Arhive pe etichete: moarte

îngerul morții

Standard

îngerul invada lanul
dădea ca bezmeticul
în toate părțile
neputând să-l înfrângă

din când în când
câte-un spic călcat în picioare
se ridica…
altul stând mândru
cădea brusc

singura lui victorie
era tocirea coasei
când o lovea de pietre
știrbindu-i gura
cu câte-o scânteie
noaptea ei
învinsă de lumină…

spicele ce cădeau
erau culese
pentru pâine

…căzut pe pământ

Standard

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…

…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?

Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.

Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.

Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.

Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra,  şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.

Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.

El…bobul de grâu.  Noi?… nu ştiu…

new-life

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…”Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

ceartă gesticulată

Standard
mă-ngroapă-n tăcere ceasurile lungi
gropari ce-aruncă-ntruna pulberea mută
în adâncirea trecerii de timp
zici c-aplecată moartea mă sărută
 
io-i scuip ‘napoi sărutul ei tăcut şi
mă-nfior de tremură grădina
şi în noroiul ce se naşte mut m-afund
în braţele ce le deschide tina
 
că-s pământesc din măduvă în os
cusut cu fire ne-nţelese de viaţă
ca să mă caut tre’ să mă descos
din nopţi de nerostire-n dimineaţă
 
groparilor: voi muţilor călăi ai
vorbelor ce v-ar putea opri
cu mâinile întinse vă sugrum gâtleju-nchis
şi nopţile pustii
să scot măcar un geamăt de la voi
cum voi vă aruncaţi mutul pământ
cu vorbe să vă-mproşc eu… cu noroi
 

tăcere

Standard

în memoria zilei ce-a trecut:

mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte
 

pomul vieţii a ajuns cherestea

Standard
trup îmbrăcat cu alt trup
atunci când ceea ce este muritor în noi
va fi hrană şi înghiţitură vieţii
negreşit
dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca
după cum 270 de zile una după alta lucrează
la oasele sensibile la zgomotul muzicii
a tot ceea ce urmează să se nască
 
aşa hoinăreşte acum palatul meu
ce-aşteaptă să mă-mbrace
legat de cordonul ombilical al planurilor Tale
acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost
de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost
pe vremea când erai copil
şi făceai lego învăţând să construieşti lumi
să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când
în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când
peste trupul nostru de hârtie
decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie
 
pomul vieţii a ajuns cherestea
de-aia grădina nu mai e nici ea
heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini
ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură
luând cu zborul lor (când au plecat)
pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate
de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate…
 
pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele
ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri
pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii
casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa
bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină
şi-ai făcut din el depozit de cherestea
ce-a dat în frunze de hârtie
cu rodul Cuvântului Tău printre ele
şi nu ţărâna ne-adună
ci lemnul unei profeţii
cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul
a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni
s-o spună
 

scripeţii morţii

Standard
înfloriseră în babilon grădinile
suspendate cu trudă pe scripeţi
se delectau dimineţile prinvind
norii departe
porunca de-a nu plânge
ca să nu putrezească funiile
 
scârţâiau scripeţii sub povară…
printre bulgării păgâni ai semilunii fertile
rădăcini din pomul vieţii
se certau printre cititorii în stele
dacă să creadă mai mult în viaţa veşnică
sau că se convertească la putrezire
 
am salvat funiile…
grădinile suspendate au rămas
între rugina scripeţilor şi florile de piatră
pe care din când în când strănutul
cerului le-a umplut de rouă
 
am salvat funiile poruncind norilor să tacă
oprind roua dimineţilor
sorbind izvoarele din apă…
 
cât de sus te-am înălţat babiloane …
cum să se-ascundă soarele sub tine?
s-au ofilit sub umbra ta grădinile
cu funiile uscate-n cioc îmi zbor cocorii
năuciţi cum au putut aştepta
fără să ţipe albilor că-i prea târziu…
…şi-au început să plângă norii
 

la mormântul celei de-a treia zile

Standard

murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă

veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul

s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –

plângeau cu toţii hohotind
..de bucurie

neSimplitatea morţii

Standard
în văile înţelegerii
            în văile simţirii…
o să colindăm împreună potecile
           suferinţei sub paşi
ehe, ar fi prea simplist
să merg(em) aşa, pur şi simplu
            în W-uri
 
