trosnirea pupei

am Înțeles!
astăzi se scrie altfel
se scrie cu futui și curve
junk food-ul limbii care ne crește
e trupul, scheletul și măduva
poemelor de azi
nuduri de femeie alb-negru

„mi-ai intrat în palme ca uleiul
scurs din motorul în reparații…”
„aripa ta e crescută prin mine…?
cum de împărțim același zbor,
același aer?”

să porți versuri de-astea pe buze
e să umbli gol de conținutul ultimelor reviste
ultimele faruri în noapte rătăcind
în lumina apusă a ce-știi-cărui
naufragiu…

de parcă atunci când trosnea pupa
sub sărutul furtunii
sau brațul Titanicului era rupt
de încordarea de gheață a întâlnirii
nu se-nălța de pe dirijarea aceea haotică
a multor brațe
același cântec de lebădă…

să pierzi o noapte albă
înseamnă să nu știi niciodată
ce tablou ar fi putut ajunge…
înseamnă
să rămânem dincoace de zidul fricii
în umbra gândului că modernismul altora
fiind a fost mai modern decât al nostru

când fiecare deget își are altă amprentă
și fiecare ochi alt iris
când orice inimă dansează
muzica-i proprie
mai ales atunci când nu știe
și-n fiecare zi o stea își trimite spre noi
și de jur împrejur
explozia de bucurie că s-a născut
…și pentru hoți și pentru curve…

ce naufragiu!

Publicitate

…şi cine nu vrea să fie liber, beautifully free :)… (măcar înlăuntrul unei scrieri)

„Poezia este o formă de libertate, de multe ori cea mai frumoasă formă a ei.”

* aici am găsit scris

patimă-n jar: lumină-n fum

mă-nec în fumul patimilor ude care nu ard nici nu se sting în mine
lumina le e neagră par a spune…

: 100 de ani vechi sau chiar mai mult
vetust
un demodat ieşit din uz

patimă, jar, lumină, fum…

(cuvinte numărate şi stoarse de-nţelesuri de marii poeţi ai literaturii române – nepotrivite în gura mea de nepoet al secolului de acum)

azi patima e drog şi înrobirea e floare pe un munte alb de gheaţă
nelanţul dintre oameni doar îi leagă
prin obiceiul stilului de viaţă
omegă – alfă sub grămăjoara unor nasturi de cămaşă
ce zace piramidă sub o umbră
deschiderea ar sta să prindă viaţă
dar pe cămaşă ea-i o simplă dungă purtată-n grabă
către dimineaţă

porţile deschise ale duminicii

ce să (de)scriu, litera

inima literei sau sunetele ei răspicate?

drumul cu tot cu paşii surprinşi macro

într-o poză

salvată undeva într-o amintire

mai degrabă uitarea s-o descriu

rătăcirea mapei – hărţii aceleia –

după care ştiam cum să găsesc amintirea

şi unde

 

acum nici uitarea nu mai ştiu pe unde-am salvat-o

şi fără să păcălesc adevărul

şirul de click-uri m-a’nlănţuit cu zalele lui

ca o realitate mai mare decât actul în sine

de parcă partea poetică n-ar sta spate-n spate cu cealaltă parte

n-ar fi lucrul în sine ochiul şi privirea

 

coastele literei să le descriu?

cum se vede printre ele ca printre scândurile gardului

bătăliile, războaiele, frământarea

dospeşte-n înţelesuri frământarea

şi de-aia câteodată poezia miroase-a cozonaci

iar alteori a vatră

 

pân’ la sadism ţintuirea asta pe foaie n-o doare

n-o sânge şi n-o pregăteşte decât de-nviere

în ochii tuturor acelora în care-s deschise porţile duminicii

ţâţânii înşişi cu dute-vino-ul literei

 

