Arhive pe categorii: love..ly

„Melodie povestită” – …de Nichita

Standard

Am dat de poezia asta și m-a provocat s-o învăț pe de rost…by heart 🙂 – ce expresie – că mi-a plăcut, de-aia! – ca reper de aparentă simplitate în limbaj pentru o adâncime de simțire și de metaforică exprimare…de relație dintre el și ea, la un moment dat. Felul ăla în care dragostea răzbate între ei. Felul în care o descrie el, și care pentru mine, cititorul, devine reper ideal și/sau valoric, prin varianta ei artistică.

Nu contează că nu poate fi la toți la fel, și că fiind diferit nu se va realiza niciodată la fel la nimeni – te face (mă face) să te oftici că el a avut ce descrie – în felul în care a făcut-o…chiar și dacă, să zicem, a inventat-o. 🙂

„Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.”

Dragostea e primul cuvânt – cum altfel?- pivotul, axa invizibilă în jurul căreia se învârte poemul, cei doi: el și ea, tu și eu citind, noi. Cântecu ăsta al lui – melodia asta povestită – care pare a fi o scrisoare de dragoste pentru ea, sau o constatare de-a lui în dreptul lui, o confesiune „publică”. Subiectul fiind el și ea (dragostea) ne este prezentat direct, fără introduceri, natural, fără artificii poetice, fără comparații, metafore sau alte figuri de stil.

Ochiul n-are încotro, fuge imediat pe linia timpului și vede/ observă fără dificultate că dragostea asta e cu destinatar, e o dragoste „purtată” de el către ea, într-un timp de „atunci„. Trecutul acestui segment, și felul în care e prezentat nu indică faptul că s-a gătat, deși ar putea părea așa, că atunci era și acum nu mai este, chiar dacă timpul e trecut, ci mai mult scoate în evidență efectele creatoare ale acestei purtări – „făcea din mine” – ceva ce n-am mai fost, și „acum” când scriu, ar zice el, doar prezint un segment trecut, ca pe o amintire dragă: dragostea care are doi destinatari – unul direct: ea, și unul indirect: el. 

El poartă dragostea către ea, iar acțiunea asta de purtare acționează asupra lui, făcându-l, transformându-l în sus spre frumusețe. „Aproape„, zice el… „făcea din mine un bărbat aproape frumos”– și simți direcția, și apropierea, și aproape atingerea țintei, Ai senzația atingerii, senzația ajungerii, fiind încă loc, încă drum de parcurs. A fi aproape de frumusețe, a fi aproape frumos înseamnă a nu rătăci departe de ea, a te afla în proximitatea ei, sub influența și lumina ei. Frumusețea ca urmare a dragostei purtate – dragostea purtată spre altul (nu spre sine)- dragostea care înfrumusețează (în primul rând) purtătorul. Cine nu-și dorește înfrumusețarea aceasta, geneza aceasta de frumusețe?

Iată prima descriere a dragostei purtate, a dragostei ca verb, care atinge corzile sensibile ale inimii zâmbind, prezentată fiind ca pe o experiență trăită, ca pe un act re-modelator de care a avut, și poate că încă mai are (în momentul în care scrie) parte – dragostea de la el către ea, dragostea purtată de el către ea – mai-fericirea dăruirii. Câștigul e al celui ce oferă, al celui care poartă, dând fără să piardă, ci din contră, schimbul fiind unul de dorit: dai dragoste și primești înapoi mai multă frumusețe. Dar dragostea asta, felul ăsta de dragoste, trebuie neaparat să fie curat, fără de viclenie – să nu ți-o porți ție – nici măcar ca umbră de gînd de câștig personal – să i-o porți ei. Atunci, și numai atunci, are garanția apropierii de mai mult fumos.

Aproape” ăla poartă și adn-ul sincerități și al realului, al smereniei, al faptului că deși direcția e bună, totuși mai e de mers, nu e ceva de apucat. Deși e aproape și se vede, deși se poate atinge rămâne mereu ceva de ne-atins. Mai e timp, mai e loc, mai e distanță, parcurgere, purtare.

Frumusețea este direcția dragostei purtată spre celălalt. Dragostea este forța transformatoare în om: din urât în frumos, din frumos în mai frumos. Poartă spre ea dragostea ta și ea îți va da înapoi frumusețea ei – a dragostei – a ei, a femeii, dar și a ta. Îți va da, sau îți va reda frumusețea, și nu doar atât, îți va reda capacitatea de înfrumusețare. 

