Arhive pe categorii: personale

„Cu jumătăți de lumini în suflet..” vorba lui Eliade :)

Standard

(„..expresia e nefericită, dar nu știu cum aș putea exprima altfel senzația, care nu e nici aceea a luminilor intermitente, nici a luminilor minime, nici a semiumbrei..”)

Sunt tentat să o asemăn cu senzația ratării – dar aia presupune automat o țintă 🙂 ..și ar putea fi cazul, dacă ținta n-ar fi discutabilă. Deci nu e cazul!

Din fericire, pentru mine, ea este discutabilă și scriu rândurile astea ca să mă „eliberez” de ea, pentru că n-a fost niciodată ținta mea, ca sens al direcției spre care mă îndrept sau m-am îndreptat, ca destinație pe care s-o fi vrut ajunsă.

Este dreptul oricui să emită păreri despre orice și oricine, despre tot și despre toate. Este dreptul oricui de a judeca măsura în care ele se potrivesc sau nu cu ceea ce, la modul general numim realitate, și este dreptul oricui de a fi sau nu de acord, de a se arăta interesat sau indiferent.

Cu ani în urmă, prin aprilie 2010, urmare a anumitor texte postate de mine aici pe blogul ăsta, în contextul mai larg al scrierilor poetice care se nasc în mediul evanghelic din care și eu fac parte, și probabil că și în alte contexte personale și situaționale, precum trista plecare dintre noi a poetului Ionatan Piroșca, dl Alin Cristea scria despre mine pe blogul dumnealui cuvinte frumoase de speranță și încurajare, precum „Tînărul poet hunedorean ar putea fi un alt Ionatan, din care să mușcăm cu poftă…”  sau cuvinte chiar mai îndrăznețe, precum „– iată poetul care ne va mîngîia de pierderea lui Ionatan.

Chiar dacă atunci când am citit cele scrise am zâmbit măgulit de un astfel de gând, și „aripa” mea poetică, oricum ar fi ea, parcă a simțit sub ea vântul susținerii, de-a lungul anilor am tras tot mai mult concluzia (spre convingere) că gândul acesta al lui Alin Cristea nu este realizabil (în dreptul meu); că eu nu pot și nu aș putea fi un alt Ionatan (chiar şi să vreau), și nici nu voi fi vreodată – lucru pe care, de altfel, nu mi l-am propus niciodată, și pe care nu mi-l doresc.

Îmi doresc să scriu poezie – asta da!

Dezamăgirile au loc doar pentru că au fost create așteptări care n-au ajuns la împlinire, tot așa după cum putem vorbi despre ratări doar în contextul țintelor. Pluralul formulării „..să îi aduc aminte de speranțele pe care ni le punem în el..” m-a mirat imediat de cum am citit, iar marea nevoie a evanghelicilor români „de un monarh al poeziei care să strălucească deasupra mediocritității liricii confesionale” rămâne un podium pe care istoria va stabili cine va fi/a fost capabil să-l urce.

Astea fiind spuse, îmi place formularea Legii Nr.8/1996, privind dreptul de autor: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare, independent de valoarea si destinatia lor.” 🙂

Îmi place gândul-concluzie scris de Brâncuși: „La umbra marilor copaci nu crește nimic!”

Şi-mi place şi cel de-al doilea Gând al lui Nichita: „Vreau să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta: eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie.”

Anunțuri

Când să te iei și când să nu te iei după „critică”? – that is the question :)

Standard

Am văzut de multe ori de-a lungul anilor, și la mine și la alții, că graba strică treaba, cum zice proverbul, și pripa (scrisului în public) nu-i cu schepsis, de multe ori, și că dacă nu te gândești bine înainte să scrii, și că dacă nu-ți alegi cu grijă cuvintele și ideile..hmm.., în loc să rezolvi ce ți-ai propus, împarți „problema” în mai multe probleme, sau faci din țânțar armăsar – și constați abia după (cu regret) că nu era deloc cazul.

