veniseră neamurile
prietenii și mai ales o mulțime
de oameni necunoscuți
decorarea s-a făcut fără poze
fără aplauze, fără de flori
– o floare galbenă
într-un câmp de rapiț –
îi atârna de gât prinsă cu
un tifon fără de fundă
un fir roșu și altul albastru
încununau ceremonia
pe tâmplele inimii
continuu și ritmic…
îngerul invada lanul
dădea ca bezmeticul
în toate părțile
neputând să-l înfrângă
din când în când
câte-un spic călcat în picioare
se ridica…
altul stând mândru
cădea brusc
singura lui victorie
era tocirea coasei
când o lovea de pietre
știrbindu-i gura
cu câte-o scânteie
noaptea ei
învinsă de lumină…
spicele ce cădeau
erau culese
pentru pâine
astăzi nu este ziua de naştere a nimănui în gâtul tăcerilor stau blocate noduri una peste alta tragerea sforilor adăposteşte povestea astăzi este ziua de naştere a nimănui cunoscut nouă drept altcineva ce nu trebuie sărbătorit ne-bucuria de-a sufla în lumânări ne prelungeşte arzânda flacără de lăsare a cadourilor în pace nu tulbură războiul cifrelor adunate cu trudă (sforile trase ne rămân nouă) noi suntem adăposturile tăcutelor blocaje povestea unei zile de naştere ce n-a (mai) avut loc între ieri şi azi
până-n jarul ce trebuie dus altei lumi fără trebuie ce ştiu eu ce prometeu te-a învăţat (deja) focul ce-i jarul şi arderea, mistuirea cenuşă dorul de-a arde de-a lungul munţilor sacrii de-a lungul mormanelor de minute clipite cu ochii închişi pe care încercăm să ne căţărăm viaţa te-ai născut ţinând în mână focul – cu jarul sub unghii în joacă… s-a picurat în tine focul de apă cu tot cu era lui îngheţată contradictoriu şi straniu ce ştiu eu e reminişcenţa unei scântei veşnice din erele unei memorii ce nu-mi aparţine decât prin dăruire şi mă veghează de parcă ar fi ultimul răsărit posibil ultimul leagăn al scânteii înainte de consumare să-i poarte vântul unei priviri cenuşa pe braţe ca pe pruncii unei poveşti încă nescrise – imposibil de citit în întunericul nescrierii ei – păr de foc cu crengile mâinilor prin el cu pere inelare împodobire să fie furate cândva de dincolo de gard doar din dorinţa de a arde deodată şi simultan cu fitilul faptei şi la lumina strălucirii ei să ardă povestea prin lemnul de soc al fluierului cu care scriu prin deschiderea de soc a gurii cu care cânt prin ochiul de soc al privirii cu care arunc mai departe lumina de teamă a groazei de a o ţine doar pentru mine prin tunelul de soc al misterului ce ne protejează de cunoaşterea rece
„ Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” – Isus, puţin înainte de patimile Sale…
…şi noi? Trăim murind? Trăim ca să murim?
Nu doar că trăim spre moartea noastră, însă moartea se pare că este o condiţie esenţială a vieţii. El, bobul de grâu, este rodul morţii altui bob de grâu, şi viaţa lui rodnică, viaţa lui viitoare, înmulţirea şi prelungirea lui depind în mod imperios de moartea lui.
Lasă sacul, lasă podul, lasă vremea aceea… şi cazi din mâna celui ce te aruncă. Mi-am întors ochiul interior spre interior şi am orbit faţă de întreagă cealaltă parte – nimic din afară nu mai străbate, nu mai pătrunde nicio fecundare cu binefăcătorul exterior, ci doar o măcinare care diminuează treptat roţile interioare ale gândului şi simţirii.
