Arhive pe etichete: mister

corăbii second hand

Standard

…te cunosc doar din spusele altora
ca pe-o mireasmă fără de floare
ca pe-o recenzie fără de film
doar vorbe second hand mi te mâzgălesc în ureche și ochi
doar gândurile mâinii tale mă țin de mână
strecurându-se printre degete ca o ploaie
căzută din cer sau o lacrimă
dintr-un ochi nevăzut…

strădanie sărată de pe marginea frunții tale
sau ce știu eu a cui…

dacă palmele tale miros a cui
ce știu eu…?
dacă ești (sau nu) cel mai frumos dintre oameni
nu pot decât să (mă-)ntreb

să compar? …cu cine să (te) compar și-n ce fel?
că oricum nu te cunosc decât din spusele altora, Doamne…
ca pe istoria la care n-am fost martor
de la care-am lipsit ad-literam

sălășluiești în cerurile tale și prin cotloanele obscure ale memoriei
…ce știu eu ce uni-vers e ăla
cu câte ceruri
pe câte straturi
ajuns acolo cu corăbiile astea second hand
ale vorbei
ca o marfă în cufere

și-n hamacul gândului te legeni
zâmbind sub soarele acestei cunoașteri
și-n semnele de întrebare crești o cultură
a viitorului ascuns
în sâmburele primăverii până-n cules
din raza de soare până-n boaba de vin
de-a lungul viei cu mlădiță cu tot

te cunosc doar din vorbele altora
ca pe un munte-ntr-o poză
ca pe o vacanță într-o dorință secretă
sau un secret
ne-mpărtășit încă
la nimeni…

360

cât de aproape?

Imagine

cat de aproape

Vasile Voiculescu: „Prometeu”

Standard
„Am migălit mereu să-mi fac o lume,
Dar nu m-am înjosit, ca Prometeu,
Spre-a-nsufleţi plămada mea de hume,

Să fur din cer un foc ce nu-i al meu.
Ci, ne-ncetat ciocnindu-mă cu mine,
M-am străduit să scapăr singur eu.

N-am izbutit… Şi poate e mai bine.
Nu sunt destul de rece şi-mpăcat,
Ciudoasa râvnă încă mă mai ţine.

Aş vrea scânteia, licăru-nfocat,
Când va ţâşni din suflet să răsară,
Să nu m-aprind ca un păiş uscat.

Să pot purta în mine jar şi pară,
Nemistuit de propriul meu foc,
Să lumineaz şi-n mine şi afară,

Să nu fiu mie însumi un obroc.
Când vulturul trimis să mă sfâşie
Va tăbărî cu groaznicul său cioc

Din inima-mi să rupă o fâşie,
Să-şi vadă pliscul negru luminat,
Şi-aprins pe loc de-atâta bucurie,

Să ducă-n ceruri taina ce-a aflat!”
atiredaile

pomul vieţii a ajuns cherestea

Standard
trup îmbrăcat cu alt trup
atunci când ceea ce este muritor în noi
va fi hrană şi înghiţitură vieţii
negreşit
dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca
după cum 270 de zile una după alta lucrează
la oasele sensibile la zgomotul muzicii
a tot ceea ce urmează să se nască
 
aşa hoinăreşte acum palatul meu
ce-aşteaptă să mă-mbrace
legat de cordonul ombilical al planurilor Tale
acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost
de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost
pe vremea când erai copil
şi făceai lego învăţând să construieşti lumi
să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când
în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când
peste trupul nostru de hârtie
decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie
 
pomul vieţii a ajuns cherestea
de-aia grădina nu mai e nici ea
heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini
ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură
luând cu zborul lor (când au plecat)
pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate
de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…
 
pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele
ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri
pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii
casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa
bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină
şi-ai făcut din el depozit de cherestea
ce-a dat în frunze de hârtie
cu rodul Cuvântului Tău printre ele
şi nu ţărâna ne-adună
ci lemnul unei profeţii
cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul
a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni
s-o spună
 

luciană blagiană viaţă

Standard
când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari
întregul orizont e-atunci o pleoapă
de după care
privirile lui Dumnezeu ne cad în suflet
ca-n brazdele rănite vindecarea
 
cealaltă pleoapă o văd
nepământenii noştri fraţi
ce-şi pârguiesc pe alte ramuri de univers
fructul oprit
cum cărţile îşi poartă înţelepciunea ‘n-a sâmburilor foi
cum toţi strămoşii nostri ne pândesc
când în cămările din suflet
se stinge-un bec
 
şi pe sub pleoapă se-ascunde-un ochi
si după el un gând şi o mulţime
de oglinzi cu capu-n jos
de parcă doar aşa le dai de cap la toate câte sunt
le dai de rost
când după gând se fofilesc simţiri ce stau
înfipte ca nişte propteli
să pescuiască din al vieţii lac un peşte mic
un peşte jucăuş şi-alunecos
scăpat din mreaja mare de mister
în ochiul meu adânc
şi curios
 
când totu-mbracă înţelesuri şi mai mari
cenuşă-s norii toţi
în vatra unui orizont ce nu-i al meu
iar sorele-i un jar mocnit de vânt
de adierea care ne-a şoptit că a mai ars un veac
că s-a mai stins o flacără
arzând
 

