Arhive pe categorii: +uri & -uri

…nu mă trezi la viaţă

Standard
în aburul oglinzii am văzut tot
ce-i lipsea…aproape tot
ca dup-un duş am şters cu mâna noaptea
aşezată peste oglinda clară a trezirii
 
nu, n-ar fi trebuit…
s-apeşi cu zgomot clanţa într-un text
ce mi-a sărit în ochi şi-acuma lăcrimez
că firul de nisip ca pe-un copil abandonat
acolo şi-a lăsat un pas
sau nu ştiu ce picior e-n prag
exact acolo pus în marginea trezirilor şi somn
 
lasă-mă-n visul meu… îmi tot şoptesc –
dovadă că sunt treaz şi calc uşor
pe cioburi de simţiri mai vechi
în cerc să caut drumul înapoi
către un vis ce-i mort şi îngropat
dar care tot visează învieri
 
visez că dorm şi nu ştiu că visez
nici că sunt treaz sau adormit  sau viu
sau plec sau înainte merg sau înapoi
de ce?
visam că n-o să mă trezesc
şi-acum visez că o s-adorm
ca să nu ştiu să simt sau să visez
ca să nu ştiu că tu mă poţi trezi
‘n-alt fel de vis
‘n-alt fel de zi
‘n-alt fel
 
Publicitate

Da, îmi apăr poezia!

Standard

A fi sau a nu fi (poezie)?… that is the question.

Mă folosesc de vorbele scriitorilor clasici, celebra formulare a lui Shakespeare şi de ce nu, de vorbele (s)puse de Eminescu în gura bătrânului Mircea, “eu îmi apăr sărăcia…” ca să-mi apăr poezia. Era să pun ghilimele ultimului cuvânt, însă dacă nu aş crede că reuşesc să scriu poezie, uneori mai bună, eu însumi văd că-i mai bună decât alta scrisă de mine mai demult, şi-mi sclipesc ochii de bucurie, alteori mai puţin bună, alteori deloc bună, însă zic, dacă EU nu aş crede că reuşesc să scriu poezie – încadrată acolo în categoria acestui gen de scriere, din perspective clasice, moderne sau contemporane, atunci înseamnă că mă consider rătăcit de dinainte de a porni la drum, că deşi pornit la drum nu cred că voi ajunge vreodată la “destinaţie”. Dar nu-i aşa. Tot merg de ceva ani pe cărările versului când liber cânt strunit, merg cu perseverenţă şi nu mă las, şi cred că se poate, cred că pot, cred că pe lângă paşii concreţi ai mersului, exerciţiul citirii şi recitirii, al scrisului şi rescrisului, la fel de importantă este credinţa aceasta despre care zic, credinţa de-a crede în poezia mea.

Cred că e valabilă şi aici în dreptul poeziei mele (cu tendință existenţial-metafizică) porunca aceea care ne îndeamnă să-i iubim pe alţii CA pe noi înşine, fixându-ne, desluşindu-ne în felul acesta măsurătoarea cu care să le măsurăm celorlalţi, ştiut, dovedit  fiind faptul că pe noi ne iubim, ne apreciem. Dacă eu nu aş crede în poezia scrisă de mine cum aş putea cere altora să creadă în ea?  Dacă eu nu aş crede că scrierea mea reuşeşte să fie mai mult decât vorbă goală, mai mult decât versificaţie, mai mult decât poezia sau pseudo-poezia pe care o scriu unii dintre evanghelicii de azi (poate chiar majoritatea) – că şi despre asta e vorba – dacă nu aş crede că versul meu are putere să transmită o impresie, o perspectivă diferită, o nouă lumină în mijlocul multor mistere, atunci nu m-aş revolta, aş pleca ochii în pământ, aş închide gura şi mi-aş vedea îndrăzneala de a publica aceste scrieri ca pe o gafă personală incorigibilă. 

