Arhive pe categorii: limbi vinovate

vafifost..

Standard

dragostea e doar foaia
scrisul suntem noi

în curând voi fi doar un zâmbet
pe gândul unui trecut..

 

Reclame

no vacancy

Standard

jonglarea aceea printre semiumbrele
faptei – iubirea mea – e
tocmai simptomul incontestabil
al destinului – jocul criminal
din care se hrănește viața
ca o căpușă

băltește totul în ochii tăi – îmi
spui – și faci legătura între
segmentele verticale ale zilei
ca o dactilografă lichidă care
scoate dopul chiuvetei
plină de vorbe în care ne spălăm
conversațiile, clăbucii
mai-mult-sau-mai-puțin recognsoscibili
ai sensului

e plin de umbre printre jonglări
(ascundere a ascunderii sub ascunderi)
evidentă amprentă a unicelor
variante disponibile

 

Rămas Bun.. :)

Standard

– îngerul morții –

îngerul invada
lanul
dădea ca bezmeticul
în toate părțile
neputând să-l înfrângă

din când în când
câte-un spic călcat
în picioare
se ridica…
altul sta mândru
și cădea brusc..

singura lui victorie
era tocirea coasei
când o lovea de pietre
știrbindu-i gura
cu câte-o scânteie
noaptea ei
învinsă de lumină…

spicele ce cădeau
erau culese
pentru pâine..

Cluj – 2 iulie 2015 (a different reminder) 🙂

idiotule!

Standard

iubirea-i o idioțenie
idioată ți-e vorbirea!
palmă peste gură (ți-)e
eticheta verbală

rostirea-i o idioțenie (și mai și)
gândul tău tăcut mai
idiot e!
oglinda neagră ce(-ți)
devorează culorile
întunecatelor idei

dialogul (ăsta) i-o idioțenie
nerostirea lui e mai gravă
decât vinovăția
vidul urechii neumplut
mai idiot
decât gura deschisă
a gesturilor…

idiotule!

patru la zero pentru mine, viață

Standard

N-am cunoscut durerea, foametea, frigul. Sfredelirea mea prin viață n-a ajuns încă la cealaltă fațetă a cunoașterii: răul. N-am cunoscut cu adevărat singurătatea, abandonul, disperarea, deziluzia, lipsa. Cred că atunci când cunoști, în adevăratul sens al cuvântului, vreunul din aceste lucuri, prin contact cu el, prin învăluire, prin împărtășire contopitoare nu ai cum să uiți cunoașterea respctivă, dovadă neunoașterea mea pe care o remarc prin neamintire, prin lipsa aducerii aminte.

Mi-am zis mult timp și în repetate rânduri că mi-e cunoscută plictiseala – dar de fapt printr-o simplă înaintare geografică a poziției mele, perspectiva ce-o am asupra plictiselii mi-a amânat, cel puțin, adevărul acestei convingeri. Plictiseala e un fel de orbire. Dar nu prin lipsa ochiului, ci prin refuzul de a-l folosi, sau de a-l (men)ține deschis. Refuzul de a accepta prin vedere ceea ce-mi este împrejur. Plictiseala, sau etichetarea astfel a unei stări cred că e și un fel de prostie arogantă, un fel de superioritate idiot-asumată cum că ce ți-e împrejur e prea puțin, sau prea banal, sau prea neînsemnat pentru tine/mine.

Ce dacă se certau ai mei – mie mi-au fost neunoscute certurile lor. Ce dacă am fost săraci, mie mi-a fost necunoscută sărăcia. Eram bogat prin lipsa prezenței ei, prin lipsa cunoașterii. M-a îmbogățit piatra albă din care a făcut tata fundația casei și stâlpii de la poartă. Mândria tatei ca zidar care a zidit casei lui ceva ce nu avea orice casă pe strada noastră; nu-i asta o îmbogățire?

Bataia a fost puțină și nesemnificativă. Îmi amintesc mai degrabă trasul de perciuni, pe la orele patru jumate, cinci, când venea tata de la muncă și constata că nu făcusem ceea ce mi-a zis să fac. Iacă mă certa, mă trăgea de perciuni, mă aducea pe drumul cel bun prin ceva promisiuni cataclismice în caz de repetare, și cu atâta amintire am rămas.

