Arhive pe categorii: poezie

poezia mea de calitate discutabila :)

Când să te iei și când să nu te iei după „critică”? – that is the question :)

Standard

Am văzut de multe ori de-a lungul anilor, și la mine și la alții, că graba strică treaba, cum zice proverbul, și pripa (scrisului în public) nu-i cu schepsis, de multe ori, și că dacă nu te gândești bine înainte să scrii, și că dacă nu-ți alegi cu grijă cuvintele și ideile..hmm.., în loc să rezolvi ce ți-ai propus, împarți „problema” în mai multe probleme, sau faci din țânțar armăsar – și constați abia după (cu regret) că nu era deloc cazul.

Acestea fiind spuse, ezit între da și nu gândindu-mă și încercând să înțeleg cum sunt unele treburi cu unele chestii, și dacă-i mai bine să scriu, sau ar fi și mai bine să tac și să-mi văd liniștit de treburile mele și de ceea ce știu și-mi place mie să fac.

Totuși, în cazul unor balanțe trebuie încercată cât de cât echilibrarea lor – și în cazul unor perspective, trebuie încercată cât de cât completarea lor – pentru că de ce să creadă cititorul (unii dintre cititori, cel puțin) că pe lângă perspectiva proprie pe care are o are, mai există doar încă o altă perspectivă, spusă/scrisă ca pe o altă lentilă prin care se văd lucrurile într-o anumită culoare – ca două jumătăți care formează un întreg – și de ce să nu încerc să aduc aminte cititorului că lucrurile nu stau mereu așa, ci mai degrabă părerile vizavi de un lucru, de o situație, de o carte (ca în cazul de față), sunt ca feliile de pizza – mai multe!, niciodată doar două (decât dacă așa vrea să o împartă cel care ține cuțitul – că așa îi face lui plăcere).

Prin urmare, se pare că cel puțin la început de drum, ne învârtim din start în cercul triunic al autorului-cititorului-și criticului, și avem cel puțin trei păreri interpretative, trei moduri de a vedea și de a percepe un text, care nu neapărat seamănă între ele. Desigură că orice cititor, potrivit cu volumul de lectură pe care îl are, este și un critic (mai mult sau mai puțin avizat) al textului – dar, după caz, își ține părerile pentru el, se bucură sau nu de textul citit, îi place sau nu, și influențează, sau nu, pe cei din cercul lui de prieteni prin părerea exprimată pe care o are, atunci când dorește să și-o exprime sau când îi este solicitată. Când criticul este avizat, lucrurile nu mai stau chiar așa, influența lui are alt impact, altă rază.

Toți, fără excepție, emitem judecăți, iar oamenii care le aud/citesc sunt de acord cu noi, sau ne contrazic. Se iau după ce li se spune sau au puterea de a gândi/merge stabilind alte direcții. Se pare că cei din orașele mari zic că viața la țară e plictisitoare, iar cei de la țară zic că viața la oraș e nebună. Maneliștii își dau muzica tare – și zic că aia e singura muzică adevărată, și aproximativ tot așa fac și rockerii, iubitorii de rap, sau alt gen muzical, modernitatea în genere având mereu ca trăsătură definitorie faptul că se învechește repede, cum bine observa cineva, și e mereu în schimbare, precum moda vremii.

Uneori, nici măcar nu ne mai interesează prea mult cine sau dacă are dreptate, ci toți și toate își dau cu părerea deopotrivă, aprobându-se și/sau dezaprobându-se reciproc și la nesfârșit. Au scris alții, scriu și eu! Am scris eu, a scris și el. A scris și el, au scris și alții. Am scris din nou, a scris din nou. A scris din nou, scriu din nou! Nu neapărat din pricina asta – ci așa, ca o adăugare de perspectivă la alte perspective. Și tot așa, fără să putem opri spirala, fără să aflăm (decât din când în când, pe ici, pe colo) cine și în ce fel a influențat pe cine, cât de mult în bine – ca încurajare, cât de mult în rău – ca descurajare, și cât de corect sau greșit am etichetat la un anumit moment binele și răul ăsta al perspectivei personale.

Cu aproximativ trei ani în urmă, după ce printr-un prieten (un hunedorean mutat la Cluj) m-am „împrietenit” pe Facebook cu dl. Dorin Mureșan (scriitor și critic literar), i-am trimis printr-o verișoară (mutată și ea la Cj.) unicul și proaspătul meu volum de versuri – că doar și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață – conștient fiind de valoarea literar-artistică discutabilă a textelor mele (mai citesc și eu ce scriu unii, alții) -, cu rugămintea, ca dacă are timp și dorește, să îmi spună părerea dumnealui, curios fiind cam cum le percepe cineva avizat în domeniu. Dl. D.M. a citit vreo câteva pagini, mi-a „scuipat” (la figurat) textele, dezgustat de non-valoarea lor poetică din ochiul lui critic, și obosit de scurta lectură (parafrazez ceea ce el însuși a mărturisit în textul pe care, nu știu exact de ce, l-a șters), m-a etichetat ca fiind „un poet fără de poezie”, a făcut o poză, două, cu părerea dumnealui și a postat-o frumușel spre public pe blogul personal.

No, ce era să fac? (Tocmai am scris că și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață) I-am mulțumit omului pentru timpul acordat mie, și am înghițit în sec, repetându-mi ceea ce știam deja, și anume faptul că unele cunoașteri te pedepsesc: vrei să afli, află! Dar cum în viață nu se poate sta pe loc, logic, am mers mai departe, înghițindu-mi nodul din gât (ce era să fac cu el? 🙂 ). Dl. D.M. a primit  în urma textului dumnealui (pe blogul personal și pe alte bloguri) mai multe reacții, unele ironic-înțepătoare, altele mai elegante – venite nu neapărat ca o apărare a valorii artistic-poetice a textelor mele, ci mai degrabă ca o critică adusă criticii dumnealui (cel puțin spre completare). În urma acestor reacții, probabil că din cauza lor – n-aș putea spune exact – dumnealui a șters postarea pentru că, din câte înțeleg eu, nu dădea bine numelui său,…- dar să nu mă bag în ce nu cunosc, doar dumnealui știe exact ce și cum.

