Arhive pe categorii: autoPortrete

„Cu jumătăți de lumini în suflet..” vorba lui Eliade :)

Standard

(„..expresia e nefericită, dar nu știu cum aș putea exprima altfel senzația, care nu e nici aceea a luminilor intermitente, nici a luminilor minime, nici a semiumbrei..”)

Sunt tentat să o asemăn cu senzația ratării – dar aia presupune automat o țintă 🙂 ..și ar putea fi cazul, dacă ținta n-ar fi discutabilă. Deci nu e cazul!

Din fericire, pentru mine, ea este discutabilă și scriu rândurile astea ca să mă „eliberez” de ea, pentru că n-a fost niciodată ținta mea, ca sens al direcției spre care mă îndrept sau m-am îndreptat, ca destinație pe care s-o fi vrut ajunsă.

Este dreptul oricui să emită păreri despre orice și oricine, despre tot și despre toate. Este dreptul oricui de a judeca măsura în care ele se potrivesc sau nu cu ceea ce, la modul general numim realitate, și este dreptul oricui de a fi sau nu de acord, de a se arăta interesat sau indiferent.

Cu ani în urmă, prin aprilie 2010, urmare a anumitor texte postate de mine aici pe blogul ăsta, în contextul mai larg al scrierilor poetice care se nasc în mediul evanghelic din care și eu fac parte, și probabil că și în alte contexte personale și situaționale, precum trista plecare dintre noi a poetului Ionatan Piroșca, dl Alin Cristea scria despre mine pe blogul dumnealui cuvinte frumoase de speranță și încurajare, precum „Tînărul poet hunedorean ar putea fi un alt Ionatan, din care să mușcăm cu poftă…”  sau cuvinte chiar mai îndrăznețe, precum „– iată poetul care ne va mîngîia de pierderea lui Ionatan.

Chiar dacă atunci când am citit cele scrise am zâmbit măgulit de un astfel de gând, și „aripa” mea poetică, oricum ar fi ea, parcă a simțit sub ea vântul susținerii, de-a lungul anilor am tras tot mai mult concluzia (spre convingere) că gândul acesta al lui Alin Cristea nu este realizabil (în dreptul meu); că eu nu pot și nu aș putea fi un alt Ionatan (chiar şi să vreau), și nici nu voi fi vreodată – lucru pe care, de altfel, nu mi l-am propus niciodată, și pe care nu mi-l doresc.

Îmi doresc să scriu poezie – asta da!

Dezamăgirile au loc doar pentru că au fost create așteptări care n-au ajuns la împlinire, tot așa după cum putem vorbi despre ratări doar în contextul țintelor. Pluralul formulării „..să îi aduc aminte de speranțele pe care ni le punem în el..” m-a mirat imediat de cum am citit, iar marea nevoie a evanghelicilor români „de un monarh al poeziei care să strălucească deasupra mediocritității liricii confesionale” rămâne un podium pe care istoria va stabili cine va fi/a fost capabil să-l urce.

Astea fiind spuse, îmi place formularea Legii Nr.8/1996, privind dreptul de autor: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor.” 🙂

Îmi place gândul-concluzie scris de Brâncuși: „La umbra marilor copaci nu crește nimic!”

Şi-mi place şi cel de-al doilea Gând al lui Nichita: „Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.”

Când să te iei și când să nu te iei după „critică”? – that is the question :)

Standard

Am văzut de multe ori de-a lungul anilor, și la mine și la alții, că graba strică treaba, cum zice proverbul, și pripa (scrisului în public) nu-i cu schepsis, de multe ori, și că dacă nu te gândești bine înainte să scrii, și că dacă nu-ți alegi cu grijă cuvintele și ideile..hmm.., în loc să rezolvi ce ți-ai propus, împarți „problema” în mai multe probleme, sau faci din țânțar armăsar – și constați abia după (cu regret) că nu era deloc cazul.

Acestea fiind spuse, ezit între da și nu gândindu-mă și încercând să înțeleg cum sunt unele treburi cu unele chestii, și dacă-i mai bine să scriu, sau ar fi și mai bine să tac și să-mi văd liniștit de treburile mele și de ceea ce știu și-mi place mie să fac.