Foamea n-am cunoscut-o niciodată. Ce-i aia să ratezi o masă, sau știind că ai ce să mănânci și că urmează s-o faci în curând, să traduci zgomotul mațelor, să exclami, ahh, mi-e o foame de lup! Am rămas totuși cu un fel de antipatie față de piureul de cartofi. Cred că de la cât de mult am mâncat mi s-a cam urât de el. Deși îmi plac cartofii în alte variante.

N-am cunoscut nici lipsa afecțiunii, deși am conștientizat cu trecerea timpului puțina ei glăsuire, sărăcia verbalizării ei. Nu exprimarea ei prin altfel de gesturi, ci prin lipsa efectivă a cuvintelor. Parcă ar fi fost niște cuvinte interzise, cu atât mai mult înlănțuirea lor în propoziții de genul, Mi-ești drag, sau, Te iubesc!…așa că am cules-o pe tăcute din zâmbete, din căldura focului în miez de iarnă, din căciulile și ciorapii pe care-i făcea mama, din aburii mâncării ce nu ne lipsea niciodată de pe masă. Că exista mai variată și mai multă nu aveam nicio îndoială.  

Până la urmă ce-ar fi cuvintele fără gesturile astea care să le acopere spatele. N-ar ajunge ele niște vorbe goale, lipsite de conținut și de profunzime, de semnificație? Oricum comunicăm nonverbal. Dar completarea prin verbal e, ar fi, binevenită de multe ori.

Am încercat să nu regret mai nimic, pentru că oricum nu mai poți schimba nimic din ce s-a dus deja, încercând mai degrabă să privesc la viitor și dacă pot să-l modelez azi să o fac cu bucurie și cu încredere.

Acum nu mă pot lăuda că am și reușit să fac așa, dar cel puțin ca variantă mentală, ca plan ideologic, o găsesc mult mai bună decât varianta regretului, a plânsului de milă și a auto-victimizării.

N-am cunoscut de-adevărat cunoașterea, de vreme ce mi-e cunoscută doar o parte a ei. Dar istoria este o perpetuă relaționare în contextele cunoașterii. Istoria încă nescrisă pare a fi o invitație la re-cunoaștere. Să recunoști prin cunoaștere corectă că ești mai nimic, că tot ce ești sau ai putea fi e un fel de cadou pe care tu doar l-ai adunat, așa cum adună un recipient binefăcătoarea apă din el. Și ce apă se bea pe sine și își răcorește setea prin evaporare? Că își poartă comoara doar pentru a satisface setea altcuiva, nu setea proprie, și astfel își împlinește menirea.

Prins între oglinzile anilor ce holbează spre mine cunoașteri. Să știi că poți prin exercițiul încercării. Să vezi ce ești în oglinda alegerilor. Să te cunoști prin devenire. Să te re-cunoști prin suprapunere. E un trup al meu, mai vechi, pe care l-am rătăcit..-zicea Nichita privind o poză de-a lui din copilărie. E harta universului în expansiune. Tu nu mai ești el. Să fi fost el tu? Nu mai păreți la fel. Nu mai sunteți la fel. Nu mai vedeți la fel. Nu mai cunoașteți exact la fel. Nu mai recunoașteți la fel. Nimic nu mai e la fel.

N-am cunoscut frica, pentru că nu am cunoscut eșecul. N-am cunoscut competiția, mi-a rămas necunoscută înfrângerea, prin neparticipare. M-am prins totuși că dintre competițiile cele mai importante, dacă nu cumva cea mai importantă, este competiția cu noi înșine. Bănuiesc că e întrecerea cea mai semnificativă de care suntem, sau nu, în stare.

Am găsit-o scrisă sub diverse forme, de diferiți concurenți, falimentari și învingători deopotrivă, conștienți de valoarea ei prin participare.

Cine vrea să cucerească lumea, să înceapă cu sine. – a zis nu (mai) știu care dintre înțelepții lumii. Cine este stăpân pe sine valorează mai mult decât cel ce cucerește cetăți. – a zis un altul. Ce i-ar folos unui om să câștige toată lumea, dacă s-ar pierde pe sine? ­– a întrebat, oarecum retoric, tânărul Rabbi de la ale cărui vorbe încoace ne numărăm anii, veacurile.