Cu câteva zile în urmă am reblog-uit aici (într-o manieră masochistă – după cum observa cineva) un text scris de dl Dorin Gabriel Mureşan care îmi desfiinţează poezia (publicată de mine în volumul meu de debut “În coaja semnului de întrebare”- iunie, 2013), care îmi etichetează altfel scrierile, care îi ia textului meu într-un mod direct, totuşi oarecum subtil pretenţia de poezie, afirmând încă din titlu că sunt un “poet fără poezie”, ca şi cum ar zice că sunt un muzicant fără instrument, fără sunetul muzicii pe buze, un afon, şi afirmă cu tărie, susţinut, că ceea ce eu am pretenţia de a se numi “cântec” e o schelălăială chinuitoare (cel puţin în ochii sau în urechile domniei sale).

Scriam tot cu ceva zile în urmă că anumite cunoaşteri te pedepsesc. Vrei să afli? Află! Cam aşa am păţit şi eu acum. Am vrut să aflu părerea unui om despre poezia strânsă de mine în primul meu volum de versuri, şi am aflat-o. Dacă ar fi vorba de cineva neavizat, care nu citeşte poezie, care nu are habar ce-i aia, m-ar durea în cot de scrierea lui. (El însuşi mă sfătuia cu ceva vreme în urmă într-un dialog pe facebook să invăţ să ignor,  şi că deşi e greu… cam la asta tre’ să ajung – parafrazez -,  deşi nu cred că se referea şi la scrierea dumnealui). Nu mă doare în cot, dar mă doare. Totuşi, în ciuda acestei desfiinţări aproape totale de care am avut parte – dl. D. extrage dintr-un poem scris de mine (printre balamalele zborului, pg.13) ceea ce găseşte  dumnealui acolo ca fiind adevărata poezie, neşlefuită şi nefinisată, poezia care ar fi putut fi, arătând în felul acesta că totuşi volumul meu conţine poezie şi după standardele contemporane în lumina cărora a rupt etichete şi a repus altele, dar că această poezie e oarecum ascunsă, greu de identificat în “beţia de cuvinte” a imensei cărţi scrise de mine.

Desfiinţarea aceasta de care am avut parte e doar o scriere, venită în urma unei lecturări parţiale a unor poezii scrise de mine mai demult, primul sfert de carte (publicate recent). O scriere poate (şi un pic) reactivă, foarte dură, cum însuşi autorul ei o numeşte, şi deşi nu am vrut să cred că-i aşa, şi poate că în naivitatea mea (pe care mi-o recunosc) încă tind să cred că motivaţia criticii de care am avut parte e una obiectivă, care nu are nimic a face, spre exemplu, cu refuzul meu de a trimite dl. D. înainte de publicare materialul pe care l-am publicat până la urmă, fără să mă intereseze părerea lui, fără să îi permit să-l ciopârţească, să-l modifice sau aşeze după standarde superioare standardelor mele (la urma urmei e pierderea mea, el nu are nimic de pierdut, nimic de câştigat). La vremea aceea nu m-am gândit (silly me) că refuzul meu e unul arogant în ochii celuilalt care va influenţa scrierea despre care vorbesc. Dar poate că nu-i aşa…

Anumite impresii (corecte sau incorecte) influenţează foarte mult ceea ce urmează, şi bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că de cele mai multe ori o anumită prejudecată, crescută în doar câteva secunde, în dreptul unei persoane, poate influenţa foarte mult judecăţile de după. Nu ştiu dacă aşa este în cazul de faţă sau nu, dar orgolii are fiecare…

