiferenţă. Chiar aşa, de unde? Că noi nu se suntem nouă înşine sursă decât de la un punct încoace, sau încolo, ce ştiu eu care e direcţia în care privesc, darămite să mai ştiu şi direcţia în care şi din care priveşti tu.

Dar dacă te apleci într-o parte nu te apleci în cealaltă, şi dacă te înclini spre unele le laşi deoparte pe altele, astfel fie că te descalţi fie că speli podeaua până la urmă trebuie să alegi ceva, şi orice refuz şi orice lipsă a alegerii e o alegere. Să scapi nu poţi, să te laşi prins nu poţi aşa că le îmbrăţişezi pe amândouă când pe rând când deodată, nefiind în stare să le desparţi, nefiind în stare să chemi sau să apuci nici un instrument care să le despartă pentru tine aşa cu de la sine putere sau cu ajutorul tău. Aşa că ele rămân aşa, şi tind să fie până când tinderea aceea le este ştreang şi ape care le vin de hac, în care se îneacă, fie că nu mai pot înghiţi fie că au înghiţit prea mult. Şi din când în când te laşi şi prins şi şi scapi, cum de fapt se întâmplă mai tot timpul, când ieşind din casă întri pe hol, sau părăsind holul îmbrăţişezi noul hol al casei, făcându-le pe amândouă deodată. Detaliile de genul ăsta nu fac altceva decât să scoată în afară regula care se aplică şi la cele ce par mari şi la cele ce par mici, şi la cele ce n-au treabă cu cele interioare şi la cele ce n-au treabă cu cele exterioare, având totuşi între ele liantul acesta nedespărţit al conexiunii.

Că cine se poate desprinde de tot şi de toate, cum ne vine să facem când suntem nervoşi sau supăraţi sau nefericiţi şi ne vine să fugim în munţi şi să lăsăm în urmă lumea care nu ne înţelege, de parcă copacii pădurii cu tăcerea lor ar fi nişte urechi numa’ bune care să ne asculte fuga şi oftatul şi frământarea. Şi ne vine să plecăm şi o spunem cu glas tare ca pe o înjurătură, însă ştim că plecatul ăla nu e o fugă de îmbrăţişare ci este o altă îmbrăţişare, nu este o soluţie ci este o altă variantă, care ne ajută să facem faţă ăsteia în care am ajuns. Că tot timpul sunt mai multe variante, însă noi nu le vedem pe toate, pentru că după cum se întâmplă la fel zi după zi, când pe partea noastră de lume e lumină, pe partea cealaltă e noapte, iar mâinile ne sunt prea mici ca să ne jucăm cu lanterna acolo, şi să luminăm întunericul ce se va roti şi va veni şi la noi, indiferent de ne va prinde pregătiţi sau nepregătiţi. Că nu suntem niciodată pregătiţi pe de-a-ntregul, doar parţial, şi nici nu vrem să fim pentru că ne place surpriza şi ne încântă suspansul şi nou, şi aventura necunoscută a fiecărei zile, şi ne întristăm dacă nu se întâmplă nimic neobişuit niciodată, şi ne plictisim de atât previzibil, de parcă ştim dinainte ce urmează să vină, să se întâmple, să aibă loc.