de-ntrupAre

te-ai întrupat te-ai înlocuit cheia ţi-ai făcut-o deschidere

răsucirea vârtej te-a(i) împodobit

ţi-ai întrupat creşterea-n naştere rămânerea-n venire

jumătatea de nuntă ţi-ai găsit-o în mire

*

te-ai descuiat doar ca să te în cui

în cui i-ai dat venirea ta l-a primit mai generos decât noaptea aceea cu stea

întreaga ta dăruire-a primit…

te-ai descuiat doar ca să te în cui

cui i s-a dat palma ta ce se ţine strânsă de degetul istoriei

paşii tăi n-o lasă să se plictisească

pe fecioara fecundă a zilelor noastre amintire

cu legendă sub braţ ca un brad cu cadouri sub el

ca o margine de şemineu

încălzit de-o ramă de poză

*

arde o torţă în gând un gând ce mă bate în uşă

un gând ca un scutec în care te-ncălzeşti

trăgând cu ochiul prin gaura cheii trena lăsată în urmă de tine

*

te întrupezi mereu în alt trup în trup pe zi

în trup pe ne zi şi nouă cum ştim ce ne spui de-nţelegem

un zgomot într-o literă crescândă

o voinţă-ntr-o faptă venită din cer

frunză de toamnă de singurătate căzută  în iarba zilelor în floare

a tinereţii

a ofilirii iernii altora curioşi în marginile firului

colorat de-ntrupare

 

Să conteze doar forma?

…sau ce, gândești despre poezie aşa cum gândesc bărbaţii despre femei?!

amarul lucrului singur

ouăle-s rele

am încercat să le fac poezie şi n-au vrut

am încercat să le fac ceai şi n-au ieşit

le-am spart coaja şi şi-au stricat forma

iar deformarea le-am amestecat-o cu căpşuni

de le-a pălit culoarea obrajilor

*

la ce-mi trebuie mie răutatea lor

am uns albuşul cu nişte ulei

le-am lustruit gălbenuşu’ cu lingura

să le îndulcesc răutatea

le-am pudrat cu inocenţa făinei în zadar

*

le-am luat cu binişorul

le-am luat cu bătaia

le-am aruncat cu disperare în cuptor să le prăpădesc

să le dovedesc că există iadul bucătărie(i)

negat de îndărătnica lor răutate

*

după o vreme le-a rodit dulceaţa

într-o altă formă

în îmbrățișarea neprietenoasă

a contopirii şi-a focului

*

astăzi ezit când spun „ouăle-s rele”

Poezia de azi

îmbarligare nepotrivită

asocieri nenaturale

combinaţie ne/regandită

adjectivare amuzantă

îmbrăcarea îmbrăcămintei extrasezoniere

aliniere neplanetară

îmbrăţişarea îmbrăţişării duşmănoase

vedere sub coajă

două vederi trimise împreună (nu de la Mare)

terminare fără terminaţie

(nişte) descrieri sonore

ceva boabe de cafea ‘ntr-o ţigară

nişte spumă de (a)bere(ţie) pe tărmul oval

pe ţărmurile lipsite de capăt ale caietului şi scrierii

ale (de)scrierii

Totu-i în mintea mea…

Cine a zis ca n-am ce scrie? – s-a`nșelat 🙂

Sunt momente, zile, perioade în care tot ce-mi vine a scrie, sau ce reușesc să scriu e fără de valoare (literară), în ochii mei cel puțin, dar de acolo pană la a nu putea scrie deloc, în nici un fel, e drum lung.

E la fel ca și cu subiectele de conversație. „No, despre ce să vorbim?” – Sau, ce? Nu mai are omul despre ce vorbi? Nu mai simte nimic, nu mai trăiește, sau îi e groază de ce simte și trăiește și mai bine nu pune în cuvinte, nu întrupează în glas ce-i în minte și suflet.

„Omenii care nu au secrete unii față de alții nu vor căuta niciodată subiecte de converesație. Ei vorbesc din adancul inimii lor, spun mereu ceea ce gandesc.” – îmi place citatu` ăsta, da care și cați sunt oamenii ăia față de care îți poți permite să nu ai secrete, să te deschizi pana la asemănarea cu un geam făcut să dispară sub transparență?

Desigur că mereu am ce scrie, ca și fiecare din voi de altfel, totuși n-am întotdeauna chef, nici timp 🙂 Best day !

deScriere

Doamne Tu nu eşti litere !
trupul lor nu Ţi-e trup şi nici cale,
de ce Te-nchini ‘naintea lor,
de ce Te cobori în îmbrăcarea lor
ca-ntr-o vale ?

Literele-n română se adună aşa:
ca degetele într-o împreunare de mână,
când doi oameni se întâlnesc sau se despart
iar între ei stă linia aerului pe verticală,
împiedicând lipsa să-i doară.

Alţii-şi lipesc obraz lângă obraz
să cuibărească în incompleta lor literă o rostire,
gestul să-şi facă cuib într-o scriere:
cum se cuibăreşte ochiul exterior în descriere.

