aruncă-ţi ochii-n viitor ca pe-o arvună a devenirii tale o parte (a ta) ce deja a ajuns ochi într-un cap de pod pe malul de acol’ ce îţi trimite privirile-napoi să nu zici „oi vedea” ci deja văd… aruncă-ţi fără teamă ochii tocmai să nu fi orb şi viitorul care curge acum ţi-i va aduce sigur înapoi umpluţi cu tot ce trebuie să ştii umpluți de el…
trup îmbrăcat cu alt trup atunci când ceea ce este muritor în noi va fi hrană şi înghiţitură vieţii negreşit dacă nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi
de trupul ăsta de care ne putem dezbrăca după cum 270 de zile una după alta lucrează la oasele sensibile la zgomotul muzicii a tot ceea ce urmează să se nască aşa hoinăreşte acum palatul meu ce-aşteaptă să mă-mbrace legat de cordonul ombilical al planurilor Tale acolo în burta viitorului care pentru Tine a şi fost de parc-ar fi o poezie pe care-ai învăţat-o pe de rost pe vremea când erai copil şi făceai lego învăţând să construieşti lumi să le zideşti pe-o scară mai mică sau mai mare când în jurul unui gând de fasole pe harac de speranţă când peste trupul nostru de hârtie decojit din lemnul de viaţă pe care jocul Tău îl îmbie pomul vieţii a ajuns cherestea de-aia grădina nu mai e nici ea heruvimii cu săbiile lor n-au tăiat frunză la câini ci-au ciopârţit de coajă ramură după ramură luând cu zborul lor (când au plecat) pieile pomilor din care Tu faci astăzi palate de nu ştie uşa din dor de va-ncepe cândva să se gate… pe primii doi i-ai îmbrăcat cu haine de piele ei s-au ascuns după lipsa copacilor prin tufişuri pentru că Tu ţi-ai luat înapoi pomul vieţii casă n-ajungă scândură de coşciug în care viaţa bătută-n cuie să fie îngropată prin grădină şi-ai făcut din el depozit de cherestea ce-a dat în frunze de hârtie cu rodul Cuvântului Tău printre ele şi nu ţărâna ne-adună ci lemnul unei profeţii cioplit de heruvimi cu săbiile lor vii în lego-ul a cărui poveste nu ştie (şi nu poate) încă nimeni s-o spună
Viitorul e altfel decât istoria în sensul că nu-i istorie… încă.
faţa zilei de mâine e spatele zilei de azi ochiul e un suflet care nu-i altceva decât faţa unei priviri ajunsă faţă-n faţă cu spatele luminos al lui Dumnezeu (şi) cu lumea colorată ce-o ţine-n cârcă întors aşa ca s-o vedem: viitorul e o înlănţuire de feţe (un dumnezeu care vine cu spatele care se-ntoarce)
…există doar o constantă transformare a viitorului în trecut.
cărările spicuite ca firul de păr sunt nişte terminaţii ale oraşului cu amputata plecare sosire stoarse de iarbă dealurile sunt mulse de ploi călcate-n picioare de urme-ncălţate în mers şi-n noroi în oraşul acesta iubito vom locui amândoi *
tu vei împleti partea pletoasă a sufletului meu cu mlădiţe doar de tine ştiute pe care le vom culege toamna altfel mai metafizice incapabile să vorbească mai pline mai mute *
(eu) voi face din privirea ta o corabie pe care o vom folosi în loc de autobuz mai ales noaptea când lumina adoarme când oraşul e mai asemenea vieţii straniu obtuz *
nu ne vom cumpăra niciodată bilete ne vom duce cu chitanţa la şcoală să ne deconteze iubirile cerneala vărsată în nopţile umplute de lună vizibile ziua pe colile cerului cu amprentele noastre-mpreună *
ţi s-a spicuit părul la rădăcină cu fructe cu tot îl mai ţine doar strângerea noastră de mână rădăcinile degetelor înfipte-ntre ele sub temelia oraşului în care iubito ne vom descoperi cândva *
eu pe tine tu pe mine ca pe nişte comori neştiute de nime’ ca pe nişte neasemuite mistere ţi s-a spicuit păru’ iubito… ‘n himere
învârte ochiul spre dreapta „zoom in” învârte ochiul spre stânga „zoom out” până devin vieţile oamenilor puncte până se rătăcesc unele de altele firicelele de păr de pe mână
în faţa ecranului uriaş al universului Dumnezeu dă search după mine cu undiţa unui modul de căutare mai ceva ca îmbinarea roţilor dinţate
dinţii blănii de oaie numără dinţii monedei lipsă ca pe nişte roşcove la schimb cu şoapte
„dau tânjirea pe întoacere dau tânjirea pe întoarcere …” găseşte Dumnezeu la scară mare un gând care de departe nu şi-a angrenat încă mecanismul
văd scris pe bucăţica mea de ecran „din când în când învârte ochiul spre dreapta – până la maxim apoi spre stânga – până la maxim”
eterna mângâiere a veacului ce vine
stă după veacu’ acesta rupt de realitate
o carte-şi creşte slova hrănind-o de afară
iar viaţa-şi creşte forma măsurilor din carte
trăirea ta ajunge-n trăirea mea setoasă
şi-atunci ţi-o fur deplină şi-i schimb identitatea
în golul ce te-ntrece crunt năvăleşte viaţa
ce altuia în urmă pe tine te întrece
pe degete de gânduri se scurge mângâierea
în mâna ce îţi toarnă cafeaua într-o cană
‘n-atingerea tiptilă şi firavă pe-o geană
să îţi închidă pleoapa ce numără durerea
să poată odată-nchisă să simtă mângâierea
Începutule, Tu vei aduce-n curând un nou început
ne va lua prin surprindere odată
ne vom uita la viitor de după gardul morţii
de după masca pe care gândim c-o vom îmbrăca
după ce asta pe care o purtăm acum e gata deşirată
abia atunci abia
omizile se îmbracă în fluturi
bobiţele înfloresc prin grădini
deşi ce vom fi încă nu ni se-arată
nu ne mirăm şi nici măcar nu suntem surprinşi
de gândul că ne vei schimba într-o zi
ca atunci când noaptea se gată
Tu zilnic transformi noaptea-n lumină
iar apei îi dai când trup albicios
când albastru din mări o anină
când coboară pe noi sub formă de ploi
…de ce ne-ar mira ce-o să vină ?