Acestea fiind spuse, ezit între da și nu gândindu-mă și încercând să înțeleg cum sunt unele treburi cu unele chestii, și dacă-i mai bine să scriu, sau ar fi și mai bine să tac și să-mi văd liniștit de treburile mele și de ceea ce știu și-mi place mie să fac.

Totuși, în cazul unor balanțe trebuie încercată cât de cât echilibrarea lor – și în cazul unor perspective, trebuie încercată cât de cât completarea lor – pentru că de ce să creadă cititorul (unii dintre cititori, cel puțin) că pe lângă perspectiva proprie pe care are o are, mai există doar încă o altă perspectivă, spusă/scrisă ca pe o altă lentilă prin care se văd lucrurile într-o anumită culoare – ca două jumătăți care formează un întreg – și de ce să nu încerc să aduc aminte cititorului că lucrurile nu stau mereu așa, ci mai degrabă părerile vizavi de un lucru, de o situație, de o carte (ca în cazul de față), sunt ca feliile de pizza – mai multe!, niciodată doar două (decât dacă așa vrea să o împartă cel care ține cuțitul – că așa îi face lui plăcere).

Prin urmare, se pare că cel puțin la început de drum, ne învârtim din start în cercul triunic al autorului-cititorului-și criticului, și avem cel puțin trei păreri interpretative, trei moduri de a vedea și de a percepe un text, care nu neapărat seamănă între ele. Desigură că orice cititor, potrivit cu volumul de lectură pe care îl are, este și un critic (mai mult sau mai puțin avizat) al textului – dar, după caz, își ține părerile pentru el, se bucură sau nu de textul citit, îi place sau nu, și influențează, sau nu, pe cei din cercul lui de prieteni prin părerea exprimată pe care o are, atunci când dorește să și-o exprime sau când îi este solicitată. Când criticul este avizat, lucrurile nu mai stau chiar așa, influența lui are alt impact, altă rază.

Toți, fără excepție, emitem judecăți, iar oamenii care le aud/citesc sunt de acord cu noi, sau ne contrazic. Se iau după ce li se spune sau au puterea de a gândi/merge stabilind alte direcții. Se pare că cei din orașele mari zic că viața la țară e plictisitoare, iar cei de la țară zic că viața la oraș e nebună. Maneliștii își dau muzica tare – și zic că aia e singura muzică adevărată, și aproximativ tot așa fac și rockerii, iubitorii de rap, sau alt gen muzical, modernitatea în genere având mereu ca trăsătură definitorie faptul că se învechește repede, cum bine observa cineva, și e mereu în schimbare, precum moda vremii.

Uneori, nici măcar nu ne mai interesează prea mult cine sau dacă are dreptate, ci toți și toate își dau cu părerea deopotrivă, aprobându-se și/sau dezaprobându-se reciproc și la nesfârșit. Au scris alții, scriu și eu! Am scris eu, a scris și el. A scris și el, au scris și alții. Am scris din nou, a scris din nou. A scris din nou, scriu din nou! Nu neapărat din pricina asta – ci așa, ca o adăugare de perspectivă la alte perspective. Și tot așa, fără să putem opri spirala, fără să aflăm (decât din când în când, pe ici, pe colo) cine și în ce fel a influențat pe cine, cât de mult în bine – ca încurajare, cât de mult în rău – ca descurajare, și cât de corect sau greșit am etichetat la un anumit moment binele și răul ăsta al perspectivei personale.

Cu aproximativ trei ani în urmă, după ce printr-un prieten (un hunedorean mutat la Cluj) m-am „împrietenit” pe Facebook cu dl. Dorin Mureșan (scriitor și critic literar), i-am trimis printr-o verișoară (mutată și ea la Cj.) unicul și proaspătul meu volum de versuri – că doar și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață – conștient fiind de valoarea literar-artistică discutabilă a textelor mele (mai citesc și eu ce scriu unii, alții) -, cu rugămintea, ca dacă are timp și dorește, să îmi spună părerea dumnealui, curios fiind cam cum le percepe cineva avizat în domeniu. Dl. D.M. a citit vreo câteva pagini, mi-a „scuipat” (la figurat) textele, dezgustat de non-valoarea lor poetică din ochiul lui critic, și obosit de scurta lectură (parafrazez ceea ce el însuși a mărturisit în textul pe care, nu știu exact de ce, l-a șters), m-a etichetat ca fiind „un poet fără de poezie”, a făcut o poză, două, cu părerea dumnealui și a postat-o frumușel spre public pe blogul personal.