Lasă siguranţa uscăciunii care e diferită de adâncimea întunecată şi de speriat a pământului. Cazi în pământul morţii – nu mai trăi cu trupul şi capul şi sufletul în norii din podul acestei case pământeşti, desprinde-te sau roagă-te să se găsească cineva, o mână, care să te ia şi să te arunce, în ciuda lipsei propriului mecanism de locomoţie – şi mâna aia să te arunce într-un pământ pregătit mai dinainte, şi nu aşa la întâmplare să cazi aiurea din sac pentru că s-a răsturnat şi nu mai era legat la gură, ca să devii înghiţitură şi prânz unei vrăbii proaste, unei găini sau unei ciori, şi tot viitorul tău de pâine să devină istorie posibilă doar.
Şi în loc să devină cina unei păsări, el bobul de grâu, sau tu mai bine,…a unei pasări care are la ea propria moară interioară şi propriul cuptor lipsit de dospire – mai bine ajunge să devină roadă, fir – să simtă moartea şi învierea din toate încheieturile, creşterea, ploaia şi roua, vântul; legănarea lângă alte fire, dansul că aparţine întregului câmp, cu legea gravitaţiei în rădăcinile mici şi cu imensitatea cerului deasupra, şederea acolo în lan în învecinarea florilor de mac, să vadă răsăriturile şi apusurile, să audă muzica ploii şi tobele tunetului şi printre mustăţile proprii şuieratul vântului.
Da, ajunge hrană până la urmă – bucată dintr-o pâine dospită, frământată de mână, rupt în bucăţi şi transformat în pulbere albă, în îmbucătură prin căldura coacerii. Da, ajunge să devină toate aceastea..dar numai după ce a gustat anotimpurile anului cu frumuseţea lor. Da, are parte de puţină moarte ca să aibă parte de multă viaţă şi de toată experienţa rodnică ce vine odată cu ea.
El…bobul de grâu. Noi?… nu ştiu…
“Paradoxal mai lucrează Hristos şi cu păcătoşii, cu viaţa şi cu moartea. Karl Barth scrie: harul îndreptăţirii e viaţa noastră, harul sfinţeniei e moartea noastră. Ceea ce înseamnă că, în operaţia îndreptăţirii, Domnul îi spune mortului (adică păcătosului): trăieşte! Apoi, după ce l-a scos din păcat, cu alte cuvinte din moarte, şi l-a chemat la viaţă, tot El îi spune celui acum viu: mori! Păcătosul căit – fostul mort care a fost chemat la viaţă – urmează acum să moară la cele lumeşti. “Sub aceste două determinări şi nu sub vreo alta trebuie să fie trăită viaţa (creştină).
Iată întreagă dialectica lui mors et vita: întâi te înviază, apoi te omoară: ca să fii cu adevărat viu. Aa, dacă asta-i viaţa, viaţa nu e uşoară, e un fel de moarte. Noi tot zicem: viaţa, viaţa e aşa şi pe dincolo… dar poate că nici nu ştim cum e viaţa adevărată (după cum nu ştim ce e moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumbrelor unul limbus şi printre confuziile unui vag limbaj…” – Nicolae Steinhardt, “Jurnalul Fericirii”
totu-i energie nimic se consumă nimic se naşte în primordialul pântec al timpului totul moare
revoltă mi-e duhul ce creşte în mine cum creşte lumina în ochiul de noapte şi gura mi-e plină de ţipăt-suspine şi ceartă ce se zbate în vorbirile-şoapte nu tună nu fulgeră nu plouă cu nori mă umple plăcerea răvăşită nervoasă mănânc de pe-un scaun cu fundu’ pe masă extrăgând cu seringa urâţenia din floare s-o colecţionez in eprubeta antidoturilor din cămara obscură a plăcerilor-doare nu-mi place că-mi place; vreau să-nceteze voinţa aceasta năvalnică-vie o ploaie de alb peste alba hârtie să rămână nesimţirea nesimţită să se-nghesuie timpul (cu viitorurile lui cu tot) într-o clipită pe care s-o iau ca pe-un bob de rouă de pe-o frunză banală s-o (s)pun în colţul de gură şi s-o aprind (ca pe-o plăcere neînţeleasă) ca pe-o ţigară…