Mai degrabă, parcă, decât foamea, frigul, suferința, durerea, lipsa, singurătarea și plictiseala, îmi pare a fi cunoscut paradoxul. E lumina aia care fascinează molia, deși o poate costa viața prin apropiere nebunească. E un fel de tentație ispititoare, drogul acela care ia nespus de multe forme pentru nespus de mulți oameni. Misterul existențial în genere, vorba lui Blaga.

Nu s-ar numi așa de-ar putea fi dezlegat, de-ar putea fi scos ca aurul din stâncă, și transformat în ceva banal, altceva decât mister. Unde ar mai fi fascinația noastră plină de umire  în fața Creatorului dacă i-am dezlega puzzle-ul vieții așa, cu una cu două.

Și un ingredient de bază a lumii lui se pare că e paradoxul. Acea contradicție și verbală și ontologică ce este totuși posibilă. Moneda cu fațeta bună și rea a cunoașterii. Câștigul, ascuns ca sâmburii în spatele mușcăturii, al pierderii. Triumful înfrângerii. Viața morții. Abundeța lipsei. Pierederea găsirii. Găsirea pierderii. Lipsa avutului. Avutul lipsei. Rătăcirea căutării însăși. Ajungerea la destinație prin pierderea cărării. Nebunia unei astfel de înțelepciuni, ce te năucește și te provoacă la viligilență și constantă re-evaluare, chiar a evaluării în sine, chiar a reevaluării. Etcetera.

Cine crede că știe ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască, scria apostolul creștinimului. Păi nu-i ăsta exact un paradox al cunoașterii? Cine se înalță va fi smerit, și cine se smerește va fi înălțat. Păi ce mers cu spatele e mersul ăsta înainte, și ce împiedicare pare a fi o astfel de alergare spre țintă? Dar poate că e o re-cunoaștere a unei alte cunoașteri ce nu ne aparține decât prin dăruire.

Mi-e necunoscută iubirea, dar afirmația asta ar putea fi adevărată dacă anulez toată această rețea paradoxală ce leagă lucrurile între ele. Că iubesc tocmai necunoscutul acesta al iubirii, și iubind neiubitul, iubesc. Și prin neiubire sunt iubit. Căci eu iubesc și flori, și ochi, și buze și morminte.

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-

căci eu iubesc!

Că doar folclorul, cu glasul înțelepciunii lui, nu e de lepădat. Și știe badea Ion că cine vede că-i prost, nu-i chiar așa de prost; și nebunul care-și dă seama că-i nebun, nu-i chiar așa de nebun. Iar ăla care-și zice înțelept fără să fie și sărac în duh te va dezămăgi în curând.

Ahh, câte mi-s necunoscute pe lume. Și sufăr și deopotrivă mă bucur de necunoașterea lor.

umbre

© foto:rb

 

barul frunzei de aer

Standard

mușc fără să molfăi
frunza de aer
omida respiră aburind
oglinda

frigul în care verific
anotimpurile îmbrăcate

nu le mai dau jos
nu le dezbrac
intră în piele în straturi
straturi
altele noi se adâncesc
în mine

frunza de aer
vizitează pe rând
plămânii

inima, degetul mic
ulițele gândurilor
și pleacă epuizată
de dureri de picioare
împinsă afară de
muzeul lăuntric
de frunza de aer
ce stă la coadă
și se-nghesuie

au unde.. da’ preferă
să stea la taifas:
lumina, aerul, verdele
în localul omizii
molfăind rând pe rând:
barmanul, tejgheaua, scaunul,
barul..

© foto:rb

libertatea de a cumpăra eșarfe..

Standard

Uneori e ca atunci când nu știi încotro – asta pentru că nu știi încotro. Ca atunci când stam în fața unui perete plin cu zeci de eșarfe, într-un magazin din Danemarca, cu gând să aleg două dintre ele, și nu eram hotărât pe care s-o cumpăr. Dintr-o dată m-a luminat gândul busolă – iau două la întâmplare, că oricum nu știu ele, mamele destinatare, câte eșarfe sunt aici, și nici eu nu le știu culorile din dulap ca să mă prind dacă au, sau nu, cu ce să le asorteze.