Totuși, în cazul unor balanțe trebuie încercată cât de cât echilibrarea lor – și în cazul unor perspective, trebuie încercată cât de cât completarea lor – pentru că de ce să creadă cititorul (unii dintre cititori, cel puțin) că pe lângă perspectiva proprie pe care are o are, mai există doar încă o altă perspectivă, spusă/scrisă ca pe o altă lentilă prin care se văd lucrurile într-o anumită culoare – ca două jumătăți care formează un întreg – și de ce să nu încerc să aduc aminte cititorului că lucrurile nu stau mereu așa, ci mai degrabă părerile vizavi de un lucru, de o situație, de o carte (ca în cazul de față), sunt ca feliile de pizza – mai multe!, niciodată doar două (decât dacă așa vrea să o împartă cel care ține cuțitul – că așa îi face lui plăcere).

Prin urmare, se pare că cel puțin la început de drum, ne învârtim din start în cercul triunic al autorului-cititorului-și criticului, și avem cel puțin trei păreri interpretative, trei moduri de a vedea și de a percepe un text, care nu neapărat seamănă între ele. Desigură că orice cititor, potrivit cu volumul de lectură pe care îl are, este și un critic (mai mult sau mai puțin avizat) al textului – dar, după caz, își ține părerile pentru el, se bucură sau nu de textul citit, îi place sau nu, și influențează, sau nu, pe cei din cercul lui de prieteni prin părerea exprimată pe care o are, atunci când dorește să și-o exprime sau când îi este solicitată. Când criticul este avizat, lucrurile nu mai stau chiar așa, influența lui are alt impact, altă rază.

Toți, fără excepție, emitem judecăți, iar oamenii care le aud/citesc sunt de acord cu noi, sau ne contrazic. Se iau după ce li se spune sau au puterea de a gândi/merge stabilind alte direcții. Se pare că cei din orașele mari zic că viața la țară e plictisitoare, iar cei de la țară zic că viața la oraș e nebună. Maneliștii își dau muzica tare – și zic că aia e singura muzică adevărată, și aproximativ tot așa fac și rockerii, iubitorii de rap, sau alt gen muzical, modernitatea în genere având mereu ca trăsătură definitorie faptul că se învechește repede, cum bine observa cineva, și e mereu în schimbare, precum moda vremii.

Uneori, nici măcar nu ne mai interesează prea mult cine sau dacă are dreptate, ci toți și toate își dau cu părerea deopotrivă, aprobându-se și/sau dezaprobându-se reciproc și la nesfârșit. Au scris alții, scriu și eu! Am scris eu, a scris și el. A scris și el, au scris și alții. Am scris din nou, a scris din nou. A scris din nou, scriu din nou! Nu neapărat din pricina asta – ci așa, ca o adăugare de perspectivă la alte perspective. Și tot așa, fără să putem opri spirala, fără să aflăm (decât din când în când, pe ici, pe colo) cine și în ce fel a influențat pe cine, cât de mult în bine – ca încurajare, cât de mult în rău – ca descurajare, și cât de corect sau greșit am etichetat la un anumit moment binele și răul ăsta al perspectivei personale.

Cu aproximativ trei ani în urmă, după ce printr-un prieten (un hunedorean mutat la Cluj) m-am „împrietenit” pe Facebook cu dl. Dorin Mureșan (scriitor și critic literar), i-am trimis printr-o verișoară (mutată și ea la Cj.) unicul și proaspătul meu volum de versuri – că doar și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață – conștient fiind de valoarea literar-artistică discutabilă a textelor mele (mai citesc și eu ce scriu unii, alții) -, cu rugămintea, ca dacă are timp și dorește, să îmi spună părerea dumnealui, curios fiind cam cum le percepe cineva avizat în domeniu. Dl. D.M. a citit vreo câteva pagini, mi-a „scuipat” (la figurat) textele, dezgustat de non-valoarea lor poetică din ochiul lui critic, și obosit de scurta lectură (parafrazez ceea ce el însuși a mărturisit în textul pe care, nu știu exact de ce, l-a șters), m-a etichetat ca fiind „un poet fără de poezie”, a făcut o poză, două, cu părerea dumnealui și a postat-o frumușel spre public pe blogul personal.

