Arhive pe categorii: moarte & viata

decorația

Standard

veniseră neamurile
prietenii și mai ales o mulțime
de oameni necunoscuți
decorarea s-a făcut fără poze
fără aplauze, fără de flori
o floare galbenă
într-un câmp de rapiț –

îi atârna de gât prinsă cu
un tifon fără de fundă
un fir roșu și altul albastru
încununau ceremonia
pe tâmplele inimii

continuu și ritmic…

Anunțuri

îngerul morții

Standard

îngerul invada lanul
dădea ca bezmeticul
în toate părțile
neputând să-l înfrângă

din când în când
câte-un spic călcat în picioare
se ridica…
altul stând mândru
cădea brusc

singura lui victorie
era tocirea coasei
când o lovea de pietre
știrbindu-i gura
cu câte-o scânteie
noaptea ei
învinsă de lumină…

spicele ce cădeau
erau culese
pentru pâine

zi-le de naştere…

Standard
astăzi nu este ziua de naştere a nimănui
în gâtul tăcerilor stau blocate noduri
una peste alta tragerea sforilor adăposteşte povestea
 
astăzi este ziua de naştere a nimănui
cunoscut nouă drept altcineva
ce nu trebuie sărbătorit
ne-bucuria de-a sufla în lumânări ne prelungeşte
arzânda flacără de lăsare a cadourilor în pace
nu tulbură războiul cifrelor adunate cu trudă
(sforile trase ne rămân nouă)
 
noi suntem adăposturile tăcutelor blocaje
povestea unei zile de naştere ce n-a (mai) avut loc
între ieri şi azi
 
6703051437_b23ece47c6_z
 

regele foc al cunoaşterii

Standard
până-n jarul ce trebuie dus altei lumi
fără trebuie
ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul
ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă
dorul de-a arde de-a lungul munţilor
sacrii de-a lungul mormanelor de minute
clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm
viaţa
te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii
în joacă…
 
s-a picurat în tine focul de apă
cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu
şi straniu
ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice
din erele unei memorii ce nu-mi aparţine
decât prin dăruire
şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil
ultimul leagăn al scânteii
înainte de consumare
să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe
ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise
– imposibil de citit în întunericul nescrierii ei –
 
păr de foc cu crengile mâinilor prin el
cu pere inelare împodobire
să fie furate cândva de dincolo de gard
doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan
cu fitilul faptei şi la lumina
strălucirii ei să ardă povestea
prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu
prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt
prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe
lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine
prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează
de cunoaşterea rece
 

…căzut pe pământ

Standard

Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…

…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?

Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.

Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.

Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.

Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra,  şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.

Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.

El…bobul de grâu.  Noi?… nu ştiu…

new-life

“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).

Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…”Nicolae Steinhardt,  “Jurnalul Fericirii”

a doua lege

Standard
totu-i energie
nimic se consumă 
nimic se naşte
în primordialul pântec
al timpului
totul moare
 

plăcerea de a fi

Standard
revoltă mi-e duhul ce creşte în mine
cum creşte lumina în ochiul de noapte
şi gura mi-e plină de ţipăt-suspine
şi ceartă
ce se zbate în vorbirile-şoapte
 
nu tună nu fulgeră nu plouă cu nori
mă umple plăcerea răvăşită
nervoasă
mănânc de pe-un scaun cu fundu’ pe masă
extrăgând cu seringa urâţenia din floare
s-o colecţionez in eprubeta antidoturilor
din cămara obscură a plăcerilor-doare
 
nu-mi place că-mi place;
vreau să-nceteze voinţa aceasta năvalnică-vie
o ploaie de alb peste alba hârtie
să rămână nesimţirea nesimţită
să se-nghesuie timpul
(cu viitorurile lui cu tot) într-o clipită
pe care s-o iau ca pe-un bob de rouă
de pe-o frunză banală
s-o (s)pun în colţul de gură şi s-o aprind
(ca pe-o plăcere neînţeleasă)
ca pe-o ţigară…
 
 

Tic…semanTic

Standard
că dacă nu eram în gândurile vieţii
nimicul cu-a lui suflet de haosuri preapline
mi-era înlocuire cu planuri în neştire
sau viitor lipsit de trupul cuvântului
nescris sau scris (chiar mai bine)
 