desigur că da

Standard
goală stă pagina  ca un oftat
şi ce dacă stă? …se poate o avalanşă mai mult:
bruscă încuiere de pleoape peste ochi
peste ochii cuprinşi de necitire peste care
se surpă-n ele însele piscurile lucrurilor
de nu ştiu temeliile munţilor ce le înţeapă
bunăoară coaja de ou îi e suflet albuşului
frunzele sevă oxigenului
până-n tulpina tuturor plămânilor
creşte zborul în loc de pene
mângâierea aerului în loc de aripă…
*
e alb aerul închis în oftat necunoscută culoare pentru culori
desigur că da
desigur că da
zâmbetul doar el surpă totul din când în când
ca un sfârşit de vis numit altfel cu alte nume necunoscute lor
cu un mister al misterului
desigur că da…
te iubesc! pe tine iubire te iubesc
cu tot ce-ţi va rămâne ţie mereu necunoscut
să te chinuie şi pe tine dragostea ce ţi-o port
să te chinuie şi pe tine chinul tău în
misterul cu care îmbrac oftatul cu scris
…desigur că da
 

false(le) jucării

Standard
cum coboară din elicoptere cutii
pe scripeţi de funii învârtite în ei
spre nişte nevinovaţi şi curioşi copii
cu timpul laşi în mine
cutiile străine a zilelor prea pline
de false jucării
*
cum de nu ştii? şopteşte o stea
spre licărul ochi din inima mea
cum de nu ştii de mână să ţii
verbul „a fi” cu verbu’ „a avea”?
ridic din umeri simplu poverile lăsate
acolo de noapte de stele de stea…
*
cum urcă spre elicoptere funiile goale
şi zborul lor static umbreşte plecarea decorul
(iar) ochii copiilor tulbură marea
din care coboară valuri de cer
(cutii îngrădite-n libertăţi de mister)
*
cum de nu vrei? ţip-un cocor
aflat întâmplător în decor
cum de nu poţi? răspund decorurile
toate la toţi
şi tac din priviri cu gura deschisă:
surprindere furată de hoţi
*
cum (,) coboară din elicoptere cutii?
cum funiile-s scripeţi iar umbletul lor
cercuri jucării?
cum ştie zborul elice să stea
luceafăr sclipind într-o noapte de om?
de ce-s zilele pline carton
mici prunci nevinovaţi curioşi
cuiburi de zile în a zilelor pom…
*
ce-s în cutii elicoptere şi cer
urechea uşă sau clopoţel
libertate ‘ngrădire mister!?

nimeni altcineva nu poate fi noi

Standard
nimeni nu poate fi eu
(doar eu pot fi eu şi (nu) doar atât)
ţine-mi puţin inima grea
vezi să nu-i spargi oglinda care mă vede
vindecă-i sufletul cu atingerea ta
nu-ţi răsfira degetele ca nu cumva…
ca nu cumva
 
iarna se scurge prin ochi către lacuri
am plâns ieri o ploaie de vară
mă-ncearcă-n cabina de probă o lacrimă
iară
cu zâmbetul tău o fac să dispară
şi-o şterg ştrengăreşte
cu guma de şters
ca pe-o cărare de rid
sau o privire aruncată ‘napoi
peste mers
 
suntem amândoi la mine în suflet
te-am adus acolo ca pe-o captivă
simte-te simte-te ca la tine acasă
ca în lumea ta primitivă
 
agată-ţi fularul de orice bătaie
şi scoate-ţi papucii sensibili de vreme
nu nu-i o şcoală cu tablă
şi n-o să-ţi dau teme
zâmbește  cât vrei şi-agaţă-l tablou sau pune-l tapet
şi lasă-te alintată de lene
 
aş aprinde şi-un foc să-l vezi cum mă arde
şi-n fumul de muzică ţi-aş încălzi ceaiul
dar roşul e incandescenta atingere carne
iar limbile focului fragile de sticlă
vezi sufletul meu cum te prinde în braţe
şi cu-n zâmbet de dans te ridică!?
 
nimeni nu poate fi tu
nici fel altul de-a(mi) ţine inima-n mână
leag-o cumva cu privirea-ţi nebună
şi aşeaz-o la locul ei undeva
sub vindecarea răsfirării de degete
ca nu cumva…
ca nu cumva
 

I am = Eu am

Standard
se uită năucul la o vorbă şi-un „nu”
englezii când spun „am” spun „sunt”
*
sunt două îmbrăcări de drum de loc
la fel
şi-s capete de drum gândind
opus
*
sunt am
şi peste umăr mă tot uit
cum trec pe lângă mine-n ritm alert
şi mă autodepăşesc
şi văd cum nu m-ajung nici cu privirea
de parcă e o stea ce peste ani
se vede într-o noapte
sus pe cer
*
un gând cu-n gând în el
îmi face dintr-o cretă un contur
ce-i mult prea mic ca să încap în el
cu buzunarele cămări
şi lacătul închis de vorba „nu”
*
nu am nu sunt
năuc se uită ochiul până-n el
se caută pe mână pe picior
şi-şi zice că n-ar fi
n-are idee de contur
interior exterior
*
îl am pe „nu” da’ dacă-l folosesc
mă subminez
am fost am vrut am când am nu
din fiecare câte-un pic
în buzunaru’ stâng…
*
şi-l am pe „nu” ca pe-un fermoar
ca pe un nasture de pus la zid
ce sunt
ca pe-o parolă de acces la stări
la ochi bogat şi
ochi sărac
*
ce ai? mă-ntreabă într-o zi
o acadea (impresia rea)
am… amuţit şi am răspuns:
„doar sunt!”