L-am întrebat atunci dacă motivul pentru care a șters ceea ce a scris are a face cu schimbarea părerii dumnealui față de textele mele, iar răspunsul a fost: Nu! Oricum acum nu mai contează – istoria e apusă, iar eu i-am spus atunci, în scurtul dialog privat ce a urmat, că dacă are ceva de adăugat sau de retras față de primul lui text, să o facă nu în privat, ci public, la fel cum a făcut cu textul critic.

Se pare că lucrul acesta s-a întâmplat zilele trecute, vizavi de cel cel de-al doilea volum de poezie publicat de mine în toamna anului trecut (deci alte texte), lansat la Hunedoara în primăvara acestui an. Între timp dl. D.M. se ocupă la Credo TV de emisiunea Scara Cuvintelor, unde prezintă săptămânal diverse cărți (ca recomandare, bănuiesc). Mi s-a semnalat pe Facebook (eu nu văzusem) că pe pagina facebook a emisiunii a apărut în 12 mai 2016, și coperta volumului meu și câteva cuvinte scrie în dreptul lui.

Mărturisesc că mă miră lucrul acesta, ținând cont de titlurile cărților pe care am văzut că le prezintă, și conform descrierii emisiunii (pe care am găsit-o acolo pe pagină): cititorul realizator va fi selectiv, alegând dintr-un anumit număr de cărți doar pe acelea care, după întâiul principiu, merită a fi prezentate„.  De data aceasta nu l-am mai rugat pe dl.D.M. să împărășească cu mine (sau cu alții) părerea dumnealui față de textele mele, nici nu i-am mai trimis cartea. E foarte adevărat că volumul acesta a fost selectat cu mult mai multă atenție decât primul, și mă mir că dl. D.M. a avut răbdarea să citească, din câte se pare, cel puțin până la pagina 68 (unde se află poezia Pleonasmică) – întregul volum având 102 pagini, cu tot cu cuprins – ba chiar și exemplifică două texte care i-au plăcut – după cum el însuși scrie.

Un volum care adună într-însul o ARS POETICA. Am găsit și versuri care fac, prin ricoșeu, critica criticii mele. Departe de a mă leza, gestul m-a flatat. Căci să fii cauza apariției unor versuri nu e puțin lucru, deși, sincer, nu mi-am dorit niciodată asta. Noul volum al lui Ruben Bucoiu are potențial. Păcat că,…(https://www.facebook.com/1581702428782718/photos)

Evit, zâmbind, să dau glas anumitor dileme și concluzii personale vizavi de măsurătorile și etichetările de care am parte, eu și textele mele – cunoscând cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din volumul acesta, tot la fel cum cunosc cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din primul volum, și/sau amestecul lor cronologic. Dar de…, volumul al doilea, intitulat „Ochiul în plus” a fost publicat în urma unui concurs de manuscrise, nu mi l-am mai publicat singur pe banii mei sau din fondurile Primăriei destinate domeniului cultural. Volumul a fost considerat, de juriul concursului, vrednic de lumina tiparului – am primit si eu cadou 50 de exemplare (din 200 câte au fost publicate) iar restul au fost trimise la bibliotecile școlare din județul Hunedoara. Dacă aspectele astea au sau nu au a face cu lumina unui alt mod de a vedea și cu etichetările de acum, indirecte și oarecum diferite, n-aș putea spune!

Insist să menționez totuși, dacă nu pentru posibilii cititori ai textelor mele (cele publicate deja și cele viitoare), atunci măcar așa pentru mine și pentru dl. Mureșan, fără să știu exact la care dintre texte face referire, că ele nu conțin critica criticii lui, așa cum scrie el, și că din punctul meu de vedere nu are niciun motiv de a se simți nici lezat, nici flatat, așa cum scrie – plus că se știe, de la Platon încoace, din câte am citit și eu, că ideea de măr îi este mereu superioară mărului – și dacă s-a regăsit oarecum printre ceva versuri scrise acolo s-a întâmplat doar datorită principiului (universal valabil) trăit de mine în competiția mea cu mine însumi – și pe care, constat bucurându-mă, am reușit să-l surprind în cuvinte.

Îmi place mult definiția pe care Salvatore Quasimodo a dat-o poeziei: „Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său.”

Profit și de ocazia aceasta, oferită de cuvintele dl. Mureșan (căruia îi mulțumesc din nou pentru timpul acordat mie), și vă invit să citiți și să vă convingeți singuri cum stă treaba cu textele mele poetice și mai ales cu calitatea lor artistic-literară în contextul prezent.

Aaa, și nu uitați, dacă mie nu-mi place prăjitura cu cireșe, nu înseamnă neapărat că nu-i bună! 🙂

http://gramma.ro/produse/m1/6032/40/67/Ochiul-in-plus

ochiul in plus.2015

 

Publicitate

pedalam cubic

Standard

dădeam din pedale pătrat
și rombic pedalam cu viteză
pedalam deformat…
pedalam rotund și ovalic
pedalam  liniar și înalt
pantic și curbic și jalnic
pedalam înclinat…

mâncam pământul cu apă
îl beam cu paharele roți
nehalirea împroșca în spate,
în față
aposul ei noroi nisipos

mâncam peisaje cu ochii
haleam gropile-n evitări
zâmbeam cântece personale și proprii
un chiuit de oameni zburători
zburam la mică și joasă înălțime
cu aripi verticale sub pași
din gânduri făceam trambuline
„ce faci, te lași?! nu te lași!”