Așa că după graba gândului, graba înfăptuirii. Așa-i uneori când nu știi încotro. Totuși, printre opțiuni nu o avem și pe aceea a nealegerii – așa că orice nealegere, orice amânare de a alege, este alegerea pe care o facem. Se pare că cu cât conștientizăm mai mult imposibilitățile în care suntem cu-prinși, cu atât e mai bine de noi, în sensul că nu ne mai tot împotrivim, și nu strângem și mai tare nodul, prin zbatere. Imposibilitatea ne-alegerii este la fel ca inexistența libertății. Sună enervant de frustrant, însă cu cât o acceptăm mai curând ca o coordonată a vieții asupra căreia nu avem nici măcar un pic de control, cu atât înseamnă că ne consumăm energiile emoțional-creatoare cu alte strădanii.

Parte esențială a vieții e moartea. Ah, și ce ne mai omoară unele lucruri, unele clipe, unele alegeri.  Etapă strategică, treaptă pe care se sprijină. În lupta aceasta nu este izbăvire, și răutatea nu poate scăpa pe cei răi – după cum constata ochiul înțelept al lui Solomon, cu ceva mii de ani în urmă.

Imposibilități ale nealegerii sunt și cele cinci ingrediente esențiale ale vieții, asupra cărora avem puțină putere nuanțată, adică alegem din sertar, dar nu putem desființa sertarul. Ne-am trezit într-o zi țipând în lume, și am luat o palmă de la doctor fără să-i fi făcut altceva în afara faptului că i-am agitat noaptea în care chiar el era de gardă. Ne-am trezit în brațele unei femei pe care n-am ales-o, și care de regulă ne rămâne cea mai apropiată ființă – prima relație de iubire, cea mai intimă și mai organică din câte există. Dar controlul nostru asupra alegerilor acestora se apropie de zero. Și nici neamul nu ni l-am ales, și nici țara – și de aleg părinții să se mute în alta – e o alegere pe care ne-o fac ei cadou, și asupra căreia nu prea avem multe de zis. Nici limba maternă nu ne-o alegem, crescând în marsupiul acesta al dependențelor, până reușim și noi să facem pișu din picioare, și întrezărim prin gardul limitărilor ograda vecină a independenței, și cu ajutorul scărilor de carte reușim până la urmă să vedem și a treia ogradă, câmpia mănoasă a interdependețelor.

Și nici credințele nu ni le alegem, decât mult mai târziu și cu multă trudă, eventual datorită vreunui cataclism relațional sau filozofic, a unei rătăciri care ne remodelează geografia interioară. Și nici valorile nu ne aparțin decât prin împrumutare. A, da, da, desigur că ne răzvrătim în multitudinea de adolescențe ce ne caracterizează (indiferent de vârstă), și tot întoarcem moneda aceasta a valorilor până facem zar din ea; dar cel mult, facem puțin diferit buclele literelor, și le reașezăm scrierea pe multiplele fațete ale zarului, crezând că reașezarea aceasta de care ne dovedim a fi în stare, este mai bună decât cea de dinainte.

Și de cele mai multe ori nici comportamentul nu ni-l alegem, decât bruscați de oglinda verbală a câte unui prieten, a unui frate sau a unei sore: Tu nu te uiți la tine? Mai uite-te și tu în oglindă, să vezi cum faci, cum te strâmbi, cum arăți, cum te porți, cât de caragios de prinde …și uneori chiar urmăm sfatul și ne facem câte o introspecție, câte o autocritică, ne dăm câte un autojaps. Dar de cele mai multe ori re-acționăm, la cheremul contextului situațional în care am ajuns să ne aflăm, și alegem ce ni se așterne în față ca alegere, câteva opțiuni limitate, și nu galopul libertății de alegere.

De consecințe nu mai zic nimic, că alea chiar ne îngrozesc uneori. Vin la pachet cu alegerile, dar stau pitite o vreme, nevăzute și tăcute. Apoi brusc ne râd sub nas: Ce-ai făcut mă nene, mă? Ai uitat că e și noroi când plouă, că e și fum când arde. Etcetera..

Și-atunci nu ne rămâne decât refugiul poeziei. Unii o urmăresc cu ochii în turcește, episod după episod, zbatere second hand a unei poezii ce nu-și găsește o altă formă. Alții o fluieră în tribune cu șireturile ghetelor. Unii o înghesuie în aparatul foto. Mulți o caută în muncă asiduă, fără să le pese să știe că mortarul dintre perete și gresie este și el o parte de vorbire, și măsurătoarea împărțită la numărul de trepte este o frumoasă matematică poetică.