Doamne Tu nu eşti scriere !
aşa cum norii n-au nimic  a face cu litera „n”,
nici trupul meu cu imaginea lui,
sau darea din cap cu sunetul „nu”.

Tu Te-aşezi pe câte-un gând întins către Tine
ca o pasăre ce se cuibăreşte-ntre penele ei
şi creşti în trupul vorbelor înţelese de mine,
în trupul rostit al unor idei.

 

altă poveste (3)

e-un adevăr cu-o poveste în el: un adevăr condamnat de minciună,

cu o rea, un escroc şi-un mişel,

o planetă, o cometă şi-o lună

treizeci de zile sau trei’şiuna chiar, stau de juriu, de nouă, de şase:

să împartă la doi sau la trei

adevărul ce minciuna-l descose

din coada cometei s-a rupt jumătatea de lună închisă

pe planeta din ceasul cu cuc,

din povestea ce-i spusă sau scrisă

nu ştiu cum minte reaua de ea, folosind cuvinte-adevărate

cum din escroc se transformă-n mişel

când o ia, şi lovind o combate

eliberare din robia nerostirii

îmi dă ghes poezia da nu ştiu să o lepăd

e-n mine fără formă –  prezentă lângă uşă

şi bate o bătaie domoală, jucăuşă

dar zăboveşte totuşi, nu o intră

în staţia goală urma abia de se mai vede

şi rotocoale gândul nu vrea să se oprească

mă poartă prin cotloane nescrise, mâzgălite

şi aş aprinde focul să ardă prin hârtie

poemul să-l arate să-l ivească

nu ştiu ce ispitire mă-ndeamnă şi mă ţine

ca nişte braţe strânse deopotrivă

cu glasul stins poemele mă strigă

da’ n-am pus indigo-uri printre file

ca zborul îmbătat de aripile-ntinse

roiesc pe dinauntru după pradă

din urme mersul mâzgăleşte-o stradă

ce ghiarele-şi înfinge-n poezie

măcar firmiturile pe masă

să crească în ghivecele drojdirii

a coacere pe foaie să miroasă

să scape din robia nerostirii

ideile au şi ele casa lor

una foarte sus pe-antena unui nor  – cu braţele întinse în decor

una foarte-n stânga în amurg, până-n miezul apelor ce curg

una foarte jos cu chipu-acoperit sub bulgări pământeşti a adormit

una foarte-n dreapta luminând: orizont ideilor din gând

alta rătăceşte ruptă de cuvânt fără formă fixă făr’ avânt

alta când pe leagăn când pe tobogan ruptă şi julită fîr’ un ban

alta urlă, geme în dureri – blestemând destinul timpului de ieri

alta zâmbet toată, pierdută de sine, molipseşte vremea – timpul gri din mine

una alta sare vrabia către frunză: săltăreaţa stare e  tablou pe pânză

una alta spusă înnoadă la fire: în oglindă chipu-şi vede cu uimire

una alta gluma în necazuri crede: şi-n tristeţi banale un ospăţ ea vede

un alta simplă clipa lângă clipă: timpul ne toceşte fără de risipă

iar ideea fuge hoaţă: cleptomana, cu versul în sine făr’ a ţine seama

diving în adâncimea cuvintelor ()

oameni de cuvânt, câţi oameni fără (cuvânt fără speechless)

alţii cu cuvânt greu lângă cei cu cuvinte grele

joacă de centimetrii în adâncimea vorbelor, în diving

apăsare de cântare în cântărirea lor (ce cuvinte uşoare!) – exclamare 🙂

cele îmbrăcate solemn (a)pleacă rostirea, împăştie lauda, strânge aprecierea…

pong, pong… încurajarea din cuvinte suferă batijocura din cuvinte

miezul ascuns ironic în ironia cuvintelor înşelătoare

în hărnicia cuvintelor adevărate despre adevăr şi dreptate, despre cuvintele mincinoase

despre cuvintele adevărului

e iarnă în cuvinte cîteodată

sunt sănii alunecoase, urîte ca frigul

frivole

cuvinte de ceapă, ambigue, ascunse, machiate

cotorul de vorbă, fără coadă şi sâmburi, fără raft, praf şi nume

vorbeşte povestea, cîntecul, jocul

şoptite

urlate

scrâşnite

o formă de nebunie

Nebunia e o formă.

N-are nimic de-a face cu geometria, deşi de-ar fi înrudite probabil că i-ar cauza probleme

un soi de probleme inaccesibil legilor lui Pitagora.

Şi totuşi e o formă

nebunia.