No, ce era să fac? (Tocmai am scris că și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață) I-am mulțumit omului pentru timpul acordat mie, și am înghițit în sec, repetându-mi ceea ce știam deja, și anume faptul că unele cunoașteri te pedepsesc: vrei să afli, află! Dar cum în viață nu se poate sta pe loc, logic, am mers mai departe, înghițindu-mi nodul din gât (ce era să fac cu el? 🙂 ). Dl. D.M. a primit  în urma textului dumnealui (pe blogul personal și pe alte bloguri) mai multe reacții, unele ironic-înțepătoare, altele mai elegante – venite nu neapărat ca o apărare a valorii artistic-poetice a textelor mele, ci mai degrabă ca o critică adusă criticii dumnealui (cel puțin spre completare). În urma acestor reacții, probabil că din cauza lor – n-aș putea spune exact – dumnealui a șters postarea pentru că, din câte înțeleg eu, nu dădea bine numelui său,…- dar să nu mă bag în ce nu cunosc, doar dumnealui știe exact ce și cum.

L-am întrebat atunci dacă motivul pentru care a șters ceea ce a scris are a face cu schimbarea părerii dumnealui față de textele mele, iar răspunsul a fost: Nu! Oricum acum nu mai contează – istoria e apusă, iar eu i-am spus atunci, în scurtul dialog privat ce a urmat, că dacă are ceva de adăugat sau de retras față de primul lui text, să o facă nu în privat, ci public, la fel cum a făcut cu textul critic.

Se pare că lucrul acesta s-a întâmplat zilele trecute, vizavi de cel cel de-al doilea volum de poezie publicat de mine în toamna anului trecut (deci alte texte), lansat la Hunedoara în primăvara acestui an. Între timp dl. D.M. se ocupă la Credo TV de emisiunea Scara Cuvintelor, unde prezintă săptămânal diverse cărți (ca recomandare, bănuiesc). Mi s-a semnalat pe Facebook (eu nu văzusem) că pe pagina facebook a emisiunii a apărut în 12 mai 2016, și coperta volumului meu și câteva cuvinte scrie în dreptul lui.

Mărturisesc că mă miră lucrul acesta, ținând cont de titlurile cărților pe care am văzut că le prezintă, și conform descrierii emisiunii (pe care am găsit-o acolo pe pagină): cititorul realizator va fi selectiv, alegând dintr-un anumit număr de cărți doar pe acelea care, după întâiul principiu, merită a fi prezentate„.  De data aceasta nu l-am mai rugat pe dl.D.M. să împărășească cu mine (sau cu alții) părerea dumnealui față de textele mele, nici nu i-am mai trimis cartea. E foarte adevărat că volumul acesta a fost selectat cu mult mai multă atenție decât primul, și mă mir că dl. D.M. a avut răbdarea să citească, din câte se pare, cel puțin până la pagina 68 (unde se află poezia Pleonasmică) – întregul volum având 102 pagini, cu tot cu cuprins – ba chiar și exemplifică două texte care i-au plăcut – după cum el însuși scrie.

Un volum care adună într-însul o ARS POETICA. Am găsit și versuri care fac, prin ricoșeu, critica criticii mele. Departe de a mă leza, gestul m-a flatat. Căci să fii cauza apariției unor versuri nu e puțin lucru, deși, sincer, nu mi-am dorit niciodată asta. Noul volum al lui Ruben Bucoiu are potențial. Păcat că,…(https://www.facebook.com/1581702428782718/photos)

Evit, zâmbind, să dau glas anumitor dileme și concluzii personale vizavi de măsurătorile și etichetările de care am parte, eu și textele mele – cunoscând cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din volumul acesta, tot la fel cum cunosc cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din primul volum, și/sau amestecul lor cronologic. Dar de…, volumul al doilea, intitulat „Ochiul în plus” a fost publicat în urma unui concurs de manuscrise, nu mi l-am mai publicat singur pe banii mei sau din fondurile Primăriei destinate domeniului cultural. Volumul a fost considerat, de juriul concursului, vrednic de lumina tiparului – am primit si eu cadou 50 de exemplare (din 200 câte au fost publicate) iar restul au fost trimise la bibliotecile școlare din județul Hunedoara. Dacă aspectele astea au sau nu au a face cu lumina unui alt mod de a vedea și cu etichetările de acum, indirecte și oarecum diferite, n-aș putea spune!

