Arhive pe categorii: limbi vinovate

extracţie…

Standard

Precum steaua aprinsă în frunte-i creionul – el luminează locul de dinaintea pasului, patul mersului de dinaintea pasului imediat următor, ca să scriem cu mers pe cărare.. 🙂

călătorru'

Totu’-mprejur e poezie, dacă vrei să fie…

Cea intrată în piele, însă, trebuie scoasă de acolo de unde a intrat ca mirosul atingerii cu toată durata aceea, sau impregnată în proaspăta amintire a ciorapilor uzi, a ochelarilor aburiţi, care au stat mai mult în buzunar, tocmai ca să-mi folosesc la vedere altceva decât ochii.

Încerc să culeg poezia adunată în cutele mele interioare ca nişte aluviuni împinse de minute în repeziciunea curgerii lor învolburate.

Pe-o venă în jos, spre inima pământului, în vibranta lui viaţă interioară, care limpezită se vede atât de diferit sub razele soarelui. Ca nişte şoareci de bibliotecă în imensitatea scrisului şi printre cotloanele ghidate învolburat de coborâre.

Vreau s-o storc aici (în caiet) aşa cum am stors tricoul îmbibat de efort, cum mi-am îndoit piciorul la 45 de grade, sprijinit de tăria stâncii, ca să curgă din cizmele de gumă apa ce nu-mi aparţine – cum…

Vezi articol original 289 de cuvinte mai mult

Anunțuri

..încărunțire

Standard

car untu`
spre aroma de cozonac
a îmbrățișării

22217716_10156631050623272_1487783098_o

o hermeneutică a desti-nației

Standard

noi nu suntem creați să fim izvoare
deși izvoare trebuie să fim
să smulgem lumii mierea din venin
ca o `nrămare-n zbor către o floare

noi nu suntem făcuți să fim scântei
ci doar fântâni ce oglindesc scânteia
sorbind din apă focul de idei
în poarta de mistere să fim cheia

noi nu suntem aici pentru a fi
decât cărări din vale către munte
un șir de pași și urme către zi
`n-adânca noapte de urmași o luntre

noi suntem și izvoare și scântei
dar dacă nu hrănim cu soare focul
aprindem și ogoare și idei
răstălmăcind menirile și jocul

dans

Standard

nu zic nimic
nu că n-aş putea..
nu vreau să stric liniştea asta
ce scoate-n evidenţă
zâmbetul

e mult ce spui zicând
nu zic nimic
nimicul plin e tot
putinţa ta
nu de-a strica
ci de-a înfrunzi
zâmbirea mea..

 

marele înţeles mic

Standard

„Omul nu trebuie să se găsească pe sine – ca şi cum s-a pierdut – ci trebuie, mai degrabă, să se clădească pe sine.”– A. Exupery

13 mii 879 de zile, fără una :)

Standard

paradoxal, desigur
că risipirile sunt adunate
asemenea pumnilor goi
şi adunându-le
ne risipim
odată cu ele..

P1190231

ca și cum aș ști

Standard

Adevărul este mai important decât iubirea!
Însă cel puțin la fel de important ca adevărul
este iubirea!
Iată adevărul care triumfă!

 

sub stelele nopții

Standard

În lumina unei singure stele nu poți vedea lumina celorlalte – și totuși, de multe ori și zilnic e de preferat și preferăm multa ei lumină decât puțina celor multe.

drumeţie spre literă

Standard

ori de câte ori am vrut să strig
îţi desenai pe buze un fel de şşî
– capitală a literelor în care locuieşte
şarpele ispititor al tăcerii –

ce să mai strig!? cocoţ
o resemnare tablou
cânt tot ce-i de strigat
se poate şopti
aşişderea pârâiaşului
printre pietrele santinelă
cânt de o parte cânt de alta
a drumeţiei

ţi-a rămas î-ul mânjit
pe marginea începutului
de strigăt – mă tachinai –
şi trăgeam de el în jos
spre zadarnicul chin
pentru că ori de câte ori
am vrut să strig
mi-ai mâzgălit pe buze
şî-ul încătuşat
al poemului

 

portocalul mov

Standard

portocalie starea mov
privită-n ochi cu ochii-nchişi
prin pipăirea de nesomn
a hoţilor din vis

că ne străbat coloane lungi
ambuteiaj de gând
ce a plecat da` n-a ajuns
şi merge parcă stând

şi straturi groase de culori
vorbite se preling
peste depunerea de nori
a ploilor ce ning

şi-i cald.. şi-i soare pe pământ
şi nopţile sclipesc
prin zâmbet verde înfrunzit
– în pomul mov al unui gând –
eu portocale cresc..

Poetul Daniel Marian despre „Ochiul în plus”: Magnitudinea fără a fi anunţată nici măsurată

Standard

 Îi mulţumesc din suflet poetului Daniel Marian pentru timpul pe care şi l-a făcut de a scrie câteva cuvinte în dreptul volumului meu de versuri „Ochiul în plus” (volum apărut în cadrul Concursului de manuscrise „Magister 2015”, Editura Karina) 🙂

      Daniel Marian: Magnitudinea fără a fi anunţată nici măsurată –  „Ochiul în plus”-  Ruben Bucoiu

Daniel Marian

           Distragerea prin expresie a orice dinăuntru în orice dinafară şi invers. Aducerea la rezoluţie cât se poate a firescului elegant îmbrăcat de promenada ori de carnavalul cuvintelor. Adresabilitatea directă ca la sfânta spovedanie care nu există. Poezia în schimb, da!