și pedalam din mâini și din suflet
înconjurând pământul spiralat
de-aia viteza lui nu se rupe
ci-și vede liniștit de pedalat
pedalam prietenește, triunic
căutând metafora vieții
ce ziceți „viața e o bicicletă-n mișcare!”
am căzut cu toții de acord
ca băieții…

dar ne-am ridicat și-am mers mai departe
pedalam pedala
pedalând sens vieții

Nichita Stănescu: „Ars Poetica”

Standard

Azi, de Ziua Internațională a Poeziei 🙂
„..ca să le-nvăț cum se transportă lumea, de la ea însăși, la ea însăși.””

călătorru'

„Îmi învățam cuvintele să iubească
le arătam inima
și nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.

Le arătam arborii
și pe cele care nu vroiau să foșnească
le spânzuram fără milă, de ramuri.

Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine

și cu lumea.

Apoi
m-am luat pe mine însumi,

m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca sa le-arăt un pod între cornul taurului și iarbă,
între stelele negre ale luminii și pământ,
între tâmpla femeii și tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca niște automobile de curse, ca niște trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinație,
numai ca să le-nvaț cum se transportă lumea,
de la ea însăși,
la ea însăși.”

Nichita Stănescu, Dreptul la timp (1965), Editura Minerva, București, 1988, pg. 44
98b053d11bb33e2dc03a300568f27676

 

Vezi articolul original

Eugen Evu: Cronichetă :)

Standard

Simpleroze la un poet de poet: Ruben Bucoiu

Poetul hunedorean Ruben Bucoiu, care ne-a convins că ESTE încă de la debutul editorial cu |În coaja semnului de întrebare, ed. |Cetate |Deva, 2013, reconfirmă în primul rând valoarea introspectivă, cu nerv filo-ludic, ironismul cu puseuri brusc grave, livresc dar și spontan, în noua-i carte: Ochiul în plus, editura Karina, 2015.

SONY DSC

Foto: Remus Suciu

Arta asociativă a unei limbi românești infraseismice, aluzivul frecvent la hermetismul disimulat în rostiri ars-poetice, aforistice, de facto travaliul subtil eseistic, al autodefinirii în campusul paradoxist, îi asigură discursul atractiv, fără falseturi:

Dacă a avut loc un eșec, înseamnă că eșecul acela a avut succes! ( pag. 18). Ochiul în plus…este cel al epifizei și al reptilianului |( cerebel|) din subconștient…Ludic, el polemizează cu generațiile suspendate, după grila Ulici, via dadaiști și Marin Sorescu.

Zborul cu ochii-ntr- parte, în jos, izbindu-mă de nevăzuta direcție (trecînd cu aripa printr-o frică greoaie…( pag.19).

Ochiul în plus face aluzie la ochiul compus al libelulei Libellis Dragon, poate al insectei Călugărița, poate la cel al Timpului interior.

Uneori profesorul de engleză, descrucișează post- arghezian-agîrbicesc- rebusistic apelează la procedee strict grafice de artificiu, parodiind prin transcrierea fără vocale, via Vakulovski, sau Olga Ștefan

“..eu îi prind cât pot de rpd vorbele,, |Obsesia cuvântului pursânge, resoarbe repetat semnificantul, spre a-l reîntrupa în virtualitatea imponderabilă :

”..fular de cuvinte adun că mi-e frică, de greul tăcerilor, de frigu-i nebun, ..le mână ca pe oi la-ngrășare..”|( pag. 30).

Modernitatea explozivă a poeticii generațiilor mai vechi, așa cum o observăm cel mai elocvent în splendida Listă a dlui Nicolae Manolescu, reculează cumva în paradigmele anilor Rimbaud, a.e.baconski, Foarță, E. Brumaru, via Cărtărescu ș.c.l., fără complexe, parafrazice, explicit tăioase. Poetul este din tagma tranzitivă a fricilor lui Konrad și Popper, Homer, Esop sau Borges, Aura Christi, Ladisalu Daradici, Raisa Boiangiu, Borbely, Komartin, Ianus… prin conexiunile colaterale, aidoma celor neuronice…Arta defulează retro, spre știință, rațional, cum ar spune Radu Ciobanu, sau- altfel,- Ghe Grigurcu…Arta ca ghilotină a sinelui |( v. Paulina Popa). Poetul…umblă și acum cu detectorul de metale peste tot, umblă obosit de umblet, v. Valeriu Bârgău|), ca un nas de câine dresat cu marele magnetofon…să detecteze niște mine în niște tine (poetul, pagina 59).

Întregul volum este ingenios, deoarece „ poveștile se povestesc singure, cu guri luate-mprumut, te miri de unde(pag.79). Practician la o catedră de cartier, poetul scrie grafitti, deloc vetust, ci clar revoltat existențialist, într-o lume ce se autodistruge, autodistrage, auto neantizează în tronuri electronice, recte portaluri…||Ținta este zoon politikon, fie și cu ighemonikon…

Ciudat de vechi, cu tinerele mele mâini adun|, cuvinte și le așez ciudat, de vechi…( v. Volumul anterior). Din areal, are afinități, dar nu le reseamănă, cu Ioan Barb, Constantin Stancu, Ligia Seman, de confesiuni neo-protestante, no problem…

Aproapele de aproape în aripa Bethlen a literaturii hunedorene, Ruben Bucoiu e departe, și bine face, de Bacovia, Labiș, I.P. Bradiceni, Gelu Birău, Adrian Frățilă, și cei undeva numiți „mâna stângă a întunericului”…Întregul exotism al acestui poet imprevizibil este unul tragic, ca textile de la Săpânța, sau unele cărți din biblioteca de zgomote a lui Ion Scorobete, fără a avea …măreția frigului (. V. Niki Hristea Stănescu, Gabriela Melinescu). Ruben Bucoiu își trăiește cathartic, de fapt, poezia, fără a risca ratarea, ca operă.