Acum, întorcându-mă la calitatea artistică a scrierilor mele, eu însumi ştiu şi văd, cum am scris deja mai sus, că unele texte sunt slabe, seamănă prea mult uneori, alteori prea puţin cu ceea ce s-a scris cu destul de mulţi ani în urmă, de Blaga, Voiculescu, Nichita, Gyr, Ioanid, sau alţi poeţi de seamă ai literaturii româneşti, şi ei la vremea respectivă (să nu mă înţelegeţi greşit vă rog – nu am pretenţia de a mă pune în rândul lor, ci doar că se regăsesc în unele din textele mele ecouri, nuanţe asemănătoare cu ale lor) au scris poezie cu mult mai bună decât încercările mele. Aşa stând lucrurile nu mă mir prea tare de desfiinţarea textelor, de etichetarea lor altfel, şi scriu aici, în încercarea de a-mi apăra poezia, că am încercat să nu copiez stilul altora, scriind atât cât pot eu de bine, în manieră personală, tocmai spre a-mi forma un stil propriu, o manieră personală, de a nu încerca să plac nimănui decât încercării de a scrie poezie (atât cât înţeleg eu acest gen literar, atât cât îmi permite limbajul propriu), fără să-mi doresc titlul de poet pe nedrept, sau şi mai rău, unul care îşi înşeală cititorii, pretinzând că le oferă ceva ce nu este.  

Scrierile mele au limbaj artistic, au metafore originale, au imagini noi, au idee, iar dacă cineva zice că nu-i aşa înseamnă că nu vrea să vadă – iar cine vrea să se convingă, să citească şi să verifice – ceea ce le lipseşte este curăţarea de limbajul uzat de trecerea anilor – limbajul care s-a folosit în poezia scrisă acum câţiva zeci de ani, (nu întâmplător am ales ca motto la început de volum poezia Stil vetust – ştiu şi eu că nu mai suntem la început de secol XX) limbaj, sau părţi de limbaj care nu se mai potrivesc în contemporaneitate, după cum dezvoltă dl. D. într-o a doua scriere mai amplă.

Dacă din prisma elitei poetice de astăzi poezia mea nu se poate, sau cu greu se poate numi poezie, totuşi din prisma multelor poezii care se scriu astăzi, fie în mediul evanghelic minoritar, fie în cel majoritar, cartea mea nu se situează atât de jos. Sunt şi eu înscris pe diverse saituri de literatură şi poezie, tocmai ca să văd cine ce scrie. Caută să citesc poezie  contemporană de calitate tocmai ca să aflu care-i direcţia poeziei de astăzi. E drept că nu întotdeauna reuşesc să mă aliniez, dar aia nu înseamnă că nu încerc, sau că falimentez în întregime. Am citit şi eu cărţile domnului Barb, am fost la lansarea volumului Sabatul interior şi  Babilon (care după părerea dl. D. conţine poezie în adevăratul sens al cuvântului – nu sunt în competiţie cu dl. Barb şi nu neg calitatea artistică a poemelor lui), am citit mare parte din poezia lui Ionatan Piroşca, am făcut şi eu parte din grupul Yahoo “Cuvinte la Schimb” moderat de el, nu scriu şi nici nu vreau să scriu ca Costache Ioanid (deşi am fost influenţat de poezia scrisă de el), Traian Dorz sau alţi poeţi recitaţi în cercurile evanghelice. Dar nici nu este poezia mea ca poeziile adunat la greu pe saitul “Resurse Creştine” spre exemplu, acolo la rubrica poezie – ci am încercat mereu şi mereu să am parte de infuzie de artă, pentru ca ea să emane şi în încercările mele poetice, până spre originalitate.  Nu îmi compar poezia cu una mai proastă ca să ma simt bine, ci încerc să o compar cu adevărata poezie recunoscută de literatura de specialitate.

 Din anumite puncte de vedere, după anumite criterii (contemporane) multă din poezia mea e slăbuţă, însă din alte puncte de vedere şi după alte criterii, poezia mea e mai bună decât multă altă poezie.