Dar viaţa nu e concepută aşa, – din câte văd eu – oricine ar fi conceput-o, se zice că în omnipotenţa şi omnişcienţa lui dintre mai multe variante, bune, mai bune şi cele mai bune, a ales-o pe asta pe care noi în puţina noastră putere şi cunoştină o plângem şi o criticăm ooohooo, mult şi continuu, de parcă noi am avea mânecile pline de Aşi şi variantele care să o înlocuiască pe asta ar fi aşa o nimica toată pentru noi. Dar cine face astfel de calcule? Doar nu-i lumea un joc de cărţi, deşi până la urmă poate că se dovedeşte a fi un anumit joc de cărţi după care ne luăm, pe unele jucându-le ca pe un dans, pe altele citindu-le cu ochii şi cu sufletul şi cu mintea şi cu degetele, iar pe altele acceptându-le cu inconştienţă, la fel cum acceptăm cu naivitate copilărească o mulţime de alte lucruri. Şi pierdem şi câştigăm mereu, deodată şi simultam. Pierdem şi câştigîm în acelaşi timp, exact cum ziceam mai înainte despre intrat şi ieşit, despre refuzat şi acceptat, despre descălţat şi murdărit… sau dacă încă nu am zis despre astea din urmă e doar pentru că nu e vreme şi nu e timp şi nu e loc, şi nici scop nu este şi nici interes şi nici ţintă. Doar înţepături, mici înţepături ca atunci când îţi amorţeşte bratul că l-ai zăbovit prea mult într-o poziţie oarecare, exagerând cu exageratorul, cum capsăm foile cu capsatorul şi etichetăm nebunul cu nebunie.

Ce chestie şi rătăcirea asta spre găsire. Cică zic unii că dacă faci prea mult pe prostul rişti să rămâi aşa, sfârşind acolo unde nu ai început, că doar din deşteptăciune şi din faptul că nu ai ajuns încă la prostia aia eşti în stare să faci pe prostul, iar dacă cu adevărat ai fi prost nu ai fi în stare de o asemenea teatralitate, disimulare, dedublare a ta între ce eşti şi ce vrei să fi părând, totuşi ştiind bine cine eşti tu cu adevărat şi cine e celălat care doar pretinde a fi tu. Şi cică nu se poate să porţi o mască timp îndelungat fără ca după o vreme să nu te îndoieşti în sufletul tău dacă ăla de sub mască eşti tu, sau dacă nu cumva şi masca a devenit o parte din tine, noul tu fiind oarecum diferit de vechiul tu, cel care la început a pus masca pe chip doar ca să ascundă ce-i dedesubt, iar între timp cele două s-au cam metamorfozat în ceva nou. Pentru ce toate acestea şi din ce pricină cu siguranţa că or fi pe lume unii oameni care sunt în stare să ne explice, însă doar cu ajutorul cuvântului „depinde”, mereu şi mereu, după cum spune evreul „de vreme şi de împrejurări.” Că ne ducem la fereastră să ne uităm afară şi ne vedem pe noi înşine reflectaţi în întinderea de sticlă şi zăbovim în a zice exact care peisaj e mai interesant şi asupra căruia ne vine să zăbovim mai mult. Şi plecăm de acasă cu un gând şi cu o direcţie şi ne lăsăm furaţi de alta, aşa din mers, ca Nică a lui Creagă ce se scălda, dragul de el, în cireşul mătuşii, deşi gândul lui de acsă bun a fost, aproape ud de atingerea apei nu roşu-vişiniu de atingerea crengilor. Dar de… „acolo îi era scăldatul ghiavolului” de data aia şi cu ocaziunea respectivă. Dar nici noi nu suntem departe şi înţelegem destul de lezne ce înseamnă să te bălăceşti în frunze când ar fi trebuit să te bălăceşti în apă.

Şi cine ar putea nega în întregime sau parţial utilitatea baterii pasului pe loc, a apei în piuă sau învârtitul în jurul tufişului, sau a cozii, în funcţie de ţara în care te învârţi? Că mergem chiar şi când stăm pe loc aia deja am demonstrat, şi că atunci când mergem cu siguranţă ajungem undeva din nou am dovedit ştiinţific, că şi demonstraţiile astea linvistico-cuvântătoare sunt o ştiintă aparte. Măcar muşchii picioarelor se întăresc de la bătutul pasului pe loc, şi mergi ca să zici aşa dacă nu pe orizontală măcar pe verticală de la tine cel cu picioarele lăbărţate şi muşchi nebătuţi la tu cel cu picioarele în mişcare. Şi când batem apa în piuă are de câştigat mâna şi noul obicei al răbdării şi uzura piuei care va cere în curând una nou dând pe faţă lipsa banilor, sau lipsa servicului şi câte şi mai câte încât atunci când acuzi o inutilitate te ruşinezi de pripeala acuzaţiei şi de nesăbuinţa acuzatorului. Şi perlele se fac aşa, din firul ajuns la locul nepotrivit al nisipului, însă mai cu exactitate din suferinta aceea rotundă a scoicii, care îşi plânge incomoditatea şi durerea neştiind ce face, nici la ce ajută nici că cineva se va bucura cândva de plânsul ei. Şi când te învârţi în jurul tufişului oare nu creezi o cărare nouă, oare nu vezi din nou şi din nou tot ceea ce te încercuişte şi observi ce n-ai observat până atuncea şi cunoşti locul de jur împrejur mult mai bine decât cel care a trecut pe acolo fără să facă gestul tău inutil şi prostesc de a se învârti în jurul cozii neştiind mai dinainte câtă bogăţie ascunde sărăcia ei.