Unicu-mi sfat ar fi să își editeze cărțile la o editură serioasă și să aspire spre statutul de profesionist al Uniunii Scriitorilor din România.

Eugen Evu

…o plăcută surpriză (cu care mi-am început ziua) din partea scriitorului Eugen Evu. Îi mulțumesc!

„Încurajarea este oxigenul sufletului.”- G. M. Adams

Standard

În contextul recent al prezentării volumului de poezii „Ochiul în plus”  în fața și pentru hunedorenii interesați – cărora le mulțumesc pentru participare -, (că așa-zisa lansare de la Deva n-a fost de fapt o lansare de carte, a fost mai mult o prezentare de concurs) vreau să îi mulțumesc public și lui Alin Cristea pentru promovarea pe care a făcut-o cărții, imediat după apariția ei (octombrie 2015), prin postarea pe blogul România Evanghelică a 10 din poemele pe care le cuprinde. 

Promovând parte din poezia mea (în special cea cu tematică religioasă), Alin Cristea m-a încurajat de-a lungul anilor să continui să caut în cuvinte poezia încă nescrisă (de mine). In rest, cititorul decide mereu cât de mult (sau puțin) timp și interes merită textul scris.
Mulțumesc! 🙂

P1110982

„…am cântat, cu stele hrănindu-mă!”

Standard

Vreau să îi mulțumesc public A.Damei (Rodica Bogdan) pentru încurajările de care mi-a făcut parte de-a lungul anilor, în încercarea mea (așa cum sunt eu în stare) de a sur-prinde poezia în cuvinte.

A.Dama a repostat ieri pe blogul ei Explorarea titlului „Ochiul în plus – titlul celui de-al doilea volum de versuri ce-mi aparține -, scriind următoarele:

„Unii sunt consecvenți să le spună și altora ce văd cu „ochiul în plus”. Alții rămân în urmă… Dacă vezi șaizeci, ce să-i spui semenului tău – că ai văzut șaizeci? Însă dacă vezi „scânteia-ntâlnirii-ntre fire” și dacă vezi că celui ce încearcă să zboare îi cresc aripi, oare cum să taci? Ruben Bucoiu e dintre cei consecvenți cu „Ochiul în plus”.”

În contextul, mai vechi, al întrebărilor (unora) dacă cele scrise de mine merită sau nu eticheta de poezie, într-un comentariu pe blogul lui Dionis Bodiu, comentariu pe care îl puteți găsi aici, A.Dama scria:

„Despre poezia lui Ruben, am scris foarte puțin pe blogul meu – aici m-am referit la un singur poem. Nu atât critic, cât mai ales venind „dinăuntrul” poemului. Mai întâi, am interiorizat textul, apoi am scris despre el. Iar aici, am semnalat doar apariția volumului lui Ruben, fără a face observații critice. După cum se va înțelege, părerea mea este că Ruben scrie poezie, nu că ar fi „un poet fără poezie”. Nu mă dușmăniți pentru ca avem păreri diferite!”

A urmat apoi, în trei episoade, o frumoasă argumentare (personală) a anumitor calități artistic-poetice care nu par a lipsi cu desăvârșire textelor mele:

E normal, zic eu, să fiu încurajat și să îmi iau ca (parte din) repere astfel de texte. Ele cred că reprezintă „hrănirea (aceea) cu stele” la care face referire Pablo Neruda, într-unul din poemele lui (Îngerul păzitor).  Chiar dacă am parte destul de rar de astfel de texte, și mai important e faptul că ele vin din partea cuiva avizat, cunoscător în domeniu. În același comentariu, la care am făcut referire mai sus, putem citi astfel despre A.Dama:

„Eu sunt filolog. Ca să termin facultatea respectivă, am parcurs zeci de mii de pagini de poezie, proză, teatru, eseistică, critică literară, istoria limbii, istoria literaturii, psihologie, filosofie, etc. Asta a fost atunci. Între timp, am mai avut de-a face cu poeți și scriitori, cu manuscrise și festivaluri sau alte activități ale scriitorilor. Mi-am continuat activitatea de filolog în învățământul preuniversitar și universitar. [..] dacă m-am exprimat vizavi de un text […] am făcut-o în cunoștință de…, nu ca un neinițiat.”

După publicarea primului meu volum (În coaja semnului de întrebare, 2013) A.Dama a împărtășit bucuria mea cu cititorii blogului ei, precum și unul dintre poemele mele (Dacă-i spui numele dispare), preferat de ea, lucru pe care l-a făcut și cu altă ocazie – un poem drag mie (Mărirea perspectivelor micșorate) cu atât mai mult prin faptul că i-a plăcut și ei.

Pe amândouă, împreună cu scrierile de pe marginea lor, le găsiți aici:

Mulțumesc! 🙂

a.dama

„Ochiul în plus” – o mică explorare a titlului

Standard

Inițial mi-a trecut prin minte (oare cum de-a fost posibil?) 🙂 ideea de a-mi intitula cartea “Al treilea ochi”, dar prea avea conotații esoterice, prea făcea referire directă la ochiul din frunte, așa că am tăiat-o repede de pe listă. “Plus-ul” îmi pare, de departe, o alegere mult mai bună decât numeralul ordinal, care alinia oarecum lucrurile, îngrădindu-le în interpretarea lor clasică, a celor doi ochi pe care îi avem și un altul, un al treilea – cel al minții, cel al perspectivei personale, al înțelepciunii, ochiul ne-fizic.

Desigur că într-un anumit sens tocmai despre ochiul acesta al meu e vorba, despre perspectiva mea asupra lumii, vieții, despre relația mea cu puterile pozitive și negative ale cuvântului, a interdependențelor dintre ele, a sensurilor, simbolurilor și posibilelor lor interpretări, etc.