Insist să menționez totuși, dacă nu pentru posibilii cititori ai textelor mele (cele publicate deja și cele viitoare), atunci măcar așa pentru mine și pentru dl. Mureșan, fără să știu exact la care dintre texte face referire, că ele nu conțin critica criticii lui, așa cum scrie el, și că din punctul meu de vedere nu are niciun motiv de a se simți nici lezat, nici flatat, așa cum scrie – plus că se știe, de la Platon încoace, din câte am citit și eu, că ideea de măr îi este mereu superioară mărului – și dacă s-a regăsit oarecum printre ceva versuri scrise acolo s-a întâmplat doar datorită principiului (universal valabil) trăit de mine în competiția mea cu mine însumi – și pe care, constat bucurându-mă, am reușit să-l surprind în cuvinte.

Îmi place mult definiția pe care Salvatore Quasimodo a dat-o poeziei: „Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său.”

Profit și de ocazia aceasta, oferită de cuvintele dl. Mureșan (căruia îi mulțumesc din nou pentru timpul acordat mie), și vă invit să citiți și să vă convingeți singuri cum stă treaba cu textele mele poetice și mai ales cu calitatea lor artistic-literară în contextul prezent.

Aaa, și nu uitați, dacă mie nu-mi place prăjitura cu cireșe, nu înseamnă neapărat că nu-i bună! 🙂

http://gramma.ro/produse/m1/6032/40/67/Ochiul-in-plus

ochiul in plus.2015

 

Eugen Evu: Cronichetă :)

Standard

Simpleroze la un poet de poet: Ruben Bucoiu

Poetul hunedorean Ruben Bucoiu, care ne-a convins că ESTE încă de la debutul editorial cu |În coaja semnului de întrebare, ed. |Cetate |Deva, 2013, reconfirmă în primul rând valoarea introspectivă, cu nerv filo-ludic, ironismul cu puseuri brusc grave, livresc dar și spontan, în noua-i carte: Ochiul în plus, editura Karina, 2015.

SONY DSC

Foto: Remus Suciu

Arta asociativă a unei limbi românești infraseismice, aluzivul frecvent la hermetismul disimulat în rostiri ars-poetice, aforistice, de facto travaliul subtil eseistic, al autodefinirii în campusul paradoxist, îi asigură discursul atractiv, fără falseturi:

Dacă a avut loc un eșec, înseamnă că eșecul acela a avut succes! ( pag. 18). Ochiul în plus…este cel al epifizei și al reptilianului |( cerebel|) din subconștient…Ludic, el polemizează cu generațiile suspendate, după grila Ulici, via dadaiști și Marin Sorescu.

Zborul cu ochii-ntr- parte, în jos, izbindu-mă de nevăzuta direcție (trecînd cu aripa printr-o frică greoaie…( pag.19).

Ochiul în plus face aluzie la ochiul compus al libelulei Libellis Dragon, poate al insectei Călugărița, poate la cel al Timpului interior.

Uneori profesorul de engleză, descrucișează post- arghezian-agîrbicesc- rebusistic apelează la procedee strict grafice de artificiu, parodiind prin transcrierea fără vocale, via Vakulovski, sau Olga Ștefan

“..eu îi prind cât pot de rpd vorbele,, |Obsesia cuvântului pursânge, resoarbe repetat semnificantul, spre a-l reîntrupa în virtualitatea imponderabilă :

”..fular de cuvinte adun că mi-e frică, de greul tăcerilor, de frigu-i nebun, ..le mână ca pe oi la-ngrășare..”|( pag. 30).