că dacă nu eram în gândurile vieţii nimicul cu-a lui suflet de haosuri preapline mi-era înlocuire cu planuri în neştire sau viitor lipsit de trupul cuvântului nescris sau scris (chiar mai bine) şi dacă nu era umbra de amintire depoziTată tainic – dovadă cum că este – de unde adn-uri s-ar împleti poveste ce nu poate mai nimeni s-o citească sau să o scrie într-o limbă mică cu microScopul de-a se şti că este prezenţa mea sub zile de n-ar fi îndrăgită de trecerile vremii când calde când nocturne absenţele adunate mi-ar fi repetenţie pentru o altă vreme un alt aici, alt undeva: în lumea lui „se poate s-a putut, se va putea” cert e că sunt – incert e ce înseamnă ce va-nsemna…
mâna de pământ m-a prins de picior (nu ştiu cum de-am călcat în groapa ei) şi cum s-a umplut de mine s-a şi închis ca o pecete peste un legământ pe care doar moartea cu gura ei mare îl mai poate rupe captiv în strângerea aceasta de mână pipăi cu ochii florile şi grâul copacii şi iarba de jur împrejur până descopăr sub pleoapele lor cât ne asemănăm cât de tare ne asemuim cu ochiul acesta al degetelor apuc de picior cerul fără ca el să ştie cum de-a călcat în mâna mea îngropată adânc în călcâi crescutele rădăcini ale degetelor îi sorb în fiecare zi grâul nevăzut ce mângâie vântul cu legănarea lor şi-n a cărui hamac cele două mâini de mamă şi tată mă veghează la fiecare căpătăi al întâlnirii mele cu mine
mă-ngroapă-n tăcere ceasurile lungi gropari ce-aruncă-ntruna pulberea mută în adâncirea trecerii de timp zici c-aplecată moartea mă sărută io-i scuip ‘napoi sărutul ei tăcut şi mă-nfior de tremură grădina şi în noroiul ce se naşte mut m-afund în braţele ce le deschide tina că-s pământesc din măduvă în os cusut cu fire ne-nţelese de viaţă ca să mă caut tre’ să mă descos din nopţi de nerostire-n dimineaţă groparilor: voi muţilor călăi ai vorbelor ce v-ar putea opri cu mâinile întinse vă sugrum gâtleju-nchis şi nopţile pustii să scot măcar un geamăt de la voi cum voi vă aruncaţi mutul pământ cu vorbe să vă-mproşc eu… cu noroi
în memoria zilei ce-a trecut:
mă înconjoară moartea m-ameţeşte
cu dansul ei himeric de himeră
şi când întreaga ameţire amuţeşte
ca seceratul pai cu vara-n coarne
timpul cu stâlpii lui …se prăbuşeşte
Cu fiecare zi care trece viaţa se scurtează. Gândul că „nu doar a mea” nu e neapărat îmbucurător. În devenirea ei viaţa se apropie de momentul în care nu va mai fi – a fost o vreme când n-a fost; când nu era altceva decât un gând al lui Dumnezeu stocat sau hoinărind undeva în arhivele memoriei şi a planurilor lui. Cu siguranţă era altceva decât ceea ce este acum – un gând fără de trup. Tot aşa, când va înceta să fie ceea ce este – va fi altceva. Dacă nu o continuare oarecum diferită, atunci măcar o amintire în aceeaşi memorie care le cuprinde pe toate, în care trecuturile şi mulţimea viitorurilor se-nvecinează.