 Da, îmi apăr poezia…

Închei cu motto-ul pus de Ionatan Piroşca volumului său de poezie „Ferestrele Împărăţiei”:poetry06_plakat-detail

„vine cântecul şi spune
îţi dau o literă numai cântă-mă
nu aşa ci din toate puterile hai cântă-mă
dar cine sunt eu cine sunt eu îi răspund

păi nu te doare
ba da”

şi câte hărţi verbale sunt pe jos, căzute brusc de-a dreptul de pe buze…

Standard
lucrurile ori curg ori nu curg…
dacă nu curg, ele ori pot fi făcute să curgă, ori nu…
dacă nu curg din prima
înseamnă că a doua sau a treia
sau unui mult alt număr 
îi vom zice „prima”
…şi tot aşa…
 
 

intrarea la apă a minusului

Standard
scad preţurile strigă reclama
scad temperaturile urlă frigul
din cauza nivelului mării scade
orizontul aerului de zici că
ne intră orizonturile la apă
şi nu ne mai cuprinde perspectiva zilei de ieri
 
noi atunci îmbrăcăm alte scăderi
în camerele de probă ale altor ochi
care din privire-n privire – aşa cum
aproapele din aproape-n aproape se apropie –
se-ntorc în izvorul ochilor proprii
şi-atunci domino-ul scăderilor
se declanşează
 
scad vorbele dar nu în centimetri
(cine ştie cum se măsoară înţelesurile)
de zici că inima lor e un melc
pe care după ce îl încânţi îl atingi
între coarnele lui codobelc-neologismice
şi nici la număr nici la viteză nu sunt sărace
în decibeli cu portbagajele lor pline
cu roţi de rezervă
 
(probabilitatea e zero la fel şi rezultatul indiferent
de scădere)
 

la final de 2012

Standard

…gând dintr-un fost decembrie (acum 4 ani):

Am adus doza mea de-ntrebări s-o devoreze răspunsurile Tale…Măcar în privinţa asta să fiu şi eu sărac. 🙂

Dar cine poate sărăci cu Tine alături, când Tu nu ştii decât să-mbogăţeşti !?

 

schelet de cutumă

Standard
se minţe?
nu! nu vreau să dezplevesc seminţe
nici să descriu asemănarea lor pe foaie sau
îngroparea lor trecătoare sub copertă
*
desigur că se minte!
e la mintea cocoşului acel negru sub unghie
care deschide diferenţa precum o cheiţă mută
din loc muntele uşii de fier din iarna închiderii
spre primăvară
*
se minte cu coajă cu tot până la miez şi
parcă totuşi cel mai mult cu coaja se minte de…
nu se mai vrea găsit miezul de…
nu se mai vor scuipate cojile
*
să mai dezgropăm astfel de o-se-minte
sub straturile atâtor obiceiuri până dăm
de fosilele noastre luate prin surprindere
de erupţia prezentă?
*
o-se-minte o-se-minte
cu voi ne scrie istoria
 

socoată

Standard
1 nu-i egal cu 8:
n-am o hibă mare, am
mai multe mici…

de ce s-ar exclude?

Standard
le extrag frumuseţea în vorbe
le forţez frumuseţea cu forţă
le surprind frumuseţea c’o poză
dacă le descriu mai sunt frumoase
sau frumuseţea descrierii le umbreşte?

în poarta goală golu-i gol

Standard
nimic nu sunt şi sunt nimic
o vorbă-n plus o linie+n minus
şi-s slab cu pielea mea de os
şi stau cu mersu’ dus-întors
şi-s gol ca să te fac să vii
cum toamna-ntinsă pe câmpii
se urcă-n pom
*
mi-s dragi golirile de tot
(cu aromă demiseacă de butoi)
de mă alung suntem iar doi
şi mă împing mereu pân’ spre de tot
ca să-ţi fac loc
*
aşa mă regăsesc că sunt
când mi-oglindesc nimicul cu zulufi
mă laud cu ce n-am cum lunile îşi numără zi după zi
întregul an
mă laud cu ce nu-s privind ‘napoi pe unde-am fost
unde m-am dus
habar nu am ce sunt
ştiind ce-am fost nu-l mai îmbrac pe „sunt”
în nici un rost…
*
asta e clar nimic nu sunt cristal
de geam curat prin care nu se vede deformat
în care ochii nu se-ndoaie nu se frâng
în tot ce nu-s descopăr tot ce sunt
*
şi rupt şi slab şi jos uşor
să pot să zbor
decor fiind mereu în alt decor
cu tot dicţionaru-n buzunar traduc traduc
dicţionaru’ tău
şi-i mai uşor să zbor… e mai uşor
*
(în carnea mea de lut cu gust stătut
ţi-ai pus aroma ta de vin
tu scump ai cumpărat tot golul meu
ca să ai loc să-l faci să fie plin
o să mă umflu-n pene cu ce nu-s
cu tot ce-ai cumpărat cu ce-ai adus
cu ce-ai umplut ce-ai adunat ce-ai pus
…mereu o să mă laud cu ce nu-s!)