Modernitatea explozivă a poeticii generațiilor mai vechi, așa cum o observăm cel mai elocvent în splendida Listă a dlui Nicolae Manolescu, reculează cumva în paradigmele anilor Rimbaud, a.e.baconski, Foarță, E. Brumaru, via Cărtărescu ș.c.l., fără complexe, parafrazice, explicit tăioase. Poetul este din tagma tranzitivă a fricilor lui Konrad și Popper, Homer, Esop sau Borges, Aura Christi, Ladisalu Daradici, Raisa Boiangiu, Borbely, Komartin, Ianus… prin conexiunile colaterale, aidoma celor neuronice…Arta defulează retro, spre știință, rațional, cum ar spune Radu Ciobanu, sau- altfel,- Ghe Grigurcu…Arta ca ghilotină a sinelui |( v. Paulina Popa). Poetul…umblă și acum cu detectorul de metale peste tot, umblă obosit de umblet, v. Valeriu Bârgău|), ca un nas de câine dresat cu marele magnetofon…să detecteze niște mine în niște tine (poetul, pagina 59).

Întregul volum este ingenios, deoarece „ poveștile se povestesc singure, cu guri luate-mprumut, te miri de unde(pag.79). Practician la o catedră de cartier, poetul scrie grafitti, deloc vetust, ci clar revoltat existențialist, într-o lume ce se autodistruge, autodistrage, auto neantizează în tronuri electronice, recte portaluri…||Ținta este zoon politikon, fie și cu ighemonikon…

Ciudat de vechi, cu tinerele mele mâini adun|, cuvinte și le așez ciudat, de vechi…( v. Volumul anterior). Din areal, are afinități, dar nu le reseamănă, cu Ioan Barb, Constantin Stancu, Ligia Seman, de confesiuni neo-protestante, no problem…

Aproapele de aproape în aripa Bethlen a literaturii hunedorene, Ruben Bucoiu e departe, și bine face, de Bacovia, Labiș, I.P. Bradiceni, Gelu Birău, Adrian Frățilă, și cei undeva numiți „mâna stângă a întunericului”…Întregul exotism al acestui poet imprevizibil este unul tragic, ca textile de la Săpânța, sau unele cărți din biblioteca de zgomote a lui Ion Scorobete, fără a avea …măreția frigului (. V. Niki Hristea Stănescu, Gabriela Melinescu). Ruben Bucoiu își trăiește cathartic, de fapt, poezia, fără a risca ratarea, ca operă.

Unicu-mi sfat ar fi să își editeze cărțile la o editură serioasă și să aspire spre statutul de profesionist al Uniunii Scriitorilor din România.

Eugen Evu

…o plăcută surpriză (cu care mi-am început ziua) din partea scriitorului Eugen Evu. Îi mulțumesc!

„Încurajarea este oxigenul sufletului.”- G. M. Adams

Standard

În contextul recent al prezentării volumului de poezii „Ochiul în plus”  în fața și pentru hunedorenii interesați – cărora le mulțumesc pentru participare -, (că așa-zisa lansare de la Deva n-a fost de fapt o lansare de carte, a fost mai mult o prezentare de concurs) vreau să îi mulțumesc public și lui Alin Cristea pentru promovarea pe care a făcut-o cărții, imediat după apariția ei (octombrie 2015), prin postarea pe blogul România Evanghelică a 10 din poemele pe care le cuprinde. 

Promovând parte din poezia mea (în special cea cu tematică religioasă), Alin Cristea m-a încurajat de-a lungul anilor să continui să caut în cuvinte poezia încă nescrisă (de mine). In rest, cititorul decide mereu cât de mult (sau puțin) timp și interes merită textul scris.
Mulțumesc! 🙂

P1110982

„Ochiul în plus” – o mică explorare a titlului

Standard

Inițial mi-a trecut prin minte (oare cum de-a fost posibil?) 🙂 ideea de a-mi intitula cartea “Al treilea ochi”, dar prea avea conotații esoterice, prea făcea referire directă la ochiul din frunte, așa că am tăiat-o repede de pe listă. “Plus-ul” îmi pare, de departe, o alegere mult mai bună decât numeralul ordinal, care alinia oarecum lucrurile, îngrădindu-le în interpretarea lor clasică, a celor doi ochi pe care îi avem și un altul, un al treilea – cel al minții, cel al perspectivei personale, al înțelepciunii, ochiul ne-fizic.