Măcar aici pe tărâmul acesta avem și noi iluzia unei libertăți mai libere, mai generoase, care nu ne tot îngrădește și nu ne tot oglindește deodată cu îngrădirile. Faptul că de multe ori nici măcar nu conștientizăm îngrădirile astea, alegerile astea date, făcute nouă cadou printr-o formă subtilă de impunere, dă pe față tocmai o altă limitare de care avem parte, îngrădirea noastră mentală, îngustimea ochilor noștri la care falimentăm să adăugăm alți ochi, spre lărgirea perspectivei, a perspectivelor. Dar de vreme ce nu conștientizăm chestile astea, ele nici nu ne deranjează.

Că lucrurile pe lume – pe lumea asta – sunt cel puțin bivalente (se știe). Și chestile care ne deranjează ne pot fi extrem de benefice, precum oprierea, atunci când ne freacă pantoful. Durerea, când ne crește rana. Dorul, când lipsește ceea ce altădată era o prezență enervantă.

Și pe oricare dintre drumuri am apuca-o uneori tot acolo ajungem datorită rotunzimii modului nostru de a parcurge timpuri și etape. Circuitul apei în natură are de a face cu elementele chimice, dar în oglinda acestor ape se oglindesc și alte elemente, spirala vieții sfredelește galaxiile necunoscute ale timpurilor, purtându-ne odată cu sfredelirea, așa cum de altfel face cu noi întreaga planetă (interioară).

Se merită uneori să te așezi pe marginea lunii, ca băiatul ăla cu undița de pe logoul filmelor făcute de DreamWork, și să (ți) privești lumea de departe cu tot cu ghemul de drumui bătute de așa zis inevitabilele noastre alegeri. Așa cum îmi înregistrez pedalarea cu Strava, ca la urmă să văd harta de sus de pe balconul ochilor, spre în jos, în râul albastru al desenului. Se merită!    

1 OSyoWVc2o5Emx_cAWPe0Zg

(o) intenționată

Standard

texte trase de păr
chițăie dureri glăsuite
aruncă în jurul lor lumini false
semiumbre autentice
întunecimi multicolore

texte trase de păr
tânguie interpretări moarte
ca mamele ale căror prunci
au tăcut mult înainte
de țipăt

texte trase de păr
în drum spre chelie
spre lipsa podoabei capilare
spre acea înclinare aparte
părtinitoare și de ne-bună-voie
a unei mâini hapsâne
ce deviază apele cu pești cu tot
în balta unei trageri de păr

aidoma tragerii la țintă

© foto:rb

(o) pereche

Standard

(îmi) iubesc libertatea
(de-aia) încerc să cunosc adevărul

(o) edenică

Standard

gust din moarte (zilnic)
înfruptându-mă
o devorez pân’ la cotor
spre sâmburii de viață
din care crește

ea e un măr
eu sunt o coasă

(o) bâjbăire

Standard

Aș explora întunericul
..dar cu ce lumină?

(o) ridicare din umăr

Standard

Orice nebunie are și-o bunie: nebunia care n-are „-ne”. 
Bunia fără de -ne e o nebunie mai bună!

sfârșitul lumii e de fapt o sintagmă

Standard

Interesant cum petecește câte o bucată de text genunchiul julit al aplecării spre el. Pot recita și acum un fragment din Litania fricii scrisă de F. Herbert. Nu mai știu dacă acolo unde am citit-o avea sau nu ghilimele, și a preluat-o și el de la un altul, sau efectiv a dat glas unui vaccin împotriva fricii, și l-a făcut gând în mintea lui Paul în timp ce acesta își băga mâna într-o cutie care îi testa curajul, înțelegerea și rezistența.

“Frica ucide mintea – recita el ca pe un Tatăl nostru al unei alte lumi – frica e moarte măruntă, purtătoare a anihilării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Pe unde va fi trecut ea nu va mai rămânea nimic. Voi rămâne doar eu.” Și câte vânturi vremelnice au mișcat scârțâitul acestei table ce poartă pe ea un soi de rugăciune împotriva fricii – vânt al șoaptelor înțeleptului Solomon culese de oamenii lui Ezechia și adunate în cartea Proverbe. “Frica este o cursă – frica de oameni este o cursă”…tăiere și împărțire a fricii în felii distincte, în felii bune și nebune…pentru că “frica de Domnul este (pe de altă parte) început al înțelepciunii”.