Alţii reuşesc alt fel de învârteli. Alţii ştiu să se învârtă şi tot învaţă şi le place şi învăţarea şi întârtirea şi învârteala. Şi-i dispreţuiesc şi-şi bat joc de cei care nu ştiu, n-au învăţat sau nu învaţă cum să se învârtă, în lumea asta în care asemenea planetei toate se învârt, toate sunt ciclice, până şi roata morii.

Dar în învârtirea atomilor cine îşi poate băga nasul? Învârtirea Planetei albastre ne face cadou în fiecare an o călătorie gratuită în jurul soarelui, chiar dacă suntem prea mici şi nu ajungem la marginea geamului prin care putem privi în afară spectacolul impresionant de dimensiuni miuscule şi inimaginabil de mari deopotrivă. Roata vieţii e de toate formele. Geometria e relativă asemenea timpului, asemenea binelui şi răului între ale căror garduri ne aruncăm paşii şi înainte şi în urmă, înainte cu eleanul de nestăvilit al vieţii pe care nu o putem nici pricepe nici înţelege, deşi încercăm din răsputeri câteodată, iar alteori suntem total indiferenţi, suntem pur şi simplu totali, iar în urmă inevitabil şi de nestăvilit de vreme ce mergerea înainte printre toate înţelesurile pe care le are şi pe care le poartă îl are şi pe acesta al rămânerii în urmă. Astfel mergând înainte rămânem în urmă, dacă nu în întregime, măcar parţial sub forma urmelor pe care le lăsăm pe-acolo pe unde am trecut. Planeta albastră se dă pe autostrada ei invizibilă ochiului organic sau electronic, deşi cel electronic pe care a reuşit omenirea să-l meşterească reuşeşte din când în când să vadă dincolo de distanţele în care cel organic se împotmoleşte, şi deşi autostrada asta e traversată mai mult sau mai puţin … dar ce vorbesc, că mereu şi mereu e alt drum, toate fiind în mişcare, în rotunda, ovala sau spiralata mişcare. Pe unde-şi lasă urmele Planeta albastră n-aş putea să vă spun şi nici nu cred că v-ar ajuta la ceva informarea asta, însă vă pot spune sigur că fiecare dintre noi se foloseşte de deplasarea ei ca să-şi măsoare destrămarea, vorba poetului, şi îşi însemnează în calendar asemenea soldatului AMR-ul. Ba până la cutare eveniment, sau la presupusul final, sau la inevitabilul final deschis de moarte. Că poarta aceasta pe care o vom cunoaşte cu toţii ne e atât de necunoscută pe cât e de sigură, fiind după cum au observat mulţi alţi unul dintre puţinele lucruri de care suntem siguri în viaţă, dacă nu cumva chiar singurul.