Mi-a rămas timp aşa puţin
în grabă mare-mi fac socoata;
Mă uit în jur făr’ să observ
Cu ochii minţii văd mai bine:
Să sap nu-mi place şi nu pot
Iar să cerşesc îmi e ruşine.
Ştiu ce-am să fac când la servici
Poteci şi uşi sunt ferecate
O să le tai din datorii, îi trec pe lista mea ca prieteni
Şi când pe străzile pusti voi rătăci fără de linişti
Datornicii îmi vor primi truditul suflet pe-a lor mirişti.
Trăiesc din plin ziua de azi fără să uit pe cea de mâine
Ca martori chem pe oropsiţi, ei ştiu cum e să nu ai pâine.
Pornesc cu gândul la final
Căci tot prezentul e pe moarte
Şi mâine îmi inundă azi, ţărmuri şi mal
Val după val.
atarnă picuri vremea în camere obscure
legată de întinsul tavan al veşniciei
umplută de culoare, mai pală sau mai vie
developate chipuri, ca de fotografie.
şi-a veşniciei boltă se face parcă mică
spre a se potrivi cu-a sufletului boltă,
pe firele vieţii cu cleşti de amintire
sunt prinse clipe pline de zambet şi culoare,
tristeţe şi durere,
de focul îndoielii în ură şi-n iubire.
uitarea ca o gumă de şters pe lang-o foaie
mai face să dispară îndepărtate file,
de parcă poza clipei sau picurii de ploaie
n-au loc în stramta-larga a vorbelor odaie…
punctata continuare aşteaptă o rostire
pana cand mana morţii va smulge-o dintr-o dată.
punctata poezie cu pieptu-n pieptul sorţii
va ramanea o clipă de vreme suspendată…
o rădăcină ruptă de tulpină
îşi suspina pierdutul viitor
fără să ştie ce e-o floare-n glastră
şi nici că poate fi ce n-a mai fost
pierdută-n tina ca de-nmormantare
în negrul şi adancul ei lăcaş
a tresărit sub razele de soare
confuză de coşmarul spulberat
e greşit să trăieşti în trecut. nostalgia zilei de ieri, sau a anilor ce s-au dus mă împiedică să mă bucur din plin de ziua de azi. dacă mi-a fost frumoasă copilăria şi îmi doresc cateodată să trăiesc cu aceeaşi intensitate unele zile sau evenimente, asta nu înseamnă că fac bine mototolind prezentul în palmele trecutului.
şi să privesc spre viitor e important. să mă tem de el e rău. să fiu precaut e bine. să îmi ingădui cate o nebunie din cand în cand e riscant dar benefic. să văd cu ochii minţii ceea ce ar putea fi cu puţin efort şi noroc. să privesc hăul de sus poate fi o experienţă unică, însă să mă aplec prea tare poate fi dezastruos. visand viitorul s-ar putea să mă trezesc că nu am trăit frumos prezentul.
nu-mi rămane decat să nu regret trecutul, să-l păstrez ca pe o comoară de aminitiri frumoase, ca pe un leagăn a ceea ce sunt astăzi, ca pe nişte trepte pe care le-am urcat şi pe care nu mă mai pot întoarce să le urc iarăşi.
privind în urmă doar cu ochii minţii, nu-mi rămane decat să privesc înainte cu nădejde, să am încredere că aşa cum am reuşit să urc treptele de pana acum, voi reuşi să le urc şi pe cele ce mi se aştern în faţă şi să nu trăiesc nici în trecut nici în viitor, ci să TRĂIESC!
lucrez un viitor ce încă nu-i decat o umbră de nădejdi pale
un izbitor constrast (ce-a fost şi ce va fi)
între varful de munte şi vale.
temuta zi de maine
în scara vieţii treaptă
de-o fi să fie pantă ce-alunecă uşor
sau deal de poticnire sub picior,
e plan ce-l fac din mine:
e strambă sau e dreaptă
temuta zi de maine
după al nopţii zbor
călătorru' 