Scrisul este cu siguranță un mod de a vedea și de a ajuta și pe alții să vadă (așa)…deci într-un anumit fel, scrisul care ajunge să fie împărtășit este o împrumutare de ochi de la scriitor spre cititor. Și tocmai ăsta este scopul oricărui text publicat, de a ajunge sub ochiul altcuiva, de a fi citit și de altcineva. A. S. Exupery spunea că “secretul e să vezi – scrisul este o consecință.” Dar chiar dacă ochiul vede, are capacitatea să vadă, el are nevoie de lumină, măcar de o anumită lumină, deci de contextul propice văzului, pe care îl poate oferi o carte.

“Ochiul în plus” adaugă, – în varianta aceasta – nespunând totuși ce anume adaugă, nu zice specific în plus la ce, chiar dacă primul gând fuge, desigur, la cei doi ochi care se pare că nu ne sunt suficienți pentru a vedea cât mai mult, cât mai departe, cât mai variat, cât mai larg, pe noi înșine și tot tot ceea ce ne înconjoară. Există o vastă lume care rămâne mereu explorată prea puțin, sau neexplorată, dincolo de lumea fizică pe care o putem vedea cu ochii fizici. Titlul nu spune nici ce fel de ochi e, ci pur și simplu afirmă că există, ca adăugare (ăsta e rostul plusului) și ca variantă de expresie a inutilului, ca manifestare (uneori stânjenitoare) a existenței, prezenței, descoperirii unei utilități al cărei rost ne scapă, trece dincolo de văzul nostru, de capacitatea noastră de a înțelege.

După cum spunem uneori “…sunt în plus” sau “mă simt în plus” ca expresii ale unei aparente nepotriviri, tot așa și poezia are (pentru mulți) conotația inutilului imediat, scopul ei practic fiind greu, spre imposibil, de găsit. Ea rămânând totuși un “plus” al lumii, o componentă permanentă și universală pe care nu o putem scoate nicidecum din ecuația umanului. Omul a scris și va continua să scrie poezie – oricare ar fi forma pe care aceasta și-o găsește în mintea, sufletul și scrisul și cititul omului.

Conotația directă a “ochiului în plus” este perspectiva poetică a văzului ca mod de cunoaștere și interpretare a lumii. Ochiul poetic poate, dar nu trebuie neapărat, să se folosească de ochii fizici, nefiind confundat cu ei și nici dependent de ei. Ochiul acesta în plus (privit la rândul lui sub oricare dintre conotațiile lui, pozitivă sau negativă) nu-și găsește locul în ordinea aparent firească a lucrurilor- motiv pentru care freamătă și caută mereu o altă ordine a firii propice lui.

Lumina poetică e lumina din privirea acestui ochi, care asemenea inimii nu are nimic a face cu inima din piept, ci este un alt soi de inimă care reprezintă în cele din urmă centrul vieții. Tot așa, ochiul acesta este centrul văzului, care adaugă cu plusul lui, perspective noi sau diferite la cele vechi deja existente, pe care sau le schimbă cu totul, sau le completează, explorându-le fisurile și propria incapacitate de a cuprinde întregul (mereu mai mare, mereu în expansiune).

Lipsa plusului (+) ca simbol matematic reprezintă varianta în care toate “socotelile” noastre ar cunoaște doar minusuri/ lipsă/ scădere/ împuținare.

Plusul este și simbol al intersecției, ca posibilitate a schimbării de direcție spre oricare dintre cele patru puncte cardinale – a variantelor multiple, a posibilității alegerilor nesfârșite.

Plusul ca simbol al crucii – al jertfei înlocuitoare, a suferinței ca pedeapsă sau a suferinței ca răscumpărare, îl poate duce pe cititor (cu gândul) către unirea orizontalului cu verticalitatea (măcar într-un punct) – în punctul acela (de vedere) în care sălășluiește ochiul care-l vede – ochiul e în plus, în interiorul lui.

A citi înseamnă, printre altele, a adăuga ochi ochilor tăi, perspectivele altora lângă perspectivele tale, felul lor de a vedea lângă felul tău de a vedea.

“Ochiul în plus” nu este numai ochiul (poetic) al autorului ci este și ochiul interpretativ al cititorului, ca invitație de a-și îmbogăți colecția de ochi, amestecul de priviri într-o nouă privire, al unui nou mod de a vedea, nu cel al autorului singur, nici cel al cititorului singur, ci acela rezultat din împletirea privirilor lor într-o nouă privire, ne-existentă până atunci.

Inutilitatea practică a acestui ochi reprezintă chiar dovada lipsei lui la cel care consideră așa, motiv pentru care îl consideră “în plus”, măsurând și cântărind (în pripă uneori) ca fiind mai important și mai valoros utilul decât frumosul. Dar utilul are frumusețea lui, iar frumosul are utilitatea lui. Ele există deopotrivă, în amestec, în lumea pe care ne-o văd ochii, și în lumea care scapă ochilor noștri fizici. Există așa de mult frumos în lume, așa de multă artă, atâta risipă de artă, că existența și utilitatea ei rămân pentru noi un continuu mister, o chestiune de mirat, de uimit, uimitoare în misterioasa lor existență.

Totuși, frumusețea aceasta – care se exprimă prin diverse forme artistice – chiar și lipsită în aparență de aspectul ei practic, noi nu o considerăm “în plus”, n-o vrem dispărută sau îndepărtată, ci mai degrabă căutăm să ne creștem un ochi pe măsură cu care să vedem ce nu am fost în stare să vedem altă dată. Un fel de lupă, niște ochelari altfel, microscop sau telescop care să adauge privire, claritate, privirii noastre mioape de multe ori, sau de-a dreptul chioare.

Când englezul zice “înțeleg!”, el zice “I see”, adică “văd!” Și cine se poate lăuda că vede, sau vede cum trebuie înțelegerea, neavând nevoie, măcar din când în când de “ochiul în plus” al celuilalt?