           A şti de unde să începi şi eventual să nu mai termini… Intri într-o putere a minţii căreia nu-i trebuie nicio formulă magică de justificare. N-aş avea dintr-odată cum să uit de Alvin Toffler, cu cele trei mari care au zguduit: „Şocul viitorului”, „Ciocnirea civilizaţiilor”, „Al treilea val”. Justificată ar fi întrebarea ce-mi veni să mă arunc tocmai în vârtejul ideatic conceptual şi precognitiv. De aceea, pentru că realmente am nevoie de readucerea spaţiilor cu tot cu temporalitatea lor şi cu rost din memorie pentru a intra în prea-plinul unei poezii deloc circumstanţiale, aş îndrăzni a spune: evolutive pe lângă faptul de a fi vie.

          Să vorbeşti despre aceea poezie a lui Ruben Bucoiu nici vorbă de a fi simplu sau măcar oarecum confortabil, poţi să te trezeşti în controverse la orice pas. În schimb, este provocator! Începând cu motto-ul incisiv programatic, din „ochiul în plus” : „…poeții?/ poeții au un ochi în plus/ miopi din când în când la tot/ ce-i împrejur a tot/ se apropie să vadă ce și cum/ magnetic să citească/ ce încă nu a fost…”

          În fapt, noţiunea de poet nu poate fi definită, cel mult considerată, şi doar într-un fel exclusiv intuitiv eventual şi empatic. Permanenta oscilaţie între diversele modelări subiective ale obiectivului, ajunge să fie rezultatul percepţiei astfel încât înainte de a stabili un anume existenţial, induce starea de reinventare absolut nonconformistă.

          Dinamica versului este de la îndrăzneaţă la remarcabilă, se sare peste fazarea pas, trap, galop, direct în… fie ce-o fi. E o rupere de nori justificată de năzuinţa înţelesului neomologat. Despre ce ar putea Ruben Bucoiu face referinţa iniţiatică, decât despre cuvânt, aşa cum este acesta, adulat, tăvălit, jumulit, reconsiderat, (uneori) renegat.

          “cu vânt care se freacă de piatră/ cu vânt care se tocește pe sine/ de obrazul meu câteodată/ îmi intră-n ochi hârșâind privirea/ de parcă în grabă s-a întors acasă/ că și-a adus aminte c-a uitat/ sau de bucuria că și-a adus aminte/ de gard își tocește trupul neobosit/ de curtea interioară a impresiei/ se-ascute pe sine ca simțurile/ tocmai spre a putea să încapă” (bate (cu)vântul).

          Peisagistica este cât se poate de directă-n simţuri. Nu e nimic după colţ, decât în orizontul deschis. Elementele care contează se bântuie între ele, de la fundamental la propriu. De remarcat că nu există vreo urmă de frică de un posibil dualism. Incertitudinile dacă sunt, ţin pasul cu ceea ce este fără îndoială. O anumită descriptivitate cu minimal explicativitate, cât să nu lase făcutul chiar nefăcutul într-o neaşteptată ceaţă.

          Iar dacă e să-l cred pe poet că există, ei bine, fiind un mod de a spune, atunci mă opresc la ceea ce filtrate cu gândul prin Nichita Stănescu, tocmai face desfăcând lacătele, baierele de la cufere, de la largul universal…”pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viață”- N.S.//  îmi crește mereu câte-un ochi/ te miri unde/ în capătul pixului/ de mi se pare că-n loc de pastă folosesc privirea/ ca să străbat coastele cuvintelor/ până-n inimă/ apoi admir tot pulsul/ priveliștea/ fără să mai respir/ cocoțat într-un vârf de ac/ ca pe-un everest personal” (extensia ochiului).

          Ce-i drept, te întrebi dacă se poate vieţui astfel. Pare-se că da. Desigur, rămâne la alegerea cui se riscă într-o frumoasă aventură, fără început şi fără sfârşit, aş zice.

ochiul in plus.2015

„Căci nu există ascensiune fără forţă ce te trage în jos.”

Standard

„Atunci când soarele de amiază arde, sămânţa, fie şi de cedru, nu-mi ţine umbră.”

„Căci tu nu eşti decât drum şi trecere şi nu poţi să trăieşti cu adevărat decât din ceea ce transformi. Arborele, pământul – în ramuri. Albina, floarea – în miere, şi munca ta, pământul negru – în văpaie de grâu.”

„Te vreau împlinit. Vreau să te citesc în creaţia ta, nu în materialele din care îţi faci o glorie vană. […] Îţi vei da viaţa pentru înţelesul cărţii, nu pentru cerneală sau hârtie.”

„Ce importanţă mai are pentru poet poemul scris? Semnificaţia lui e de a crea mai departe.” – „Nu eşti decât drum şi trecere.”

Citadela, Antoine de Saint Exupery

to travel over a landscape

Standard

cinşpe flori pe metru pătrat
o capodoperă fiecare
înţepată de albină
cu un fel de pssst-zumzăit
celor necredincioşi
ce trec nepăsători
prin grădină

cuibărite în ochi arcurile albastre
au săgetat ramura contemplării
de se preling spre-nlăuntrul meu munţii
cu rădăcinile câmpiilor lor
spălate pe picioare cu ştergare
de curcubeie-n culoare..

cinşpe metri pătraţi pe o floare
zumzăind două sute douăşcinci de grădini
adunate de mine – albină
în stupul unei alte
grădini

cântec

Standard

pe câmpuri de piatră
rotunde întâmplări
cronometrate de
uitare

depăşite doar de
dârele memorabile
ale întrecerii

19989015_10156330083673272_1310986017_n