 

porţile deschise ale duminicii

Standard
ce să (de)scriu, litera
inima literei sau sunetele ei răspicate?
drumul cu tot cu paşii surprinşi macro
într-o poză
salvată undeva într-o amintire
mai degrabă uitarea s-o descriu
rătăcirea mapei – hărţii aceleia –
după care ştiam cum să găsesc amintirea
şi unde
 
acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o
şi fără să păcălesc adevărul
şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui
ca o realitate mai mare decât actul în sine
de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte
n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea
 
coastele literei să le descriu?
cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului
bătăliile, războaiele, frământarea
dospeşte-n înţelesuri frământarea
şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci
iar alteori a vatră
 
pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare
n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere
în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii
ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei
 

Separarea culorilor

Standard

Când (de)scriem despre înviere o omorâm. O limităm în îngrădiri ca pe-un tablou la care-i separăm culoarea de culoare.

Şi cum moartea ne e străină şi-ascunsă, tot aşa şi-nvierea.

Disobedience

Standard

I don`t obey the rules of life… I disobey the rules of death!

Nu există moarte!

Standard
(aia ar însemna că are viaţă)
…există doar viaţă (şi) . (punct)
(există doar viaţă şi geometrie)

toţi suferim

Standard
„…plang doua femei ca-n gheare
taina cine le-o cunoaste?
una sufera si moare
alta sufera si naste.”
Din poezia „Lumanarele” de Costache Ioanid

PA*-1 (Deşteptarea)

Standard

Pe la nouă s-a trezit brusc, speriat şi liniştit în acelaşi timp, ca atunci când te rupi de realitatea unui coşmar doar pentru a constata că realitatea de zi cu zi, de care te-ai săturat, e totuşi mai bună. I-au trecut un milion de lucruri prin minte, chiar atunci în momentul ăla dinaintea privirii întoarsă spre cifrele roşii ale ceasului digital, ce sta strâmb pe noptiera din dreapta patului. Ce mai conta alinierea in clipa aia? Ce mai conta paralelismul dintre noptieră şi pat, sau dintre noptieră şi ceas şi restul lucrurilor din cameră ? – potrivirea lor după nişte reguli nescrise şi deloc universale, care n-ar mai fi trebuit să existe şi totuşi erau parca la locul lor în mintea lui. Într-o existenţă atemoprală nu este loc pentru timp, nu există spaţiu pentru cifra „9” nici momente în care dormirea şi trezirea să se desfăşoare secvenţial.

Menajera netezi cearşeaful pe pat, după aceleaşi reguli nescrise ale paralelismului, şi corectă poziţia ceasului digital pe noptieră, fără să observe nimic din suprapunerile ce tocmai avuseseră loc – dintre trupul lui şi cearşeaf, dintre mâna ei şi mâna lui întinsă spre ceas.

* Proză arhiscurtă

fluierele picioarelor

Standard
pe portativul crucii ciocanul şi lovirea
îşi suflă lovitura în fluier de picior
sfărâmarea şi căderea, durerea şi trosnirea
răsună-n portativul înscriselor istorii
ce se despart la moartea Marelui Dirijor
 
total nepotrivită o voce omenească
blesteme şi injurii aruncă în ciocan
ar vrea ca să-l amâne, să-l tacă, să-l oprească
dar el îşi cântă nota în celălalt ciolan
 
da’ ce ? ajunge-o foaie când muzica nu-i gata ?
se mută-n dreapta crucii – ciocanu-i cheie,  sol
şi îşi ridică umbra să sufle în alt fluier
cu mult prea dura veste…
iar vocea-şi scade tonul, bemol după bemol
 
la mijloc stă Refrenul pe portativul crucii
încoronat cu titlu de-un dirijor roman
în palme-i cântă sânge pe instrumentul rece
iar ritmul răstignirii îl bate-ntreg pământul
pe-o tobă bolovan
 
Lui nu îi suflă-n fluier, în stângul şi în dreptul
rămaşi fără de suflu doar se privesc domol:
Maestrul: Dirijorul, cu nota: interpretul
lovindu-i clapa coastă c-o notă ascuţită
ţâşneşte către public din inima-i zdrobită
iubirea în ecou
 
Ioan 19.33