Desigur că într-un anumit sens tocmai despre ochiul acesta al meu e vorba, despre perspectiva mea asupra lumii, vieții, despre relația mea cu puterile pozitive și negative ale cuvântului, a interdependențelor dintre ele, a sensurilor, simbolurilor și posibilelor lor interpretări, etc.

Scrisul este cu siguranță un mod de a vedea și de a ajuta și pe alții să vadă (așa)…deci într-un anumit fel, scrisul care ajunge să fie împărtășit este o împrumutare de ochi de la scriitor spre cititor. Și tocmai ăsta este scopul oricărui text publicat, de a ajunge sub ochiul altcuiva, de a fi citit și de altcineva. A. S. Exupery spunea că “secretul e să vezi – scrisul este o consecință.” Dar chiar dacă ochiul vede, are capacitatea să vadă, el are nevoie de lumină, măcar de o anumită lumină, deci de contextul propice văzului, pe care îl poate oferi o carte.

“Ochiul în plus” adaugă, – în varianta aceasta – nespunând totuși ce anume adaugă, nu zice specific în plus la ce, chiar dacă primul gând fuge, desigur, la cei doi ochi care se pare că nu ne sunt suficienți pentru a vedea cât mai mult, cât mai departe, cât mai variat, cât mai larg, pe noi înșine și tot tot ceea ce ne înconjoară. Există o vastă lume care rămâne mereu explorată prea puțin, sau neexplorată, dincolo de lumea fizică pe care o putem vedea cu ochii fizici. Titlul nu spune nici ce fel de ochi e, ci pur și simplu afirmă că există, ca adăugare (ăsta e rostul plusului) și ca variantă de expresie a inutilului, ca manifestare (uneori stânjenitoare) a existenței, prezenței, descoperirii unei utilități al cărei rost ne scapă, trece dincolo de văzul nostru, de capacitatea noastră de a înțelege.

După cum spunem uneori “…sunt în plus” sau “mă simt în plus” ca expresii ale unei aparente nepotriviri, tot așa și poezia are (pentru mulți) conotația inutilului imediat, scopul ei practic fiind greu, spre imposibil, de găsit. Ea rămânând totuși un “plus” al lumii, o componentă permanentă și universală pe care nu o putem scoate nicidecum din ecuația umanului. Omul a scris și va continua să scrie poezie – oricare ar fi forma pe care aceasta și-o găsește în mintea, sufletul și scrisul și cititul omului.

Conotația directă a “ochiului în plus” este perspectiva poetică a văzului ca mod de cunoaștere și interpretare a lumii. Ochiul poetic poate, dar nu trebuie neapărat, să se folosească de ochii fizici, nefiind confundat cu ei și nici dependent de ei. Ochiul acesta în plus (privit la rândul lui sub oricare dintre conotațiile lui, pozitivă sau negativă) nu-și găsește locul în ordinea aparent firească a lucrurilor- motiv pentru care freamătă și caută mereu o altă ordine a firii propice lui.

Lumina poetică e lumina din privirea acestui ochi, care asemenea inimii nu are nimic a face cu inima din piept, ci este un alt soi de inimă care reprezintă în cele din urmă centrul vieții. Tot așa, ochiul acesta este centrul văzului, care adaugă cu plusul lui, perspective noi sau diferite la cele vechi deja existente, pe care sau le schimbă cu totul, sau le completează, explorându-le fisurile și propria incapacitate de a cuprinde întregul (mereu mai mare, mereu în expansiune).

Lipsa plusului (+) ca simbol matematic reprezintă varianta în care toate “socotelile” noastre ar cunoaște doar minusuri/ lipsă/ scădere/ împuținare.

Plusul este și simbol al intersecției, ca posibilitate a schimbării de direcție spre oricare dintre cele patru puncte cardinale – a variantelor multiple, a posibilității alegerilor nesfârșite.