Creionul în plus, scaunul în plus, ochiul în plus devine astfel simbol al disponibilului și al disponibilității, nu neapărat ca răspuns la o nevoie imediată, fără de sărăcirea proprie spre îmbogățirea celuilalt – un fel de împărtășire a bogăției care prisosind în-plusul-fiindului ei îmbogățește – într-un fel aparte pe cel care dă, și-un alt fel aparte pe cel ce primește.

ochiul in plus.2015

 

„Cartea este un cadou pe care-l poți deschide de mai multe ori!”

Standard

LCochiulinplus.jpg9

…dacă aici pe blog nu, (unde găsiți aproape tot ce am fost eu în stare să scriu)…atunci unde? 🙂 …vă invit mai aproape! pe cei care vreți, puteți, doriți… 🙂

dialogul nostru-i o stea…

Standard

el e un cal sărit șotronic
de pe vârful stelei pe-un altul
tăind planurile vechi
în sfere cu colțuri ovale
rotunjite pe-o parte
mai ales
și mult mai…

o stea în cinci colțuri
inegal
înmulțite
într-o mereu o altă
socoată
călătorind
cu viteza luminii

brațele ei întinse

clipe zâmbind

Standard

comemorez amintiri
azi e 16, 19, 20…
împing degetul spre dreapta
reminderul digital de sub
ring-tonul setat cândva
și gâlgâi pastila cu apa
compusă din cu totul
altceva

un hap de lumină ca un bec
zumzăind dintr-o dată într-o
comemorare orbită de treburi

apăs rapid cu degetele mari
bifând „weekly event” cu
albastru
următoarea comemorare

 

Povestea drumului (poem african)

Standard

„Tatăl și fiul se duseră în pădure ca să pună curse.
Ei ajunseră la un drum foarte umblat de oameni.
Fiul zise: „Vreau să pun aici cursa.”
Tatăl zise: „Nu-i bine, acesta-i drum de oameni.”
Fiul zise: „Eu totuși o pun.” Și fiul puse cursa în acel loc.
A doua zi fiul găsi pe fratele mamei sale prins în cursă. El strigă: „Tată,
un animal.”
Tatăl strigă: „Ce fel de animal?”
„Fratele mamei.”
Tatăl zise: „Nu ți-am spus? Acum slobozește pe fratele mame-tii și nu-ți mai pune cursa aici.”
Dar fiul nu voi să asculte. El își puse din nou cursa în același loc. A doua
zi se prinse în cursă tatăl tatălui său.
A treia zi, mamă-sa.
A cincea zi fiul prinse în cursă însuși drumul.
Tatăl zise: „Lasă-l să fugă. Dacă nu-l lași să fugă, nu ne mai știm întoarce în sat.”
Fiul nu voi să asculte. El luă drumul, îl strânse și-l băgă n sac. Și sacul el îl luă pe umeri, dar, când să se întoarcă cu tatăl său, ei nu mai putură să vază decât tufe.
Ei nu mai găsiră satul.
În cele din urmă fiul își aruncă povara pe pământ. Numaidecât drumul
sări și fugi în sat. Fiul și tatăl său fugiră după el.
În sat fiul prinse din nou drumul.
Oamenii ziceau: „Acum drumul este al fiului, căci el l-a prins.” Fiul zise:
„Așa este. Drumul acesta este al meu, și nimeni nu mai are dreptul să
meargă pe el.”
Și-ntr-adevăr nimenea nu mai merse pe acel drum, și drumul deveni
foarte trist și muri în cele din urmă.”

 – traducere de Lucian Blaga, Patru milenii de poezie, Humanitas, 2012

„Melodie povestită”.3

Standard

Povestea este istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. Poate fi născocire, scornitură, minciună, sau o întâmplare,  un fapt, o problemă (care atrage atenția, care merită atenție).

Melodia este o succesiune de sunete îmbinate după regulile ritmului și ale modulației, pentru a alcătui o unitate cu sens expresiv.  E o compoziție muzicală, un cântec cu sonoritate plăcută; armonie si muzicalitate (poetică, în cazul de față).

„Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

În strofa a treia (a poeziei lui Nichita, că despre ea mi-a venit a scrie) planurile (cel temporal, cel puțin) se schimbă, deși ele sunt continue și în continuare, sunt conectate între ele și prelungi.

Atunci-ul” devine „acum„, tot așa cum acel atunci (acum) de atunci a putut fi numit așa doar comparat/raportat la un alt atunci. Atunci, zice prima strofă, era așa – acum, zice stofa a treia, este (puțin) altfel – și acest „altfel” pare a fi subiectul/ aspectul pe care ni-l prezintă muzica celui de-al treilea episod al poveștii.

Deși, datorită curgerii line, lucrurile par a se întâmpla de la sine, ele de fapt converg, se întâlnesc prin suprapunere, creând o nouă dimensiune (asemenea planurilor orizontale care prin suprapunere lor dau naștere cubului) – își dau întâlnire într-o binnecuvântată „intersecție.”

El își poartă dragostea (I), ea își flutură coama (II), iar întâmplarea i-o aduce în cale (III). Fiecare contribuie cu ceva într-o relație de interdependență care astfel își ajunge timpul în care devine nu doar posibilă, ci și vizibilă. Întâmplarea ca forță care pune lucrurile/ oamenii împreună, față în față, care-i „forțează” astfel (neforțându-i, desigur) să se intersecteze în priviri, poate-n vorbă sau gesturi, sau alte moduri de comunicare, face din două căi una – măcar într-un punct al lor – cel în care se suprapun intersectându-se.

„Destinul lucrează prin detalii…” vorba aceea, iar detaliilor le lipim în frunte eticheta de… întâmplare – pentru că ne scapă vastul mecanism al sforilor din spatele lor, și deși ne mirăm uneori sub lumina unei/unor coincidențe, rămânem în ceața de dincoace de misterul generator de întâmplare – care are și ea adjectivele ei, după măsurătorile de care dispunem, fiind, putând fi, teribilă, sau teribil de frumoasă, spurcată spre blestem, sau binecuvântată cu toate posibilitățile ei gri-umbroase dintre albul și negrul etichetărilor.