Dar ce rost are să vorbim despre moarte şi să ne aruncăm ochiul asupra ei când viaţa ne este parcă mult mai la îndemână, deşi stă scris că n-am cunoscut pofta până când nu a venit porunca „să nu pofteşti”, iar umbrele scot lumina în evidenţă si una trăieşte în contradicţie cu cealaltă, că n-ar putea distinge ochiul nostru mulţimea de umbre în noaptea lipsită de lumina difuză a lunii, tot astfel cum din cele rele le cernem pe cele bune şi din cele bune le umbrim pe cele rele, prin contrast, prin comparaţie, prin judecată, deşi se dovedeşte de-a lungul timpului că nuanţele se şterg şi se schimbă şi dracul parcă încă mai are aripile pe care le avea când era heruvim, şi heruvimii pe cât sunt ei de sfinţi şi de luminoşi poartă în mâinile lor anglice ditamai învăpăierea de sabie. Şi ne punem mâna la gură (ar trebui cel puţin) atunci când rostim că lucrurile sunt aşa cum le vedem noi şi nu aşa cum sunt ele în realitatea lor în care trăiesc şi că numai prin lumină putem vedea lumina şi numai prin întuneric putem pipăi întunericul, fie cu ochii fie cu ochiul nevăzut al degetelor ce stă sub unghii ca celălalt ochi sub pleoape. Întreabă orice orb şi îţi va spune că aşa e, dacă nu cumva cu mult mai mult decât sunt eu în stare să scriu aici, de vreme ce mă laud că văd şi ştiu că nu sunt în stare să văd nici măcar atât cât vede un orb. Că ochii lui îmi sunt necunoscuţi mie tot aşa cum el tânjeşte după pleoapele mele deschise, tânjeşte după ferestrele luminii mele. Şi ce-ar fi dacă n-aş scrie aici „mele”, dacă aş lăsa doar „luminii”, că doar nu-s eu posesorul ei, şi nu-i a mea, decât din pricina faptului că mi-a fost dăruită ca să mă bucur de ea şi prin intermediul ei de toate cele pe care le colorează ea cu culorile ei ascunse în albul năucitor şi înşelător pe care şi-l prezintă, fiind altceva decât ceea ce pare că este, sau fiind deopotrivă şi ceea ce lasă să se vadă şi ce ne ascunde, şi ce pare şi ce nu pare, şi ce se vede şi ce nu se vede, păcălindu-ne ochii tocmai ca să nu ni-i rănească.

…cu ei răniţi am mai vedea rana?

plic fără scriSoare

sau, hârtie fără vorbe…

 

Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine

ele nu emană-n afară din contră mi-s

reci şi străine ca nişte mâini îngheţate

în noaptea geroasă lipsită de vară

 

câteva adunate răzleţe timide

mă privesc speriate (strânse de mine)

şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească

se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă

sau le va fi cald confortabil şi bine

 

nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci

bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii

de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde

şi-ar arde întreg rotocolul uimirii

 

mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte

paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea

în peşte ci invers total diferit şi pe dos

cum nu-şi găseşte drumul desfătarea

în mersul pe jos…

 

Inconsecvenţa

Ce-i incosecvenţa?

O casă fără acoperiş? Un acoperiş fără coame, o maşină fără motor sau un motor fără benzină? Incosecvenţa este ceva „fără” ceva, ceva incomplet, ceva neajuns la capăt, la tristul capăt, sau de ce nu, la fericitul capăt.

Ce poa’ să-mi placă pornirea la drum, contactul cu fiecare pas. Metaforele nu au nevoie de îmblânzire asemenea oricăror altor sălbăticiuni… Iar am schimbat unghiul scrisului, iar nu sunt consecvent, iar scriu fără constantă aşa cum beatul nu poate merge drept.

Fără îmblânzire nu există control, iar fără control nu există manipulare, nici ierarhie: şi-atunci unde-s şefii, unde-s supuşii, unde-i cel condus şi conducătorul, unde-i începutul şi unde-i sfârşitul?

Triunul e şi una şi cealaltă deopotrivă, iar cum e posibil lucrul ăsta într-o percepţie liniară (era să zic „lume”, însă mai mult ca sigur că doar percepţia este aşa), în care timpul există doar dispărând, asta numai El ştie. Oricât mă strădui eu să pot vedea dincolo de „gulie”, dincolo de limitare – fără ajutorul unui ochi exterior – ochiul meu nu vede mai departe de cei câţiva metrii pe care-i poate parcurge, vede aceeaşi „mămăligă” întoarsă oarecum altfel în oală.

