Prin Aula vorbei: Noima visului ce ne consumă, sau un caz nerezolvat numit VIAȚĂ

Standard

“Ai vreme să vorbim?”- Ana-Maria Păunescu, București 2023

Noi, oamenii (fie că mușcăm – mai mult sau mai puțin – din poezie, fie nu), ne trăim, zi de zi, viața după ultimele coordonate existențiale pe care reușește ochiul nostru să le întrezărească – pe care, vorba poetului Lucian Blaga, “ni le revelăm, sau pe care le socotim, le considerăm, revelate”.  

Două astfel de coordonate ne sunt la îndemână tuturor – și în limbajul cel mai poetic de simplu spunem că trăim AICI și ACUM, trăim în spațiu și timp, în intersectări nebănuite și neașteptate uneori, sau neașteptat de frumoase – și iată că ACUM, 16 aprilie 2024, AICI – întâmpinăm împreună acest TIMP unic, AICI, la Hunedoara, la lansarea de carte a poetei Ana-Maria Păunescu.

POEZIA (Ana-Mariei), încă din titlu, înainte de a citi vreun vers, ne este propusă și prezentată (astăzi) ca fiind o a 3-a coordonată a vieții ce cucerește, oarecum, coordonata SPAȚIULUI fizic – a locului, și propune intersectarea timpului cu vorba, dialogul ca spațiu meta-fizic al locuirii, al întâlnirii, al comuniunii și al relației. AI VREME SĂ VORBIM?

Suntem invitați și provocați să părăsim (așa, metaforic) spațiul acesta tri-dimensional al lumii și să pătrundem în aula vorbei, a dialogului, a cuvântului (ca Întemeietor și prim locuitor al lumii), și mai cu seamă în aula cuvântului poetic. 

Titlul volumului l-am găsit la pagina 51, în poemul “Chestionar” – o scrisoare de dor de tata (dor ce, potrivit citirii mele, traversează volumul de la un cap la altul), un dor cântat în limbaj poetic după coordonatele AICI-ACOLO: “Și ce mai faci? Ce-i nou pe acolo?/ Pe-aici amăgirea e singura care mai are șanse la Premiul Nobel/ […] Porțile se mai deschid din când în când singure/ De parcă ne-ar invita afară/ Afară din viețile noastre/ Afară din lacrimile noastre/ Și tu?/ Tu ce mai faci?/ Ai vreme să vorbim?

Poezia Ana-Mariei ne prezintă și ne invită într-o lume a contrastelor, a vindecării prin rănire, o lume oximoronică și paradoxală care adaugă mereu coordonate noi lângă cele pe care le cunoaștem deja (coordonata morții lângă coordonata vieții, spre exemplu).
Suntem invitați să privim prin ochii poetei aceste poze verbale – să scormonim împreună cenușa ce rămâne după flacăra vieții – ca să-i întreținem focul, desigur. 

Coordonata cunoașterii (ce) devină sonoră deodată cu timpul care face zgomot. Cuvintele devin cântec. Cântecul devine poezie. Poezia devine o știre pe care o primim și pe care o dăm mai departe. Știrea aceasta poetică devine o confirmare în care ne oglindim existența.

Expresia poetică se leagănă când în împerecherea rimei într-o muzicalitate subtilă, când vers alb ca o foaie albă pe care pur și simplu se tolănește adevărul în paradoxala lui ascundere mincinoasă, ca lumină ce devine vizibilă doar în contextul umbrelor, sau un răspuns ce are noimă doar prin interogația căutătoare de sens, ca o lopată ce sapă fântânile cunoașterii în amețitoarea spiral a existenței: La ce mi-e bună viața asta tristă?/ Ce-i de făcut cu ea? Te rog să-mi spui.

Realitățile exterioare cu toată înfățișarea lor dureroasă, cel puțin la răstimpuri, își caută și reușesc să găsească ECHILIBRU prin imaginile realităților interioare, lăuntrice, ce croiesc poteci cu pomi – pentru un altfel de oxigen, guri de aer respirabil.

Speranța capătă pe alocuri forma rugăciunii poetice: Azi m-am așezat în lumină/ Și mă rog pentru mai bine. Rugăciunea, se știe, nu-I altceva decât DIALOG – un dialog pe verticală care se orizontalizează – și care până la urmă ne este, sau ne devine, o formă de ORIZONT – vocea noastră care șoptește în noi – și de care, fără doar și poate, ascultăm ca de cea mai dumnezeiască VOCE.

DORUL capătă definiri noi: Sunt numai pustiuri cu numele tău! Strigă poemul de la pagina 60, și-n alte locuri dorul de acasă, dorul de-a fi actori și regizori în filmul vieții, nu doar spectator ai lui; dorul de reper în singurătatea simțită – de așezare și reașezare a Nordului la locul lui ca să poată fi găsit precum celelalte coordinate existențiale, în paradoxul înstrăinării ce se apropie.  

Mi-am notat și alte expresii poetice, și alte paradoxuri pe care le-am observat în poezia Ana-Mariei, și-am remarcat și respingerea părerii, vorbelor, a coordonatei CELORLALȚI pentru a face loc și pentru a auzi glasul vieții potrivit coordonatei PERSONALE: Așa că nu-mi mai spuneți nimic/ Pe mine lăsați-mă să scriu, spune la un moment dat Ana-Maria în poemul  Ultima strigare (p.85).

Mi s-a părut  EMBLEMATIC poemul Coșmar (p.19) – ca un tablou criminalistic cu viața surprinsă în toate ipostazele ei – cu fire de dialog care le leagă între ele în căutarea/ așteptarea/ sperarea deznodământului, a rezolvării cazului numit VIAȚĂ – a găsirii vinovaților – sau cel puțin al noimei ce-i ca un vis ce ne consumă.

380532626_2692968867522650_4717081222945459162_n

Despre rubenbucoiu

Salut :) Bine ai venit pe blogul meu. Într-o toamnă, cu 2 zile înainte de începerea școlii, atunci a început totul... ba chiar mai repede de acel septembrie. După ce am învățat să merg am perseverat în fiecare anotimp... eu, călătorru (Ruben Bucoiu)

...comentează, hai! :)

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.