No, ce era să fac? (Tocmai am scris că și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață) I-am mulțumit omului pentru timpul acordat mie, și am înghițit în sec, repetându-mi ceea ce știam deja, și anume faptul că unele cunoașteri te pedepsesc: vrei să afli, află! Dar cum în viață nu se poate sta pe loc, logic, am mers mai departe, înghițindu-mi nodul din gât (ce era să fac cu el? 🙂 ). Dl. D.M. a primit  în urma textului dumnealui (pe blogul personal și pe alte bloguri) mai multe reacții, unele ironic-înțepătoare, altele mai elegante – venite nu neapărat ca o apărare a valorii artistic-poetice a textelor mele, ci mai degrabă ca o critică adusă criticii dumnealui (cel puțin spre completare). În urma acestor reacții, probabil că din cauza lor – n-aș putea spune exact – dumnealui a șters postarea pentru că, din câte înțeleg eu, nu dădea bine numelui său,…- dar să nu mă bag în ce nu cunosc, doar dumnealui știe exact ce și cum.

L-am întrebat atunci dacă motivul pentru care a șters ceea ce a scris are a face cu schimbarea părerii dumnealui față de textele mele, iar răspunsul a fost: Nu! Oricum acum nu mai contează – istoria e apusă, iar eu i-am spus atunci, în scurtul dialog privat ce a urmat, că dacă are ceva de adăugat sau de retras față de primul lui text, să o facă nu în privat, ci public, la fel cum a făcut cu textul critic.

Se pare că lucrul acesta s-a întâmplat zilele trecute, vizavi de cel cel de-al doilea volum de poezie publicat de mine în toamna anului trecut (deci alte texte), lansat la Hunedoara în primăvara acestui an. Între timp dl. D.M. se ocupă la Credo TV de emisiunea Scara Cuvintelor, unde prezintă săptămânal diverse cărți (ca recomandare, bănuiesc). Mi s-a semnalat pe Facebook (eu nu văzusem) că pe pagina facebook a emisiunii a apărut în 12 mai 2016, și coperta volumului meu și câteva cuvinte scrie în dreptul lui.

Mărturisesc că mă miră lucrul acesta, ținând cont de titlurile cărților pe care am văzut că le prezintă, și conform descrierii emisiunii (pe care am găsit-o acolo pe pagină): cititorul realizator va fi selectiv, alegând dintr-un anumit număr de cărți doar pe acelea care, după întâiul principiu, merită a fi prezentate„.  De data aceasta nu l-am mai rugat pe dl.D.M. să împărășească cu mine (sau cu alții) părerea dumnealui față de textele mele, nici nu i-am mai trimis cartea. E foarte adevărat că volumul acesta a fost selectat cu mult mai multă atenție decât primul, și mă mir că dl. D.M. a avut răbdarea să citească, din câte se pare, cel puțin până la pagina 68 (unde se află poezia Pleonasmică) – întregul volum având 102 pagini, cu tot cu cuprins – ba chiar și exemplifică două texte care i-au plăcut – după cum el însuși scrie.

Un volum care adună într-însul o ARS POETICA. Am găsit și versuri care fac, prin ricoșeu, critica criticii mele. Departe de a mă leza, gestul m-a flatat. Căci să fii cauza apariției unor versuri nu e puțin lucru, deși, sincer, nu mi-am dorit niciodată asta. Noul volum al lui Ruben Bucoiu are potențial. Păcat că,…(https://www.facebook.com/1581702428782718/photos)

Evit, zâmbind, să dau glas anumitor dileme și concluzii personale vizavi de măsurătorile și etichetările de care am parte, eu și textele mele – cunoscând cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din volumul acesta, tot la fel cum cunosc cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din primul volum, și/sau amestecul lor cronologic. Dar de…, volumul al doilea, intitulat „Ochiul în plus” a fost publicat în urma unui concurs de manuscrise, nu mi l-am mai publicat singur pe banii mei sau din fondurile Primăriei destinate domeniului cultural. Volumul a fost considerat, de juriul concursului, vrednic de lumina tiparului – am primit si eu cadou 50 de exemplare (din 200 câte au fost publicate) iar restul au fost trimise la bibliotecile școlare din județul Hunedoara. Dacă aspectele astea au sau nu au a face cu lumina unui alt mod de a vedea și cu etichetările de acum, indirecte și oarecum diferite, n-aș putea spune!