Nu-i pot lua pe oameni cu mine mai departe decât sunt eu; dar oare nu putem merge mai departe împreună?

Fără înghesuiala înţelesurilor în cuvinte vorbim fără de logică – repetiţia şi asocierea şi combinarea reprezintă lipiciul cu care înţelesul stă acolo, pâlnia prin care curge înauntru. Dar dacă eu mă chinui să încerc, dacă merg din aproape în aproape în încercarea de a înţelege înţelesul acestor lucruri, de a le strecura cumva prin pâlnia cuvintelor acolo în gând, ca o injecţie cu vitamina C  în venă, ce se întâmplă?

Către ce mă duce capătul acesta de logică? Lumea are o oarecare logică ce se pierde de sine în depărtare, şi nu la mare depărtare de ţărmul pe care putem păşi fără să ne înece largul, pe ţărmul pe care apa care ne udă picioarele ne încântă, ne răcoreşte, îmbânzită de căluşul malului ei.

Logica este incosecventă şi e ilogic să fie aşa !

neSimplitatea morţii

în văile înţelegerii

            în văile simţirii…

o să colindăm împreună potecile

           suferinţei sub paşi

ehe, ar fi prea simplist

să merg(em) aşa, pur şi simplu

            în W-uri

 

 

descântec

cântase cineva cu alte cuvinte

melc-melc-codobelc-ul credinţei

de ni se lungiseră ochii până dincolo de lume

*

din ziua aceea nu ne-am mai bizuit

pe bastonul orbirii

şi ţii, ţii minte cum muncim să lungim

bîjbâiala în alergare

din dimineaţă până-n negare

*

de-i noapte de-i zi

când înţelegem folosim alţi ochi

şi fredonăm altfel cântecul naiv al copilăriei

(ba aşa pentru noi înşine, ba pentru alţii)

 

sculptură (de strajă)

cu dalta asta bat la uşa ta

tu piatră de mormânt peste simţire

să izvorască din bătăi o stea

ca trecerea de ani peste pastile

*

să sap în vorbe crăpături măcar

priviri fâşii până în înviere

furiş tunel ne-mpiedicat de cheie

şi neînchis în buza-i de hotar

pecete ruptă-n faşa-i de idee

*

spectacol de pe scena asta-nchisă

de ce te-ascunzi de mine ca un teatru…

am încercat trei dălţi sau poate patru

forţate-n yala ta de gibraltar

s-au rupt în fii şi fiice de-ncercare

cum jerfa-şi află gustul pe altar

de’ale datului

ce prostie să cred că Tu vrei banii mei…

să-ţi dau înapoi o bucăţică de fier din fierul Tău…

(Tu-mi ceri mai degrabă gândul acesta!)

false(le) jucării

cum coboară din elicoptere cutii

pe scripeţi de funii învârtite în ei

spre nişte nevinovaţi şi curioşi copii

cu timpul laşi în mine

cutiile străine a zilelor prea pline

de false jucării

*

cum de nu ştii? şopteşte o stea

spre licărul ochi din inima mea

cum de nu ştii de mână să ţii

verbul „a fi” cu verbu’ „a avea”?

ridic din umeri simplu poverile lăsate

acolo de noapte de stele de stea…

*

cum urcă spre elicoptere funiile goale

şi zborul lor static umbreşte plecarea decorul

(iar) ochii copiilor tulbură marea

din care coboară valuri de cer

(cutii îngrădite-n libertăţi de mister)

*

cum de nu vrei? ţip-un cocor

aflat întâmplător în decor

cum de nu poţi? răspund decorurile

toate la toţi

şi tac din priviri cu gura deschisă:

surprindere furată de hoţi

*

cum (,) coboară din elicoptere cutii?

cum funiile-s scripeţi iar umbletul lor

cercuri jucării?

cum ştie zborul elice să stea

luceafăr sclipind într-o noapte de om?

de ce-s zilele pline carton

mici prunci nevinovaţi curioşi

cuiburi de zile în a zilelor pom…

*

ce-s în cutii elicoptere şi cer

urechea uşă sau clopoţel

libertate ‘ngrădire mister!?