Roata paradoxală a întâmplării face să se întâmple oameni, iar oamenii fac să se întâmple întâmplarea. Nu mai contează până la urmă – a cărei urmă nu poate fi ajunsă – care-i oul și care-i găina, și în niciun caz nu poate fi cântărită corect valoarea/importanța lor în ecuația aceasta a unei alte matematici, în care eu și cu tine, înmulțiți și împărțiți, adunați și scăzuți rămânem aceeași și „nu știm, vai, nu știm cât facem.

Apropierea însă aduce cu sine cunoaștere, iar cunoașterea aduce schimbare, schimbarea aduce la rândul ei schimbări, care aduc/duc la mai multă (mai altfel de) cunoaștere. Până la urmă, pe oricare dintre tărâmuri ne-am afla, cu piciorul, cu sufletul, cu ochiul, tot ce ni se întâmplă este transformare; norocul nostru e că înfățișării ei i se pune punct (la un moment dat), dăm pagina și începem (să citim) un alt poem.

Când răsar zorile (zorile alea speciale) lumina lumânării se întunecă, fiind cucerită de o lumină mai mare. Tot așa pățește luna – soarele nopții – și tot așa pățește (după cum pare a ni se spune) orice soare personal, căruia îi zicem – și noi ca și el – „soarele meu” care deși ne-a luminat mai mult sau mai puțin întunericul de dinaintea pașilor, luminându-ne orizontul cel mic al imediatului ne-a întunecat orizontul cu ampla și maiestuoasa lui depărtare.

Lanterna e ridicolă, nefolositor de dăunătoare atunci când vrei să admiri stelele, prin urmare e absolut logic și de dorit ca în lumina binecuvântată a întâmplării soarele cel mic să fie înghițit de cerul cel mare, soarele personal să se întunece pentru ca cerul să-și poată arăta sticloasele stele, mai multe și cu o altă lumină. Până la urmă metafora aleasă e doar o reprezentare a realității (fie ea subiectivă, obiectivă sau/și amestecată). Ar fi putut la fel de bine să aleagă oceanul și pietricelele sclipitoare sau scoicile de pe țărm – însă a asculta într-o scoică muzica, melodia oceanului, atunci când oceanul însuși cântă lângă tine…poate fi și este și asta varianta unei perspective…dar nu știu ce să zic…

Cum altfel?..poemul se întinde și se tot întinde asemenea lumii poetice, care deși explorată rămâne mereu neexplorată, și/sau a dragostei care deși e și poate fi cunoscută rămâne mereu un mister, o necunoscută.

Orizontul ochiului e în expansiune; se gândea până la orizont într-o vreme și era un orizont, un nou orizont de gânduri, ba chiar reușise să se gândească până dincolo de orizont, până la soare, iar acum, într-o încordare la care n-am nicio explicație, se gândește până la stele…

Știți imaginea aia de la DreamWorks, care apare uneori la începutul filmului, în care băiețașul se sprijină pe genunchiul lui, sprijinit de cornul lunii și-și lasă firul undiței în balta unei găuri de cheie prin care lumina suprapusă a mai multor priviri zărește un el și o ea în lumina suprapusă a unor mereu învechite-in-nou orizonturi…

Așa și eu! 🙂 Ce melodie! Ce poveste!

Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

„Melodie povestită”.2 (pe malul apei lui Nichita)

Standard

„Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…”

Ochiul, melodia, povestea se mută spre ea – ea, cea spre care își purta/ poartă el iubirea – spre ea și sprea aparența/ apariția ei exterioară, spre forma ei subțire, spre părul ei negru și învolburat, denumit coamă, spre lungimea lui fluturată pe umeri…”…ți-o lăsai„, zice el, ca pe o alegere (dintre mai multe alegeri).

El își „purta dragostea„, ea își lăsa coama să fluture – își lăsa frumusețea să zboare, nezburând; o lăsa să fie vizibilă, ca pe-un drapel, ca pe elementul ei definitoriu. 

Dar, pe lângă fâlfâirea non-verbală a frumuseții ei exterioare, e scoasă în evidență puterea ei verbală care-i stă pe buze (rujul verbal al frumuseții, cu duala lui putere) care „ucide fantome” – putere care fiind glăsuită, asemenea tuturor vorbelor, are putința morții și a vieții. Ucigând fantome creează lumi cu fantome ucise – ucide bântuirea, sau zgomotele lor prelungi, sau pruncii lor, ecourile. Învăluită în glasul ei se instaurează ca regină, tronând cu glasul ei peste glasul lor, cu viața ei tronând peste viața și moartea lor. Bântuirea trecutului cu umbrele lui de frică (de soiuri și forme fantomatice) e ucisă de glasul feminim al prezentului. 

Al treilea episod al strofei este dansul, indirect prezentat, al celor doi: noi-ul. Ea, cu forma ei și cu glasul ei ucigător de moarte și de rămășițele morții, devine – ne este prezentată ca fiind deja lumina vieții lui, soarele în jurul căruia se învârte și gravitează inima lui – cu bătaia ei cu tot – inima lui cu dovada de netăgăduit  a vieții din ea; „…ca o planetă ce-ntârzâie” zice el, comparând relația vizibil-invizibilă dintre ei cu  realitatea cosmic-planetară care ne cuprinde.

Ochiul, povestea, melodia se distanțează din/de microcosmosul interior  spre macrocosmosul interior-exterior și legătura nevăzută își capătă dimensiunea vizibil-revelatoare a metaforei. Ocolul pe il dădea – înconjurarea fără de grabă, stabilește și dezvăluie atracția vizibil-invizibilă dintre ei, el devenit magnetic atras, ținut captiv, ea devenită centrul care atrage și care face, nefăcând, ca bătaia inimii lui să graviteze, fără de grabă, în jurul ei.

Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

„Melodie povestită” – …de Nichita

Standard

Am dat de poezia asta și m-a provocat s-o învăț pe de rost…by heart 🙂 – ce expresie – că mi-a plăcut, de-aia! – ca reper de aparentă simplitate în limbaj pentru o adâncime de simțire și de metaforică exprimare…de relație dintre el și ea, la un moment dat. Felul ăla în care dragostea răzbate între ei. Felul în care o descrie el, și care pentru mine, cititorul, devine reper ideal și/sau valoric, prin varianta ei artistică.

Nu contează că nu poate fi la toți la fel, și că fiind diferit nu se va realiza niciodată la fel la nimeni – te face (mă face) să te oftici că el a avut ce descrie – în felul în care a făcut-o…chiar și dacă, să zicem, a inventat-o. 🙂

„Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.”

Dragostea e primul cuvânt – cum altfel?- pivotul, axa invizibilă în jurul căreia se învârte poemul, cei doi: el și ea, tu și eu citind, noi. Cântecu ăsta al lui – melodia asta povestită – care pare a fi o scrisoare de dragoste pentru ea, sau o constatare de-a lui în dreptul lui, o confesiune „publică”. Subiectul fiind el și ea (dragostea) ne este prezentat direct, fără introduceri, natural, fără artificii poetice, fără comparații, metafore sau alte figuri de stil.

Ochiul n-are încotro, fuge imediat pe linia timpului și vede/ observă fără dificultate că dragostea asta e cu destinatar, e o dragoste „purtată” de el către ea, într-un timp de „atunci„. Trecutul acestui segment, și felul în care e prezentat nu indică faptul că s-a gătat, deși ar putea părea așa, că atunci era și acum nu mai este, chiar dacă timpul e trecut, ci mai mult scoate în evidență efectele creatoare ale acestei purtări – „făcea din mine” – ceva ce n-am mai fost, și „acum” când scriu, ar zice el, doar prezint un segment trecut, ca pe o amintire dragă: dragostea care are doi destinatari – unul direct: ea, și unul indirect: el. 

El poartă dragostea către ea, iar acțiunea asta de purtare acționează asupra lui, făcându-l, transformându-l în sus spre frumusețe. „Aproape„, zice el… „făcea din mine un bărbat aproape frumos”– și simți direcția, și apropierea, și aproape atingerea țintei, Ai senzația atingerii, senzația ajungerii, fiind încă loc, încă drum de parcurs. A fi aproape de frumusețe, a fi aproape frumos înseamnă a nu rătăci departe de ea, a te afla în proximitatea ei, sub influența și lumina ei. Frumusețea ca urmare a dragostei purtate – dragostea purtată spre altul (nu spre sine)- dragostea care înfrumusețează (în primul rând) purtătorul. Cine nu-și dorește înfrumusețarea aceasta, geneza aceasta de frumusețe?

Iată prima descriere a dragostei purtate, a dragostei ca verb, care atinge corzile sensibile ale inimii zâmbind, prezentată fiind ca pe o experiență trăită, ca pe un act re-modelator de care a avut, și poate că încă mai are (în momentul în care scrie) parte – dragostea de la el către ea, dragostea purtată de el către ea – mai-fericirea dăruirii. Câștigul e al celui ce oferă, al celui care poartă, dând fără să piardă, ci din contră, schimbul fiind unul de dorit: dai dragoste și primești înapoi mai multă frumusețe. Dar dragostea asta, felul ăsta de dragoste, trebuie neaparat să fie curat, fără de viclenie – să nu ți-o porți ție – nici măcar ca umbră de gînd de câștig personal – să i-o porți ei. Atunci, și numai atunci, are garanția apropierii de mai mult fumos.

Aproape” ăla poartă și adn-ul sincerități și al realului, al smereniei, al faptului că deși direcția e bună, totuși mai e de mers, nu e ceva de apucat. Deși e aproape și se vede, deși se poate atinge rămâne mereu ceva de ne-atins. Mai e timp, mai e loc, mai e distanță, parcurgere, purtare.

Frumusețea este direcția dragostei purtată spre celălalt. Dragostea este forța transformatoare în om: din urât în frumos, din frumos în mai frumos. Poartă spre ea dragostea ta și ea îți va da înapoi frumusețea ei – a dragostei – a ei, a femeii, dar și a ta. Îți va da, sau îți va reda frumusețea, și nu doar atât, îți va reda capacitatea de înfrumusețare. 

Dragostea și frumusețea conlucrând duc lucrurile/oamenii la un alt nivel, al gâdului, al gândirii – al ochiului interior – care percepe altfel exteriorul, al orizontului de gânduri, sau și mai bine al unui alt orizont – al unei noi perspctive. Ba chiar și a unei noi putințe – neputincioasă înainte – gândul se duce departe, chiar dincolo de departe, spre noi orizonturi luminoase. 

„Mă gândeam până la orizont,
și chiar izbutisem să mă gândesc
până la soare.”

[…] 🙂

Ps. După cum soarele nu-i doar lumină, și orizontul e mai mult, și gândul, și mai ales izbutirea…etc., etc., etc.

melodie

îngerul beţiv

Standard

uite-o stea căzătoare
zici tu

și-mpachetezi repede o dorință
cu pleoapele

mie mi se opresc camioane pe buze
camioane lungi de tăcere
nu claxonați, le strig,
nu claxonați!
aici e zonă rezidențială
dorm pruncii zâmbind
și toamna vine întotdeauna la vreme
aici se respectă locurile de parcare
și nu se aruncă aiurea
gunoaiele

nu-i stea căzătoare
zic eu

e un înger bețiv
care a depășit limita
de viteză

care ține între degete timpul
fumându-l

și aruncă cu nepăsare
scrumul pe geam

uite, vezi?
ori merge aiurea

cu spatele,
ori a aprins farurile

invers