Insist să menționez totuși, dacă nu pentru posibilii cititori ai textelor mele (cele publicate deja și cele viitoare), atunci măcar așa pentru mine și pentru dl. Mureșan, fără să știu exact la care dintre texte face referire, că ele nu conțin critica criticii lui, așa cum scrie el, și că din punctul meu de vedere nu are niciun motiv de a se simți nici lezat, nici flatat, așa cum scrie – plus că se știe, de la Platon încoace, din câte am citit și eu, că ideea de măr îi este mereu superioară mărului – și dacă s-a regăsit oarecum printre ceva versuri scrise acolo s-a întâmplat doar datorită principiului (universal valabil) trăit de mine în competiția mea cu mine însumi – și pe care, constat bucurându-mă, am reușit să-l surprind în cuvinte.

Îmi place mult definiția pe care Salvatore Quasimodo a dat-o poeziei: „Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său.”

Profit și de ocazia aceasta, oferită de cuvintele dl. Mureșan (căruia îi mulțumesc din nou pentru timpul acordat mie), și vă invit să citiți și să vă convingeți singuri cum stă treaba cu textele mele poetice și mai ales cu calitatea lor artistic-literară în contextul prezent.

Aaa, și nu uitați, dacă mie nu-mi place prăjitura cu cireșe, nu înseamnă neapărat că nu-i bună! 🙂

http://gramma.ro/produse/m1/6032/40/67/Ochiul-in-plus

ochiul in plus.2015

 

„Ochiul în plus” – o mică explorare a titlului

Standard

Inițial mi-a trecut prin minte (oare cum de-a fost posibil?) 🙂 ideea de a-mi intitula cartea “Al treilea ochi”, dar prea avea conotații esoterice, prea făcea referire directă la ochiul din frunte, așa că am tăiat-o repede de pe listă. “Plus-ul” îmi pare, de departe, o alegere mult mai bună decât numeralul ordinal, care alinia oarecum lucrurile, îngrădindu-le în interpretarea lor clasică, a celor doi ochi pe care îi avem și un altul, un al treilea – cel al minții, cel al perspectivei personale, al înțelepciunii, ochiul ne-fizic.

Desigur că într-un anumit sens tocmai despre ochiul acesta al meu e vorba, despre perspectiva mea asupra lumii, vieții, despre relația mea cu puterile pozitive și negative ale cuvântului, a interdependențelor dintre ele, a sensurilor, simbolurilor și posibilelor lor interpretări, etc.

Scrisul este cu siguranță un mod de a vedea și de a ajuta și pe alții să vadă (așa)…deci într-un anumit fel, scrisul care ajunge să fie împărtășit este o împrumutare de ochi de la scriitor spre cititor. Și tocmai ăsta este scopul oricărui text publicat, de a ajunge sub ochiul altcuiva, de a fi citit și de altcineva. A. S. Exupery spunea că “secretul e să vezi – scrisul este o consecință.” Dar chiar dacă ochiul vede, are capacitatea să vadă, el are nevoie de lumină, măcar de o anumită lumină, deci de contextul propice văzului, pe care îl poate oferi o carte.

“Ochiul în plus” adaugă, – în varianta aceasta – nespunând totuși ce anume adaugă, nu zice specific în plus la ce, chiar dacă primul gând fuge, desigur, la cei doi ochi care se pare că nu ne sunt suficienți pentru a vedea cât mai mult, cât mai departe, cât mai variat, cât mai larg, pe noi înșine și tot tot ceea ce ne înconjoară. Există o vastă lume care rămâne mereu explorată prea puțin, sau neexplorată, dincolo de lumea fizică pe care o putem vedea cu ochii fizici. Titlul nu spune nici ce fel de ochi e, ci pur și simplu afirmă că există, ca adăugare (ăsta e rostul plusului) și ca variantă de expresie a inutilului, ca manifestare (uneori stânjenitoare) a existenței, prezenței, descoperirii unei utilități al cărei rost ne scapă, trece dincolo de văzul nostru, de capacitatea noastră de a înțelege.

După cum spunem uneori “…sunt în plus” sau “mă simt în plus” ca expresii ale unei aparente nepotriviri, tot așa și poezia are (pentru mulți) conotația inutilului imediat, scopul ei practic fiind greu, spre imposibil, de găsit. Ea rămânând totuși un “plus” al lumii, o componentă permanentă și universală pe care nu o putem scoate nicidecum din ecuația umanului. Omul a scris și va continua să scrie poezie – oricare ar fi forma pe care aceasta și-o găsește în mintea, sufletul și scrisul și cititul omului.