Dragostea și frumusețea conlucrând duc lucrurile/oamenii la un alt nivel, al gâdului, al gândirii – al ochiului interior – care percepe altfel exteriorul, al orizontului de gânduri, sau și mai bine al unui alt orizont – al unei noi perspctive. Ba chiar și a unei noi putințe – neputincioasă înainte – gândul se duce departe, chiar dincolo de departe, spre noi orizonturi luminoase. 

„Mă gândeam până la orizont,
și chiar izbutisem să mă gândesc
până la soare.”

[…] 🙂

Ps. După cum soarele nu-i doar lumină, și orizontul e mai mult, și gândul, și mai ales izbutirea…etc., etc., etc.

melodie

 

 

she doesn`t love me

Standard

ea nu mă iubește
ea iubește potrivirea dintre tunet și fulger
poezia strecurată acolo
scrisoarea peste care-i curg balele
eu cel din fantezia ei
pe el îl iubește
nu pe mine

când sunt o scrisoare – atunci da!
când sunt un sentiment de-al ei
o simțire
când sunt o adiere de șoaptă
un zâmbet

ea nu mă iubește pe mine
decât atunci
când nu sunt eu…
decât o prelungită îmbrățișare
degetele prelungi pe pielea de pe ceafă
și mai ales atingere verbală
a sufletului

ea nu mă iubește
nici mai mult
nici pe mine
decât atunci când sunt noaptea
cu care se luptă lumina ei
în pieptul ei
sau sus pe crestele de gânduri

ei îi place muzica focului
trosnirea dansată a căldurii
îi place să știe ce va fi mâine

eu sunt o flacără ce arde
funia mișcătorului pod
lumina ce-alungă viitorul știut
și-aruncă umbre peste el
umbre calde pe care
nu le poate prinde cu palmele
pe care nu le poate iubi

ea nu mă iubește
ea iubește metafora amestecului
noroiul dintre cer și pământ

…259200

Standard
…cu cele 36 de grade ale mele
aproape că împreună facem un unghi
de 72 de ore – suficient de larg
(ca) să-ncapă-n el o-ntreagă viaţă…
 

corespondenţă

Standard

Raza unui cerc corespunde cu steaua din care face parte! 🙂

În rolul principal (?)

Standard

– De ce taci? întrebă ea privindu-mă-n ochi.

– Ca să-ţi las loc să vorbeşti, nu ai zis că mereu te întrerup? Acum te pomeneşti că n-o fi bine că tac, îi răspund, susţinându-i privirea jucăuşă, zâmbind în colţul gurii.

– Eşti hoţ, dar interesant, hoţia ta nu e una păgubitoare, ci parcă exact invers. Nu una care-mi ia, ci una care-mi dă.

– Păi da, îţi dă printre altele… timp, îţi face loc să fii. Îţi dă la fel de bine cum îţi şi ia.

– Cum adică “…îmi şi ia?” ce-mi ia?

– Eee las` că nu tre’ să le ştii tu pe toate, nici să le înţelegi, nici să micşorezi misterul existenţial, altfel noi ce-am mai vorbi acum? …şi mă cufund cu spatele în îmbrăţişarea fotoliului zâmbind larg.

– Vrei să zici că n-am avea ce vorbi? Îmi aruncă o privire sticloasă, adăugând repede, parcă aşa, să n-am loc să mă strecor cu vorbele mele în şirul vorbelor ei:

– …Şi că tăcerea naşte vorbire? Şi că eu tre’ să accept toate filosofiile astea ale tale fără să ripostez, de parcă le-aş înţelege şi mi-ar fi dragi? Adevărul e nu ştiu ce şi cum, nu ştiu ce-mi faci, că văd că accept ce altfel aş fi respins, mi se pare uşor şi logic ceea ce n-are nicio noimă. Şi cât ai de gând să taci?

– Ironico! Până mă săruţi, că asta-i cea mai mişto modalitate să-mi astupi gura…până-mi iei aerul şi sunt nevoit să ţip după el, trăindu-te în clipa asta unică şi ireversibilă. Hai mai aproape!

– Hai tu!

Şi mă văd nevoit, cu dragul ăla al înduplecării, să mă trag mai aproape până îi ating genunchiul cu genunchiul meu si fiecare simte pata de căldura a celuilalt. Nu ştiu de unde vine expresia “mi s-a pus pata…”, poate că de aici, din povestea asta.