Și tot așa, fiecare creionare verbală a fost, mi-a fost, și vânt și muzică, și tablă scârțâitoare și început de poem intitulat – pădurea de fier – și ochi și hartă, și întuneric și rază de penumbră și plan mental și faptic.  Tind să cred că întâmplările acestea ale cărților sunt la fel de reale și la fel de impunătoare în noi ca și cele faptice, diferența constând în felul, forma cărții. Că ce-am citit în ochii plângând ai copilului, citesc pe sârmele aliniate ale unei pagini, și cântecul de munte al pârâului plânge în tânguirea descrisă a personajului Paul – pentru mine cel de acum nefiind foarte mare diferență între un copil în carne și oase cu care am făcut scandânberg, cum îi ziceam noi, (skandenberg) încordându-mi brațul, sau mâna lui Paul vârâtă în cutia curajului. Ambele tablouri stau la fel de cuminți pe peretele personal al muzeului adolescenței.

Despre cărți mai am de povestit, despre nasul ochiului vârât în ele. Despre mucii neșterși ai înghețului de neînțelegeri. Despre ouăle de curiozitate din care au ieșit crocodili de curiozități și mai mari, cu dinți și guri și fălci și făclii. Un fel de dragoni ai lumilor interioare. Că parcă bag mâna în foc că acolo trăim mai mult și mai variat decât în realitatea ce ne este exterioară, cu mașini și claxoane, cu blocuri și pubele de gunoi, cu școală, serviciu, familie și prieteni. Sufletul pare a ne fi singurul prieten, pe lângă ceilalți, desigur.

Era în vizită la noi un unchi, un frate de-al mamei, împreună cu familia lui. Stăteam care pe unde puteam în curticică, sub nuc. Pe câte un scaun, pe banca de lemn, sau fâțâindu-ne de colo colo în picioare. Când eram mic mama îmi zicea, mai ales atunci când mă enervam și îmi mușcam buza de jos – obicei pe care mi l-am păstrat, și de a mă enerva și de a-mi mușca buza de jos, …- ești leit unchiu-tău, referindu-se la unchiul acesta de care zic, să-i zicem, Viorel. Când era tânăr s-a pocăit, cum se zice, la baptiști, s-a lăsat de băutură și de fumat, și pe urmă s-a mai pocăit o dată, zic eu, la penticostali, însurându-se cu o fată de acolo. Între timp variantele lui teologice s-au mai șlefuit de pereții vieții de zi cu zi, și ciocnirile dintre perspectivele baptiste și cele penticostale și-au mai rupt și ele din colțuri, făcându-l să fie mai cuminte la ascultat și mai încet la vorbire, fie era vorba de afirmare, de negare, de contrazicere, sau ce știi ce alte forme mai avea/are.

Stătea cuminte și asculta cum eu mă contram cu mătușile ce ziceau că sfârșitul lumii e aproape, și că n-a fost niciodată așa de aproape ca acuma – lucru foarte adevărat de altfel – și că ce se întâmplă în lume acum nu s-a mai întâmplat niciodată înainte – alt lucru foarte adevărat – și că.. Eu eram mai atent la zâmbetul subtil de pe buzele lui, decât la conținutul rostit de mătuși – contra-atacând cu idei cum că și secolul trecut a fost unic, și că ce s-a făcut atunci în lume nu s-a mai făcut niciodată înainte, cum că Columb (sau Vespucci) a descoperit America o singură dată, și unică i-a fost descoperirea, și că necredincioși în variantele biblice au fost oamenii în toate timpurile, iar romanii și grecii de acum 2000 de ani erau la fel de curvari și de perverși ca generațiile de sub nasul nostru.

Aici se rupe (iar) filmul, și continuă fără de sfârșit al lumii – ba totuși, parcă îmi aduc aminte că am zis și că orice sfârșit e si un nou început, și când se va găta lumea așa cum o știm va începe o alta puțin altfel care va dura, potrivit unor texte evreiești, cel puțin 1000 de ani, și că și ăia se vor sfârși și va începe o altă variantă, așa că sfârșitul lumii e de fapt o sintagmă – o altă etichetă asemănătoare cu tabla scârțâitoare scrisă de Herbert pe litania fricii.

