îngerul invada lanul
dădea ca bezmeticul
în toate părțile
neputând să-l înfrângă
din când în când
câte-un spic călcat în picioare
se ridica…
altul stând mândru
cădea brusc
singura lui victorie
era tocirea coasei
când o lovea de pietre
știrbindu-i gura
cu câte-o scânteie
noaptea ei
învinsă de lumină…
spicele ce cădeau
erau culese
pentru pâine
„ Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…
…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?
Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.
Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.
Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.
Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra, şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.
Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.
El…bobul de grâu. Noi?… nu ştiu…
“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).
Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…” – Nicolae Steinhardt, “Jurnalul Fericirii”
mă-ngroapă-n tăcere ceasurile lungi gropari ce-aruncă-ntruna pulberea mută în adâncirea trecerii de timp zici c-aplecată moartea mă sărută io-i scuip ‘napoi sărutul ei tăcut şi mă-nfior de tremură grădina şi în noroiul ce se naşte mut m-afund în braţele ce le deschide tina că-s pământesc din măduvă în os cusut cu fire ne-nţelese de viaţă ca să mă caut tre’ să mă descos din nopţi de nerostire-n dimineaţă groparilor: voi muţilor călăi ai vorbelor ce v-ar putea opri cu mâinile întinse vă sugrum gâtleju-nchis şi nopţile pustii să scot măcar un geamăt de la voi cum voi vă aruncaţi mutul pământ cu vorbe să vă-mproşc eu… cu noroi
în memoria zilei ce-a trecut:
mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte
trup îmbrăcat cu alt trup atunci când ceea ce este muritor în noi va fi hrană şi înghiţitură vieţii negreşit dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca după cum 270 de zile una după alta lucrează la oasele sensibile la zgomotul muzicii a tot ceea ce urmează să se nască aşa hoinăreşte acum palatul meu ce-aşteaptă să mă-mbrace legat de cordonul ombilical al planurilor Tale acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost pe vremea când erai copil şi făceai lego învăţând să construieşti lumi să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când peste trupul nostru de hârtie decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie pomul vieţii a ajuns cherestea de-aia grădina nu mai e nici ea heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură luând cu zborul lor (când au plecat) pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate… pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină şi-ai făcut din el depozit de cherestea ce-a dat în frunze de hârtie cu rodul Cuvântului Tău printre ele şi nu ţărâna ne-adună ci lemnul unei profeţii cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni s-o spună
înfloriseră în babilon grădinile suspendate cu trudă pe scripeţi se delectau dimineţile prinvind norii departe porunca de-a nu plânge ca să nu putrezească funiile scârţâiau scripeţii sub povară… printre bulgării păgâni ai semilunii fertile rădăcini din pomul vieţii se certau printre cititorii în stele dacă să creadă mai mult în viaţa veşnică sau că se convertească la putrezire am salvat funiile… grădinile suspendate au rămas între rugina scripeţilor şi florile de piatră pe care din când în când strănutul cerului le-a umplut de rouă am salvat funiile poruncind norilor să tacă oprind roua dimineţilor sorbind izvoarele din apă… cât de sus te-am înălţat babiloane … cum să se-ascundă soarele sub tine? s-au ofilit sub umbra ta grădinile cu funiile uscate-n cioc îmi zbor cocorii năuciţi cum au putut aştepta fără să ţipe albilor că-i prea târziu… …şi-au început să plângă norii
murită moartea s-a culcat şi ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
şi a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă
veniţi la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească ştirea
întrezărind de altfel viitorul:
ca un coşmar de pom visând toporul
s-arunce peste ea stropi de ţărână..
şi ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
şi luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –
plângeau cu toţii hohotind
..de bucurie
în văile înţelegerii în văile simţirii… o să colindăm împreună potecile suferinţei sub paşi ehe, ar fi prea simplist să merg(em) aşa, pur şi simplu în W-uri
ce să (de)scriu, litera inima literei sau sunetele ei răspicate? drumul cu tot cu paşii surprinşi macro într-o poză salvată undeva într-o amintire mai degrabă uitarea s-o descriu rătăcirea mapei – hărţii aceleia – după care ştiam cum să găsesc amintirea şi unde acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o şi fără să păcălesc adevărul şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui ca o realitate mai mare decât actul în sine de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea coastele literei să le descriu? cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului bătăliile, războaiele, frământarea dospeşte-n înţelesuri frământarea şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci iar alteori a vatră pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei
Când (de)scriem despre înviere o omorâm. O limităm în îngrădiri ca pe-un tablou la care-i separăm culoarea de culoare.
Şi cum moartea ne e străină şi-ascunsă, tot aşa şi-nvierea.
I don`t obey the rules of life… I disobey the rules of death!
Pe la nouă s-a trezit brusc, speriat şi liniştit în acelaşi timp, ca atunci când te rupi de realitatea unui coşmar doar pentru a constata că realitatea de zi cu zi, de care te-ai săturat, e totuşi mai bună. I-au trecut un milion de lucruri prin minte, chiar atunci în momentul ăla dinaintea privirii întoarsă spre cifrele roşii ale ceasului digital, ce sta strâmb pe noptiera din dreapta patului. Ce mai conta alinierea in clipa aia? Ce mai conta paralelismul dintre noptieră şi pat, sau dintre noptieră şi ceas şi restul lucrurilor din cameră ? – potrivirea lor după nişte reguli nescrise şi deloc universale, care n-ar mai fi trebuit să existe şi totuşi erau parca la locul lor în mintea lui. Într-o existenţă atemoprală nu este loc pentru timp, nu există spaţiu pentru cifra „9” nici momente în care dormirea şi trezirea să se desfăşoare secvenţial.
Menajera netezi cearşeaful pe pat, după aceleaşi reguli nescrise ale paralelismului, şi corectă poziţia ceasului digital pe noptieră, fără să observe nimic din suprapunerile ce tocmai avuseseră loc – dintre trupul lui şi cearşeaf, dintre mâna ei şi mâna lui întinsă spre ceas.
* Proză arhiscurtă
călătorru' 