Şi au curs liniuţele nevăzute ale dialogului când cu sunete când cu tăceri, când cu priviri adânci şi sticloase, sau tăioase, pătrunzătoare sau doar pline de curiozitate şi de dorinţa de a vedea bine, când cu buze strânse, într-o conversaţie dulce şi holistică, asemănătoare unei simfoni în care nici cel mai neînsemnat gest muzical nu e în plus. Braţe strânse pe piept, vârfuri de degete în vârfuri de degete, mâna trasă brusc sau cerută înapoi, joacă aşa din toate încheieturile, ca tremurul iernii care sub strângerea rotundă a frigului te cuprinde în întregime, din tălpi până-n creştet.

În dialogul ăsta cuvintele au mereu rolul lor, un oarecare rol, însă nu sunt sigur că rolul principal.

love letter…

Standard
şi dintr-o dată apare o fisură
apare dreapta în dreapta celei stângi
creşte în capătul cuvintelor o gură
creşte într-una una în două linii lungi
 
dintr-o dată ne-viaţa venită
e văpaie aprinsă în oaspeţi ad-hoc
trezită adormire ce gându-l îndoaie
punând viitor în prezent boloboc
 
bruscă şi ruptă vorba aceasta
curge ca norul în litera lui
se-ntinde prin noi neştiind unde crapă
ca raza din soare ca mama în pui
 
şi dintr-o dată cuvântul dispare
din amintirea rostirilor lui
fisura tot creşte mai mare mai mare
dispărută e gura şi stânga şi dreapta
şi linia întreruptă
conturul haihui…
 
SANYO DIGITAL CAMERA
 

molipsire

Standard
se ia o inimă neîmblânzită:
se ia cu mâna stângă
se trece dintr-o mână în alta
până creşte în ea soarele
în palme se ia
până o pătrund amprente
adânci
mici doar din cauza depărtării
se ia în râs cum se prinde o veselie în braţe
cum se întind în privirile dimineţii
gânduri curate prinse-n cârlige
se ia o inimă neîmblânzită
se ia…
 

(ne)îmblânzirea

Standard
se ia o inimă neîmblânzită
în care se văd încă bătăile
se aşază într-un trup de femeie
cum schimbi lanternei bateriile
sau măcar aia una uzată
terminată de consumare
 
apoi se tachinează uşor
pulsul cu minusul
până curg prin vene liane
aleargă în priviri feline
până se-aşează şi domină-n ea sentimentul
şi-acel ceva neîmblânzit
îşi găseşte în sfârşit recunoaşterea
 
se ia aripa stângă şi i se aşează la loc
potrivită în vechile găuri
iar aripei drepte i se ajustează
zborul dezacordat de trecerile bruşte
prin grotele gândului
 
se deschid apoi porii – toţi porii
pleoapele – toate pleoapele – sufletul
braţele, gurile, ochii, posibilităţile
şi oportunităţile ţinute închise
şi i se ascultă – pe tăcute
(ne)îmblânzirea

wild-heart-lupen-grainne

imn…

Standard
şi chipu-şi întoarce şi faţa la fel
gelos pe iubirile mele e El
iubirea-i furtună şi ploaie şi vânt
ce-o toarnă-n aridul setosul pământ
o tună-n urechi uneori
alteori o fulgerăn gând…
 
ca pe-un pom mă străbat îndurările Lui
şi vânturi dar mă foşnesc
mă frământă cu ploaia până-n rădăcini şi
m-aplec să rodesc, m-aplec să mă-nchin
cu ceru-mi sărută tâmpla de dor
de-atâta lumină pe loc mă-nsenin
 
(şi) inima-n mine ştie şi ea
că-i gelos când o dau altcuiva
mă iubeşte cum nimeni nicicând niciodat’
n-a iubit pe pământ,
n-a trăit, n-a visat
şi mi-o spune cu-vântul în ureche şi ochi
tiptil câteodată,
câteodat’ apăsat
 
mă iubeşte cu tunet
mă iubeşte cu foc
mă învăluie-n aer
mă lumină-n noroc
mă aşteaptă-n tăcere
mă cheamă tiptil
mă iartă cu ploaia
dar mereu
dar subtil…
 

mi-e totuna

Standard
să te-ntinzi să te lungeşti până când
întinderea şi tu totuna este
 
să m-ajungi să m-apuci până când
distanţa dintre noi nu mai este
decât o amintire a unei umbre de gând
şi tu şi cu mine gândul suntem
 
să pleci auzi să pleci doar înainte
şi să nu-ţi laşi în urmă nicio privire niciun regret
nicio eşarfă sau altă urmă de parfum a plecării tale
mi-e totuna
 