(în) lipsa unui scaun de munte

când te urci pe-un scaun

eşti mai sus cu-n scaun decât podeaua…

*

nici nu-i de mirare şi nici degeaba nu-şi chema Dumnezeu

oamenii pe munte

şi nu doar pe munte ci pe munte sus

*

conta mai puţin cât le lua ca să ajungă acolo

detalii de paranteză de şters de ignorat

de trecut peste ca peste pietre

ca peste bălţi

ca peste prundul ce îţi udă paşii

scările ce te-nalţă să vezi

în miniatură marea lume ce te-nghite cu apropierea-i

ce te copleşeşte (atunci) când îţi lipseşte

scaunul muntelui şi înălţarea

*

totuşi (atunci) când ajungi în vârf

se cade privirea s-o laşi în jos

crăpare de ziuă sau „lapte de stele”

deschiderea ochilor (mei) e asemenea despărţirii Mării Roşii

să treacă de pe-o parte pe alta Lumina

şi să se-nece odată cu deschiderea pleoapelor

în groapa întunecată a pupilei întunericul

*

Calea Lactee e-un ochi plin de stele

c-o gaură neagră la mijloc…

*poza de aici

Poezia de azi

îmbarligare nepotrivită

asocieri nenaturale

combinaţie ne/regandită

adjectivare amuzantă

îmbrăcarea îmbrăcămintei extrasezoniere

aliniere neplanetară

îmbrăţişarea îmbrăţişării duşmănoase

vedere sub coajă

două vederi trimise împreună (nu de la Mare)

terminare fără terminaţie

(nişte) descrieri sonore

ceva boabe de cafea ‘ntr-o ţigară

nişte spumă de (a)bere(ţie) pe tărmul oval

pe ţărmurile lipsite de capăt ale caietului şi scrierii

ale (de)scrierii

Cutia de Valori

ca într-o cutie de valori de la cea mai sigură bancă din lume

mi-am pus încrederea în Tine

nu neaparat zilnic ci mai ales cand ajung la partea necartografiată

a întortocheatului parc al anotimpurilor

„azi plouă”

zice în sinea ei furnica privind înălţimea firului de iarbă

din zona verde a imensului parc incapabilă să-i calculeze

dimensiunile şi să le compare cu restul rămas

aşa cum aduni la urmă firimiturile de pe masă

de ce n-are cheie sau unde a aşezat-o nu face parte din înţelegere

degeaba caut sub preşul fiecărei dimineţi

sau sus în colţul înserării

… partea de înţelegere e alta

[…] trei puncte

am cercul meu de prieteni

cam oval

am şi-alte geometrii cu alte forme

un punct de vedere banal

prins în triunghiul marilor vorbe

ceilalţi mă văd din colţul lor strâmt

din punctul lor de vedere-s o lipsă

în capul unghiului Piatra din vis

îşi face punctul vedere deschisă

trei puncte de vedere m-au prins în triunghi

două-s de jos al treilea-i mai mare

cât un buton cât o roată ochean

ce creşte peste vremi şi dispare

eu mă bat cu colegii de unghi

ba că stânga-i o dreaptă şi faţa e spate

în skandenbergul strânsorii de gând

nu se poate se prinde cu poate

desenez paranteza de timp

prin trei puncte mereu suspendate

neîmpăcate în tot ce-au de zis

întregite stând spate în spate

icoana privirii

ceru-atârnă-n sloiuri

tăcerile-n roiuri

fac din Dumnezeu

un vrăjmaş ateu

ce nu crede-n El

leu lip(s)it de miel

aplecat spre noi

răi firavi şi goi

ce creştem în pleoape

imagini necoapte

ca nişte copii

care fac prostii

vesele şi vii