Conotația directă a “ochiului în plus” este perspectiva poetică a văzului ca mod de cunoaștere și interpretare a lumii. Ochiul poetic poate, dar nu trebuie neapărat, să se folosească de ochii fizici, nefiind confundat cu ei și nici dependent de ei. Ochiul acesta în plus (privit la rândul lui sub oricare dintre conotațiile lui, pozitivă sau negativă) nu-și găsește locul în ordinea aparent firească a lucrurilor- motiv pentru care freamătă și caută mereu o altă ordine a firii propice lui.

Lumina poetică e lumina din privirea acestui ochi, care asemenea inimii nu are nimic a face cu inima din piept, ci este un alt soi de inimă care reprezintă în cele din urmă centrul vieții. Tot așa, ochiul acesta este centrul văzului, care adaugă cu plusul lui, perspective noi sau diferite la cele vechi deja existente, pe care sau le schimbă cu totul, sau le completează, explorându-le fisurile și propria incapacitate de a cuprinde întregul (mereu mai mare, mereu în expansiune).

Lipsa plusului (+) ca simbol matematic reprezintă varianta în care toate “socotelile” noastre ar cunoaște doar minusuri/ lipsă/ scădere/ împuținare.

Plusul este și simbol al intersecției, ca posibilitate a schimbării de direcție spre oricare dintre cele patru puncte cardinale – a variantelor multiple, a posibilității alegerilor nesfârșite.

Plusul ca simbol al crucii – al jertfei înlocuitoare, a suferinței ca pedeapsă sau a suferinței ca răscumpărare, îl poate duce pe cititor (cu gândul) către unirea orizontalului cu verticalitatea (măcar într-un punct) – în punctul acela (de vedere) în care sălășluiește ochiul care-l vede – ochiul e în plus, în interiorul lui.

A citi înseamnă, printre altele, a adăuga ochi ochilor tăi, perspectivele altora lângă perspectivele tale, felul lor de a vedea lângă felul tău de a vedea.

“Ochiul în plus” nu este numai ochiul (poetic) al autorului ci este și ochiul interpretativ al cititorului, ca invitație de a-și îmbogăți colecția de ochi, amestecul de priviri într-o nouă privire, al unui nou mod de a vedea, nu cel al autorului singur, nici cel al cititorului singur, ci acela rezultat din împletirea privirilor lor într-o nouă privire, ne-existentă până atunci.

Inutilitatea practică a acestui ochi reprezintă chiar dovada lipsei lui la cel care consideră așa, motiv pentru care îl consideră “în plus”, măsurând și cântărind (în pripă uneori) ca fiind mai important și mai valoros utilul decât frumosul. Dar utilul are frumusețea lui, iar frumosul are utilitatea lui. Ele există deopotrivă, în amestec, în lumea pe care ne-o văd ochii, și în lumea care scapă ochilor noștri fizici. Există așa de mult frumos în lume, așa de multă artă, atâta risipă de artă, că existența și utilitatea ei rămân pentru noi un continuu mister, o chestiune de mirat, de uimit, uimitoare în misterioasa lor existență.

Totuși, frumusețea aceasta – care se exprimă prin diverse forme artistice – chiar și lipsită în aparență de aspectul ei practic, noi nu o considerăm “în plus”, n-o vrem dispărută sau îndepărtată, ci mai degrabă căutăm să ne creștem un ochi pe măsură cu care să vedem ce nu am fost în stare să vedem altă dată. Un fel de lupă, niște ochelari altfel, microscop sau telescop care să adauge privire, claritate, privirii noastre mioape de multe ori, sau de-a dreptul chioare.

Când englezul zice “înțeleg!”, el zice “I see”, adică “văd!” Și cine se poate lăuda că vede, sau vede cum trebuie înțelegerea, neavând nevoie, măcar din când în când de “ochiul în plus” al celuilalt?

Creionul în plus, scaunul în plus, ochiul în plus devine astfel simbol al disponibilului și al disponibilității, nu neapărat ca răspuns la o nevoie imediată, fără de sărăcirea proprie spre îmbogățirea celuilalt – un fel de împărtășire a bogăției care prisosind în-plusul-fiindului ei îmbogățește – într-un fel aparte pe cel care dă, și-un alt fel aparte pe cel ce primește.

ochiul in plus.2015

 

Să ne Lansăm de carte: „Ochiul în plus” – 01 octombrie 2015, Deva

Standard

lansare5
ochiul2

„Ochiul în plus” – cel de-al doilea volum al meu de versuri, publicat în urma Concursului de manuscrise „Magister 2015”, ediția a II-a, la secțiunea Literatură – Poezie,Colecția Profart, Seria Literatură 3, Editura Karina 2015, concurs organizat de Sindicatul Invățământului Preuniversitar Hunedoara.