şi dacă nu era umbra de amintire
depoziTată tainic – dovadă cum că este –
de unde adn-uri s-ar împleti poveste
ce nu poate mai nimeni s-o citească
sau să o scrie într-o limbă mică
cu microScopul de-a se şti că este
 
prezenţa mea sub zile de n-ar fi îndrăgită
de trecerile vremii când calde când nocturne
absenţele adunate mi-ar fi repetenţie
pentru o altă vreme
un alt aici, alt undeva: în lumea lui „se poate
s-a putut, se va putea”
 
cert e că sunt – incert e ce înseamnă
ce va-nsemna…
 

degetele rădăcini

Standard
mâna de pământ m-a prins de picior
(nu ştiu cum de-am călcat în groapa ei)
şi cum s-a umplut de mine s-a şi închis ca o pecete
peste un legământ pe care doar moartea
cu gura ei mare îl mai poate rupe
 
captiv în strângerea aceasta de mână
pipăi cu ochii florile şi grâul
copacii şi iarba de jur împrejur până
descopăr sub pleoapele lor cât ne asemănăm
cât de tare ne asemuim
 
cu ochiul acesta al degetelor apuc de picior cerul
fără ca el să ştie cum de-a călcat în mâna mea
îngropată adânc în călcâi
 
crescutele rădăcini ale degetelor
îi sorb în fiecare zi grâul nevăzut
ce mângâie vântul cu legănarea lor
şi-n a cărui hamac cele două mâini
de mamă şi tată mă veghează la fiecare căpătăi
al întâlnirii mele cu mine
 

ceartă gesticulată

Standard
mă-ngroapă-n tăcere ceasurile lungi
gropari ce-aruncă-ntruna pulberea mută
în adâncirea trecerii de timp
zici c-aplecată moartea mă sărută
 
io-i scuip ‘napoi sărutul ei tăcut şi
mă-nfior de tremură grădina
şi în noroiul ce se naşte mut m-afund
în braţele ce le deschide tina
 
că-s pământesc din măduvă în os
cusut cu fire ne-nţelese de viaţă
ca să mă caut tre’ să mă descos
din nopţi de nerostire-n dimineaţă
 
groparilor: voi muţilor călăi ai
vorbelor ce v-ar putea opri
cu mâinile întinse vă sugrum gâtleju-nchis
şi nopţile pustii
să scot măcar un geamăt de la voi
cum voi vă aruncaţi mutul pământ
cu vorbe să vă-mproşc eu… cu noroi
 

tăcere

Standard

în memoria zilei ce-a trecut:

mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte
 

Minte: asemănarea dintre gândire şi minciună?

Standard

Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.

Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.

Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici  desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.

El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.

scripeţii morţii

Standard
înfloriseră în babilon grădinile
suspendate cu trudă pe scripeţi
se delectau dimineţile prinvind
norii departe
porunca de-a nu plânge
ca să nu putrezească funiile
 
scârţâiau scripeţii sub povară…
printre bulgării păgâni ai semilunii fertile
rădăcini din pomul vieţii
se certau printre cititorii în stele
dacă să creadă mai mult în viaţa veşnică
sau că se convertească la putrezire
 
am salvat funiile…
grădinile suspendate au rămas
între rugina scripeţilor şi florile de piatră
pe care din când în când strănutul
cerului le-a umplut de rouă
 
am salvat funiile poruncind norilor să tacă
oprind roua dimineţilor
sorbind izvoarele din apă…
 
cât de sus te-am înălţat babiloane …
cum să se-ascundă soarele sub tine?
s-au ofilit sub umbra ta grădinile
cu funiile uscate-n cioc îmi zbor cocorii
năuciţi cum au putut aştepta
fără să ţipe albilor că-i prea târziu…
…şi-au început să plângă norii
 

aplauze

Standard
batem din inimă de bucurie
să nu ne grăbim să fim
să nu tindem să existăm
mai repede ca să nu ne găsim
nefiinţa degrabă
să amânăm finalul
ce spectacol e viaţa:
încă mai bat din inimă (de bucurie)
şi n-am ajuns (încă) lăsarea ‘nserării
nici naufragiul de încheiere al 
uitării
 

din simfoniile caniculare ale zilei

Standard
de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca
în cap şi-n inimă m-aş împuşca
să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine
pân’ dincolo de tot ce-i de văzut
 
dar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara mea
să urc
ci trece-n zbor cu şuier şi tam tam
taram taram
şi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritual
iar l-am pierdut
 
apuc marfare line lente leneşe
le urc din mers şi văd şi simt şi gust
ce poartă-n ele tot felul de încărcături
din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet
la clasa-ntâi’
călătoresc cu ele clandestin
 
sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar
un scurt peron cu scări de cord
şi becul programat
 
nu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi
mă las purtat
trenurile nu ştiu de pânze şi de ape
ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf
a unei cărţi
sub simfoniile caniculare numite zi