Nu-i sigur, nu-i deloc sigur că voi rămînea acolo o amintire. Câteodată am senzatia că nu-i sigură nici măcar fâşia asta atât de trecătoare a lui azi, minunatul fapt de-a fi. Să fie oare sigur gândul că Dumnezeu nu pierde nimic, nici măcar gânduri, nici măcar amintiri şi astfel voi fi totuşi acolo în memoria lui (pe care probabil o voi numi Multivers sau poezie 🙂 ) o amintire de-a mea pe care o voi trăi cândva altfel. Deşi, uitându-mă la mine, având totuşi în memorie suficient loc pentru mult mai multe din cele pe care le mântuiesc acolo, sau din cele către care nu uit cărarea, nu pierd cheia… ţin minte totuşi doar acele zile şi evenimente şi persoane care tind să iasă din obişnuit, care sunt într-un oarecare fel mai speciale, mai altfel, care strălucesc în întunecatele unghere ale memorie, fie cu lumina zilelor glorioase, fie cu parfumul durerilor.
Dacă cumva tot aşa face şi Dumnezeu mă tem că nu voi fi o amintire de durată în existenţa mea viitoare (privită de aici desigur, de pe insula asta în derivă). Însă pe de altă parte, face Dumnezeu ceva banal? Probabil că face… El le face pe toate cu rost, cu ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii… sau pe altul pentru uitare.
El mereu face câteceva. El este. Nu a fost, nu va fi, nu devine. El este. Eu mă pun la treabă dorind să fiu, mă pun cu burta pe carte fiind, mă pun pe mine pe foaie ca să rămân : însă eu sunt mai mult decât eu, eu sunt fiind (astfel nu sunt în stare niciodată să ştiu pe de-a-ntregul cine sunt de fapt) – sunt o particică într-o stea, un gând legat de-o minte (ce chestie şi asemănarea dintre gândire şi minciună), o parte, însă o parte dintr-un întreg.
înfloriseră în babilon grădinile suspendate cu trudă pe scripeţi se delectau dimineţile prinvind norii departe porunca de-a nu plânge ca să nu putrezească funiile scârţâiau scripeţii sub povară… printre bulgării păgâni ai semilunii fertile rădăcini din pomul vieţii se certau printre cititorii în stele dacă să creadă mai mult în viaţa veşnică sau că se convertească la putrezire am salvat funiile… grădinile suspendate au rămas între rugina scripeţilor şi florile de piatră pe care din când în când strănutul cerului le-a umplut de rouă am salvat funiile poruncind norilor să tacă oprind roua dimineţilor sorbind izvoarele din apă… cât de sus te-am înălţat babiloane … cum să se-ascundă soarele sub tine? s-au ofilit sub umbra ta grădinile cu funiile uscate-n cioc îmi zbor cocorii năuciţi cum au putut aştepta fără să ţipe albilor că-i prea târziu… …şi-au început să plângă norii
batem din inimă de bucurie să nu ne grăbim să fim să nu tindem să existăm mai repede ca să nu ne găsim nefiinţa degrabă să amânăm finalul ce spectacol e viaţa: încă mai bat din inimă (de bucurie) şi n-am ajuns (încă) lăsarea ‘nserării
nici naufragiul de încheiere al uitării
de-ar fi credinţa un pistol m-aş împuşca în cap şi-n inimă m-aş împuşca să mă străbată glonţul ei şi să se vad-n mine pân’ dincolo de tot ce-i de văzut dar ea-i un tren accelerat ce nu opreşte-n gara mea să urc ci trece-n zbor cu şuier şi tam tam taram taram şi până să m-arunc în faţa lui ca într-un ritual iar l-am pierdut apuc marfare line lente leneşe le urc din mers şi văd şi simt şi gust ce poartă-n ele tot felul de încărcături din care mă hrănesc şi-n loc să-mi iau bilet la clasa-ntâi’ călătoresc cu ele clandestin sub paşi sub pleoape şi sub nări se-ntinde iar un scurt peron cu scări de cord şi becul programat nu-i port pe alţii dinspre ce nu este spre ce va fi mă las purtat trenurile nu ştiu de pânze şi de ape ele nu ancorează-n port ci-n gările pline de praf a unei cărţi sub simfoniile caniculare numite zi
călătorru' 