© foto:rb

..pfff

Standard

Și de i-aș zice la câine pisică și mâine vrabie,
și în ziua următoare ceară, tare greu cred că m-aș descurca
să mănânc cu lingura ghiarei lui ciorba unui lătrat
zburat pe ramură cu scara de apă a unui incendiu.

Ce mieunat ar fi înotul peștelui cu coadă stufoasă
prin acvariul bibliotecii.
Și de i-aș zice la lemn flacără, și altădată înmiresmare
ciudat de banală ar fi poezia pe care n-aș știi s-o extrag
din măseaua de minte a acestei rostiri,
pentru că vrând să merg la dentist am un-flat
pana unei roți multicolare repetând papagalul pe de rost
până am găsit din nou drumul șerpuit al grădinii
ce și-a înfipt adânc rădăcinile în pământul fosforecent
al memoriei unor amintiri
uitate de neuitare.

crumpled newspaper

seninul plouă

Standard

Ce amestec. Cuvântul ăsta se potrivește multor aspecte rotunde care ne încercuiesc. Acum-ul se amestecă cu atunci-ul. Variantele rele cu alea bune înnebunindu-le și pe unele și pe celelalte. Dragul cu nedragul, pofta cu necheful, amintirea cu uitarea, făcând din produsul ce stă sub ochiul citirii un amestec. Că scriu acum și se știe că nu, nu scriu ce-a fost, ci ce am senzația, impresia, amitirea că a fost. Cine poate verifica de a fost așa sau altfel? Că scriu acum și gândesc cu ochiul gândului de acum, care nu-i lumina gândurilor de atunci. Eu, pescarul acelui trecut nu sunt, deși într-un oarecare fel sunt peștele de atunci pe care încerc să-l prind.

Da-i fain să mă uit prin gardul acestui scris la dincolo-ul ca de fantă a unor realități ce-au fost pentru milimetrii de secundă exact la fel de reali ca apăsarea zgomotoasă a tastelor. Găurile rotunde ale gardului rotunjesc perspectivele. Fantele înguste ale gardului le alungesc și le subțiază. Că ce-i gardul decât neputința de a vedea plenar ceva ce a fugit și a lăsat urme de amitire superficial-adânci, cuie pe care le prind cu cleștele acestei scrieri și care de rugina vremii pătează culorile unei creionări corecte. Da-i corectă oricum aș scri-o. E corectă prin prezență, mult mai corectă decât corectitudinea lipsei. E fiindă și actual de veche. E dublă prin alungirea umbrei. Puțin aici, puțin acolo. Cam așa aici, cam așa acolo – dar așa-ul de atunci nu prinde contur decât în așa-ul actual, indiferent ce încerc să zic, că oricum când citesc (și eu ca oricare alt citititor) citesc cu alt ochi decât cel cu care am scris.

Citeam azi un articol pe Dilema Veche – o pagină de jurnal scrisă undeva prin Italia – fragmente dintr-un jurnal inedit, la secțiunea dilematică/articol, o bucățică de scriere Despre somn, din 26 decembrie 1996, și tare m-am regăsit în stilul introducerii. Omul făcea aluzie, prezenta amestecat tot felul de idei citite prin tot felul de cărți din literatura universală, câte o bucățică dintr-o carte de-a lui Kafka, ceva de pe la Shakespeare, un pic de versiune istorică de-a lui Nicolae Iorga, presărate cu cheful sau necheful lui de a-l citi pe unul sau de-al amâna pe altul.

Încă n-am reușit să termin romanul lui Salman Rushdie, Versetele satanice, roman pentru care l-au condamnat la moarte musulmanii, fiind nevoit să ceară azil politic în Anglia. Chiar mă gândeam în contextele astea la cărțile pe care le-am îngurgitat eu, nu doar că nu-s prea multe, nici cu nume prea pompoase, ci la mecanismele lor angrenate în mecanismele mele. Amestecul de frântură de real cu frântură de invenție și cu frânturi de înțelegere și de interpretare. Mecanismele cuvântului scris care capătă în ochi muzică – cântecul recitirii, că mă gândesc că înainte să ajungă în forma ajunsă la mine a fost recitit de câteva ori de/pe alte muzici, pregătind muzica citirii mele.

(to be continued)