şi auzi? …am vrut să-ţi mai spun ceva
ceva nesfârşit şi lung aidoma sentimentului dintre noi
dar de ce de ce să tulbur tăcerea asta a ta
care totuna cu a mea este
 
şi eşti: „a fi” se cheamă pasta cu care te speli pe dinţi
şi tragi de tub şi-l întinzi şi-l lungeşti până când
zâmbetul tău şi tu sunteţi aceeaşi oglindă în care îmi număr cu degetele
aburul vieţii
 
să te-ntinzi până când
îmi umpli cămaşa cu-aroma cafelei tale
dimineţile în care te-ntinzi
până când se crapă de ziuă din pricina
braţelor tale lungi cu care mototoleşti singurătatea
şi-o arunci la coş ca pe-un cotor de măr
până când zgomotul muşcăturii amintirile şi noi
totuna sunt
 

speechless (love)

Standard
n-am cuvinte cât te iubesc dar
voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meu
voi face semne cu el de parcă
în noaptea aceasta deasă a tăcerii
numai lumina acestei lanterne se-aude
 
şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărut
şi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte
îţi va face inima să tresară
şi faţa ta să ia din nou aminte
 
la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuie
neputincioasele cuvinte lipsă?
când am zâmbetul la mine tot timpul…
ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească
să te-ajungă să te-ngroape
cum frunzele toamnei biruie pomul
de parcă eu aş fi tu iar tu omul
 
tu eşti Cuvântul ia-te-napoi:
(ce târg ar fi ăsta între noi doi?!)
 
îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire
dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdea
ruptă atunci la trecerea ta
pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfalt
pe care tu le umpli coborând din înalt rupturi
pe nişte petece de hârtie
cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti:
tăcerile tale cu care iubeşti
 
 

ce-ai bea: ce-ai putea?

Standard
ce-ar putea să rimeze cu „slănină”?
cred – dar ce zic? sunt sigur:
„o zi grozavă de muncă”
e mai ceva decât o poezie
decât o sută de rime, decât o mie…
 
unii – desigur, cei care nu ştiu –
sugerează c-ar rima (şi) cu „ceapă”
dar eu zic că ei nu ştiu ce zic
…de-ngheaţă apele până crapă
şi rima lor nu-i altceva decât materia primă a ploii:
e apă
 
ştiu pe cineva – am fost să-l întreb
cum şi-a scris el mereu poezia
„ceai bei, ceai poţi” mi-a răspuns imediat
înainte să lansez întrebarea
şi-am înţeles că „slănină” rimează câteodat’
când cu dimineaţa
când cu seara
 
pe muchia cuţitului uns
umblu cu teamă desculţ câteodată
şi caut unghere prin care am ascuns
rime incandescente
ce se-aprind ca cearta: toate deodată
sau ca viitorul ce stă să vină
săţios şi neavând nimic de-a face sau desface
cu rimele cuvântului „slănină”
 

fie vorba-ntre noi

Standard
de la mare la mic
de la mare la ocean
de la larg până’ n mal
totu-i val
 
de vine ăla
de vină-i altul
devină ceva
recele caldul
 
umblă tura de noapte-i
bazaltul
umblătura e ruptă
oboseala-i târzie
vin broboane pe frunte
via e vie
 
de la vie la vin
de la mine latin’
vorba vine şi pleacă
între noi fie vorba
păstaie în teacă
 

dublă dilemă

Standard
eu nu ştiu ce-i iubirea:
cunoaşterea nu ştiu ce e !
iubirea da !
 

stridentul nostru dialog lipsă

Standard
tăcerea e piatră
d(o)ar vorba-ţi ciocan o sparge în fărâme rostite
iubirea-i o flacără ce arde-un ocean
ţine-mi minte tăcerea iubite

mă uit şi acum la lipsa-ţi stridentă
se ţine peste tot după mine
o alung cu gânduri de-amintiri dichisite
ţine-mi minte rostirea iubito

tu strigi către mine cu zâmbetul tău
sprijinit pe arcanul peretelui poză
dependent de prezenţa ta împrejur
privirea spre tine mi-e doză

loveşte-mi tăcerile cu vorbele tale
aruncă-le ca pe nişte pahare de sticlă
lipsa cioburilor mă-nţeapă mă doare
gălăgia ta-i vie risipă…

sting becul şi trag draperiile toate
ca pe nişte ziduri nerostite-n zidire
trag peste noapte o alt’amintire
şi tac cu tăcerile-mi toate
(poate c-o să sune vreun telefon
poate va suna cândva vreo rostire)
ţine minte iubito iubite iubire