Lansarea de carte va avea loc joi, 01 octombrie 2015, la sediul I.S.J. Hunedoara,- Deva, sala ”Spiru Haret”, începând cu orele 12:00

Ne vedem acolo! 🙂

notă maximă

Standard
m-am pierdut
apoi m-am căutat
în privirea cuvintelor
în ochii deschişi ai unei stele
ce-ţi aparţine
până în ziua pierdută în noapte
niciodată regăsită
mereu nouă
…spre zecele perfect
al unei lecţii învăţate
 

I`m getting old(er) :)

Standard

imbatranesc

„E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit…”

Sunt un om viu – Nichita Stănescu

Foto: Costel Negru

autodepăşire

Standard

Când vorbesc cu mine însumi, cine vorbeşte cu cine? …ba chiar mai mult de atât, cine învinge?

(mi-e rău: … I’m sick of myself)

degetele rădăcini

Standard
mâna de pământ m-a prins de picior
(nu ştiu cum de-am călcat în groapa ei)
şi cum s-a umplut de mine s-a şi închis ca o pecete
peste un legământ pe care doar moartea
cu gura ei mare îl mai poate rupe
 
captiv în strângerea aceasta de mână
pipăi cu ochii florile şi grâul
copacii şi iarba de jur împrejur până
descopăr sub pleoapele lor cât ne asemănăm
cât de tare ne asemuim
 
cu ochiul acesta al degetelor apuc de picior cerul
fără ca el să ştie cum de-a călcat în mâna mea
îngropată adânc în călcâi
 
crescutele rădăcini ale degetelor
îi sorb în fiecare zi grâul nevăzut
ce mângâie vântul cu legănarea lor
şi-n a cărui hamac cele două mâini
de mamă şi tată mă veghează la fiecare căpătăi
al întâlnirii mele cu mine
 

poetul şi spaima din măduva rostirii

Standard
e spaimă duhul din măduva osului de cuvânt
ea-i face fosforescent înţelesul ca
linia întreruptă a drumului
când o străbate cu repeziciune felia
tăiată în noapte cu farul
 
săbiile alea cu laser a căror mâner e-ntre dinţi
îşi au toate tecile lor bătute cu pietre
preţioase pe sub coperţi câteodată pe sub
condamnarea aruncării cu pietre a tăcerii
sau o adevărată camuflare roşie-n obraji
a mincinoaselor minţi
 
e spaimă întinderea alegerii după-nţeles
ratare din prima-n a doua zicea
poetul cu dinţii clănţănindu-i de
nu mai putea de-atâta tremurare s-aleagă corect
trup suflet şi duh cuvânt cu vorbă
ce i-a rămas în gât
răstirii i s-a ‘ndesat măduva-n os de schelet chircit
ce tace din toate-ncheieturile
putinţei prea mari de-a rosti orice
orice şi oricât…
 

speechless (love)

Standard
n-am cuvinte cât te iubesc dar
voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meu
voi face semne cu el de parcă
în noaptea aceasta deasă a tăcerii
numai lumina acestei lanterne se-aude
 
şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărut
şi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte
îţi va face inima să tresară
şi faţa ta să ia din nou aminte
 
la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuie
neputincioasele cuvinte lipsă?
când am zâmbetul la mine tot timpul…
ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească
să te-ajungă să te-ngroape
cum frunzele toamnei biruie pomul
de parcă eu aş fi tu iar tu omul
 
tu eşti Cuvântul ia-te-napoi:
(ce târg ar fi ăsta între noi doi?!)
 
îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire
dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdea
ruptă atunci la trecerea ta
pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfalt
pe care tu le umpli coborând din înalt rupturi
pe nişte petece de hârtie
cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti:
tăcerile tale cu care iubeşti
 
 

căutare rotundă

Standard
într-un zodiac (chinezesc îmi pare)
ochiul s-a oprit şi-a pus o-ntrebare;
curios din fire şi cam agitat nu şi-a dat odihnă
până n-a aflat ce cuvânt descrie tainica-mi făptură
şi când l-a găsit l-a trimis spre gură
care fără grabă însă nici încet
pe sonore unde i-a găsit valiză şi i-a pus şi nume
i-a zis: analiză
 
drept să spun acuma şi mărturisind am tendinţa asta
să mă cam întind
pân’ spre dimineaţă tot pun la-ntrebări
şi iau iară firul şi-l despic în două şi apoi în patru 
şi apoi în nouă
rătăcesc pe drumul ăstei căutări mă opresc şi-n casa
doamnei supărări
încercând să aflu rostul vieţii mele
până ce spre seară pe sub pleoape grele
(sub povara aspră a gândurilor mele)
mă aplec sub ele şi mă las învins şi străbat tărâmul
care pare nins de o altă lume:  nu ştiu de-i mai bună
stau şi-ascult la gândul care vrea să spună să pornesc din nou
a mea căutare
vreau şi nici nu vreau
însă tot mai tare răsună ecoul gândurilor mele
să ascult de ele sau ele de mine ? …
 
nici acuma încă nu ştiu ce-i mai bine
… vorbeam de tendinţa ce o am în mine să cercetez totul
să analizez
recunosc că nu ştiu să finalizez:
dacă ştii răspunsu-ndură-te de mine
eu plec că am treabă: cercetez, ştii bine !
 

Tu însuţi ştii

Standard
noi ştim ce fel de om sunt dumnezeule
buzunărit până la rană
de propria(-mi) viaţă pe-o pânză de sinceritate
în expansiune
prinţ al deşertului cu pete de iarbă
primăveri presărate în văgăuni
în aridele văgăuni ale neînţelegerii mele
de mine
 
domnesc peste această întindere
de umbră sub semnul întinderii
lumina culcată-n tranşeele săpate de timp
pândeşte
pândeşte presărarea aceasta de seară
ca o salată până la gust
eu muşc cu zgomot din dialogul acesta
cu mine însumi la care tu eşti prezent
ca martor
 

trimite pe altul

Standard
trimite pe altul!
auzi-mi tăcerea în glas
spatele-ntors până lângă mine
sunt eu şi rămân necurmat
căci mi-e bine

îmi place aici la mine în suflet
nu mă da afară în ploaie
să curgă de pe mine sufletul meu
să picure sau să curgă şuvoaie…
 
când n-o să mai fiu –
când doar ştergerea ta mă va ţine
te vei vedea prin mahrama subţire?
o să te-ncânte privirea din ochi, o să-ţi placă?
trimite pe altul …în mine!
 

călătoru’

Standard
mă simt abia venit în lume
simţirea asta nu e trupul meu
sunt un val într-o scoică stelară
timpul curge prin vene stingher
curgerea lui începe să doară
*
rătăcită printre gândurile mele e lumea
bătută de valuri ca o barcă la mal
agăţată pescuită de-un fir de speranţă
soarbe cuvintele luminii din far
*
nu mă simt în apele mele
viaţa mă trezeşte dimineaţa la fel
zbaterea din corabia lui Noe
înfrunzeşte în ghearele-mi de corb-porumbel
 

inversă colecţie

Standard
n-am cu ce să sap în cuvinte
rămasele unghii nu înţeleg
tu mă priveşti zâmbind leoaică cuminte
să mă sfâşii în ghiare nu poţi pe de-a-ntreg’
*
atunci mă păşeşti cu pasul tău lin de felină
mă străbaţi ca o lumină de lună prin noapte şi geam
limba ta linge timp şi-i imprimă
o anotimpică înghesuire în an
*
colecţionez burghie din frunze
privirea de leu e un pai şi un sorb
păşesc peste apele îngheţate de munte
nimic las în urmă din pasul meu orb
*
colecţionez lopeţi din vorbe-nvechite
fără să sap în ele vreun rost
cu care unghiile mele tocite
să-l separe pe azi de ce-a fost
*
colecţionez unghii roase de alţii
tocite de colecţii de multe-ncercări
mai colecţionez priviri prea privite
şi aproape-n colecţii adun depărtări
*
în cuvinte nu sap niciodată nimicul
nu înţeleg ce nu înţeleg
burghiul de frunze mă (ab)soarbe mă-nghite
şi mă sfredeleşte de viu şi de-ntreg