O mână spală pe alta

Standard
Nu există creştere fără schimbare
Nu există schimbare fără pierdere
Nu există pierdere fără durere!
***
Existând schimbare există creştere
Existând creştere există câștig
Existând câștig există bucurie!

e ca o coacere de fruct

Standard
nuferii crescuţi din lacurile blagiene cu noroi
nu sunt ai mei
de ce-i am eu cum de privirea mea îi face să plutească-i
un mister
o umbră neagră pe sub ape
o umbră de-amintire ce-am uitat
*
moroiul meu e vindecarea mea cu gust amar
e frumuseţea care zace-n el
ca o reflecţie-n albul nuferilor
de dedesubt de cer
în mersul (m)eu spre un alt eu
ca unda-n timp
cu timp perfect
şi ca o coacere de fruct ce nu-i
nici prea târziu
nici timpuriu

despre călăuzire (galbenă)

Standard

Indicatoare galbene, însoţite de scris mare si săgeata. Te rătăcești numai dacă nu știi sa citești. Dacă nu ştii limba locala, scrie şi zice şi în aia internațională. (dacă încă nu o ştii deloc, e vremea sa te apuci !)

Mi-a trecut prin cap văzând clara călăuzire, vorba aia, puțin adaptata de mine „Prost sa fii, noroc ca vezi !” – cinste ochelarilor mei, și (scrisului) lor ! 🙂

mediu mare, mediu mic

Standard

trecem biruitori prin toate încercările precum cu cizmele de gumă prin baltă

fentăm apa cu barca valul cu vâsla

şi încercăm încercările ca pe perechile de blugi ce nu ne vin

încercăm încercările în suspin


ele nu se potrivesc încercărilor noastre nici răzbunării de care au parte

şi-atunci se-aruncă peste noi lin

inconştiente de ritmu’-n care se revarsă şi vin


pescuim asemenea pescarilor cu undiţa-n mână

tăcuţi şi înglodaţi în ape şi bălţi

– încercările ne înconjoară trecerea –

încruntatele noastre pietre trăiesc printre dălţi

[…] trei puncte

Standard

am cercul meu de prieteni

cam oval

am şi-alte geometrii cu alte forme

un punct de vedere banal

prins în triunghiul marilor vorbe


ceilalţi mă văd din colţul lor strâmt

din punctul lor de vedere-s o lipsă

în capul unghiului Piatra din vis

îşi face punctul vedere deschisă


trei puncte de vedere m-au prins în triunghi

două-s de jos al treilea-i mai mare

cât un buton cât o roată ochean

ce creşte peste vremi şi dispare


eu mă bat cu colegii de unghi

ba că stânga-i o dreaptă şi faţa e spate

în skandenbergul strânsorii de gând

nu se poate se prinde cu poate


desenez paranteza de timp

prin trei puncte mereu suspendate

neîmpăcate în tot ce-au de zis

întregite stând spate în spate

între ce-am fost şi ce vom fi

Standard

tainic, miraculos, magic

între vremuri

între lume de materie şi-ntre lume fără trup

oscilăm

suntem la mijloc

prinşi între mijiri ce rup


rup din noi, din lipsa noastră

din tot ce-ar putea să fie

rup zerouri dintr-o cifră

smulg chiar pomul din hârtie …