Plusul ca simbol al crucii – al jertfei înlocuitoare, a suferinței ca pedeapsă sau a suferinței ca răscumpărare, îl poate duce pe cititor (cu gândul) către unirea orizontalului cu verticalitatea (măcar într-un punct) – în punctul acela (de vedere) în care sălășluiește ochiul care-l vede – ochiul e în plus, în interiorul lui.

A citi înseamnă, printre altele, a adăuga ochi ochilor tăi, perspectivele altora lângă perspectivele tale, felul lor de a vedea lângă felul tău de a vedea.

“Ochiul în plus” nu este numai ochiul (poetic) al autorului ci este și ochiul interpretativ al cititorului, ca invitație de a-și îmbogăți colecția de ochi, amestecul de priviri într-o nouă privire, al unui nou mod de a vedea, nu cel al autorului singur, nici cel al cititorului singur, ci acela rezultat din împletirea privirilor lor într-o nouă privire, ne-existentă până atunci.

Inutilitatea practică a acestui ochi reprezintă chiar dovada lipsei lui la cel care consideră așa, motiv pentru care îl consideră “în plus”, măsurând și cântărind (în pripă uneori) ca fiind mai important și mai valoros utilul decât frumosul. Dar utilul are frumusețea lui, iar frumosul are utilitatea lui. Ele există deopotrivă, în amestec, în lumea pe care ne-o văd ochii, și în lumea care scapă ochilor noștri fizici. Există așa de mult frumos în lume, așa de multă artă, atâta risipă de artă, că existența și utilitatea ei rămân pentru noi un continuu mister, o chestiune de mirat, de uimit, uimitoare în misterioasa lor existență.

Totuși, frumusețea aceasta – care se exprimă prin diverse forme artistice – chiar și lipsită în aparență de aspectul ei practic, noi nu o considerăm “în plus”, n-o vrem dispărută sau îndepărtată, ci mai degrabă căutăm să ne creștem un ochi pe măsură cu care să vedem ce nu am fost în stare să vedem altă dată. Un fel de lupă, niște ochelari altfel, microscop sau telescop care să adauge privire, claritate, privirii noastre mioape de multe ori, sau de-a dreptul chioare.

Când englezul zice “înțeleg!”, el zice “I see”, adică “văd!” Și cine se poate lăuda că vede, sau vede cum trebuie înțelegerea, neavând nevoie, măcar din când în când de “ochiul în plus” al celuilalt?

Creionul în plus, scaunul în plus, ochiul în plus devine astfel simbol al disponibilului și al disponibilității, nu neapărat ca răspuns la o nevoie imediată, fără de sărăcirea proprie spre îmbogățirea celuilalt – un fel de împărtășire a bogăției care prisosind în-plusul-fiindului ei îmbogățește – într-un fel aparte pe cel care dă, și-un alt fel aparte pe cel ce primește.

ochiul in plus.2015

 

„Cartea este un cadou pe care-l poți deschide de mai multe ori!”

Standard

LCochiulinplus.jpg9

…dacă aici pe blog nu, (unde găsiți aproape tot ce am fost eu în stare să scriu)…atunci unde? 🙂 …vă invit mai aproape! pe cei care vreți, puteți, doriți… 🙂

tendință

Standard

a plecat de mult
a plecat de acasă
a plecat mereu
peste aplecare

a plecat spre propria lui lume
a plecat pe-o parte
lipsă nouă

…acum 8 ani :) (09 noiembrie 2007- 2015)

Standard

– Despre limbi – un prim text postat aici, cu ani în urmă 🙂

Cândva oamenii s-au căţărat pe munte şi
prin cuiburi de vulturi au născut focuri:
cu limbile focurilor lor vorbeau între ei despre
veşti de război,
interpreţi pentru corn de berbece
sau aramă lungă
ce din nu ştiu ce motiv  n-avea limbi.

Limbi de papuc salută pământul.
Limbile ceasului toacă timpul,
îl foarfecă;
cu limbi de vioară și lemnul şi sârma vorbeşte.
Voi oameni cu limbile voastre
vorbe ale Dumnezeului tuturor limbilor
iată ce sunteţi!

Să ne Lansăm de carte: „Ochiul în plus” – 01 octombrie 2015, Deva

Standard

lansare5
ochiul2

„Ochiul în plus” – cel de-al doilea volum al meu de versuri, publicat în urma Concursului de manuscrise „Magister 2015”, ediția a II-a, la secțiunea Literatură – Poezie,Colecția Profart, Seria Literatură 3, Editura Karina 2015, concurs organizat de Sindicatul Invățământului Preuniversitar Hunedoara.

Lansarea de carte va avea loc joi, 01 octombrie 2015, la sediul I.S.J. Hunedoara,- Deva, sala ”Spiru Haret”, începând cu orele 12:00

Ne vedem acolo! 🙂

al 3-lea umăr

Standard

crescut brusc
s-a-nchis pământul peste tine
pământul negru al firului de ață
umăr sub umăr
umăr înrădăcinat
umăr adânc
proptea solară pentru lumina
ochilor mei
rădăcină de tunet ce prinzi
și-aduci aproape zborul râului
sub largile aripi de pește
și zumzet de frunze susținut
de neîntreruptul cântec

umăr,
tu fulger al emoțiilor mele
pământ sub asfalt
sub încălțări și sub umblet
arbitru al joggingului de dimineață
album al pozelor scufundătorului soare

lumea mea prelungă își proptește saltul
în rotula ta imaginară
ştiută doar de mine

779aea737de659dbb26a93c4388a3323

intimități neîmpărtășite

Standard

eu n-am un glas al meu, o voce a mea:
cuvinte moarte își află anotimpul
pe pământul buzelor mele
strigăte pe care nu le-am auzit niciodată
se izbesc de mine
și mi se-aud pe buze
uneori cântece ne-așezate-n microfon
tremură-n pixul aruncat pe masă
stafia unor istorii habarniste
stă la taifas cu propria-mi stafie

eu sunt persoana a treia:
martorul discret cu servietă
însoțitorul de umbră cu pix
– sunteți jurnalist englez? și ce
anume ați mâzgălit pe șervețel?
– turnați cuvinte-nspumate-n caiet?
sau beți bere Hoegaarden ca orice turist
rătăcit pe strada asta mâzgălită
de pași?

puștilor, bănuiesc că un zâmbet v-ajunge
(și-așa nu știți română…)
puștilor încărcate și neîncărcate
cu nenumărate gloanțe…

praful drumului meu îl strâng
în punga mea de hârtie
ca să-l folosesc la ultimele gloanțe
și poate că zgomotul de dincolo de trăgaci
va fi zgomotul meu caracteristic
vocea zborului meu
prin aerul vremii

în viitorul acela poate că ținta
cu proaspătul ei ochi tocmai crescut
va gândi așa ca pentru sine
fără să împărtășească cu noi
obscurele ei intimități:
„…eu n-am un glas al meu
o voce a mea
în mine vibrează vitejiile altora
oasele uscate ce-așteaptă învierea
glasului de trâmbiță!”

mireasma

Standard

poate mă înșel uneori cu mirosurile
da` ăsta… (mirosul de care zic)
e deghizat în zile de așteptare
ascuns după prima mărturie
după a doua
și-a treia
până neavând ce face
nemaiavând ce-i face
îl recunoști cunoscându-l
și nu-l mai confunzi niciodată
cu alte mirosuri:

e mirosul vieții!

scoici de iunie

Standard

ace de foc îmi cresc pe spate
din dungile îmbibate de mine
ale bumbacului

din când în când solicit
câte un val de ocean albastru
răcoros ca spirtul
de care-mi izbesc țărmul
înspumat de iunie

incandescentele ace aprinse se retrag
ca apele de pe țărmuri
lăsând în urmă
scoicile acestor amintiri
în care mereu voi putea auzi
albastrele ape oceanice

curgându-mi pe umeri

…iar mi-au scris ăştia de la WordPress :)

Standard
„Happy Anniversary!

succesul eşecului

Standard

succes