cuvântul

el nu-i atent!
el țintește cu atenția lui
în altă parte
urechea lui e ținta altor
atenții

el e absent!
prezența lui traversază aerul
ca o boare răcoros-fierbinte
aerul gros al acestei clipite
din care el lipsește

el este nefiind!
și asta nu doar din pricină
că se poate
ci mai mult din cauză că-i
obligatoriu
asemenea prezentului
aidoma libertății

el este liber!
oohhh, cel mai liber!
liber să se-nrobească
oridecâte ori vrea
cui vrea
cu salba libertății la gât
ca un număr pe piept
ca o armură pe umăr
imortalizat de nemurirea
unui scris
de viața veșnică
a unei poze
îmbrățișată de lumina
ochiului

el nu-i stabil!
e rochia unui mereu alt
trup
febra unui mercur
transparent
chipui unei fețe
spatele încovoiat de înțelesuri
al acestei descrieri

el nu e el!
adeseori e ea
deodată ei
deodată ele!

Publicitate

love letter…

şi dintr-o dată apare o fisură

apare dreapta în dreapta celei stângi

creşte în capătul cuvintelor o gură

creşte într-una una în două linii lungi

 

dintr-o dată ne-viaţa venită

e văpaie aprinsă în oaspeţi ad-hoc

trezită adormire ce gându-l îndoaie

punând viitor în prezent boloboc

 

bruscă şi ruptă vorba aceasta

curge ca norul în litera lui

se-ntinde prin noi neştiind unde crapă

ca raza din soare ca mama în pui

 

şi dintr-o dată cuvântul dispare

din amintirea rostirilor lui

fisura tot creşte mai mare mai mare

dispărută e gura şi stânga şi dreapta

şi linia întreruptă

conturul haihui…

 

 

bate (cu)vântul

cu vânt care se freacă de piatră

cu vânt care se toceşte pe sine

de obrazul meu câteodată

îmi intră-n ochi hârşâind privirea

de parcă în grabă s-a ‘ntors acasă

că şi-a adus aminte c-a uitat

sau de bucuria că şi-a adus aminte

 

de gard îşi toceşte trupul neobosit

de curtea interioară a impresiei

se-ascute pe sine ca simţurile

tocmai spre a putea să-ncapă

 

re-metamorfoză sau metamorfoza-re

„M-am Cuvânt până când Tu…”

 

când nu mă mai cuvânt,

Tu nu…

 

dacă-i spui numele dispare

adulmec tăcere

cu plămânii-o fac bulgări

în timp ce-o adulmec

o tai cu privirea în loc s-o admir

şi-o respir…

(ea) e o lume a sfârşitului

(la început a fost cuvântul, nu?)

a prăpastiei ce se cască după ultima literă

a vorbei ce cască a-lene

cu sunetele la subraţ la subsuoară

dă-o-ncolo nu-i da apă lingvistică

las-o să moară…

în sărăcia ei de pustie…

 

ea e istoria nescrisă a scrisului

e liniştea din ochii glumei şi-a râsului

amintirea unei memorii uitate

 ce nu ştie cum o cheamă

(şi nu ştie că nu ştie)

nu poate număra 1… 1000

 

nu ştie de el… sau de ea

nu se ştie pe sine

nu se poate-ntrupa

că moare când îşi spune pe nume

…dispare

poetul şi nespusele lui frici

poetul (nu) se teme de cuvinte

el şi-a mântuit înfricarea

el merge cu bicicleta mereu înainte

peste ape(l) având mereu acolo-ntre coarnele ei

farul aprins

 

el e-mpins să-mpingă de ele

să tragă de ele cum trag vâslele de apă

şi întind copiii joaca pe

corzile gumei de mestecat

 

după ce-o termină de savurat

până prind miros opririle a mere

o adună-ntre degete şi-o lipeşte când

de marginea interioară a mesei când

de chenarul interior al fricii

amprentând în ea un bileţel de curaj

ca pe-o firmitură din masa copioasă

pe care-şi (de)scrie (ne)înfricarea

bucată cu bucată

 

el dezamorsează mina 0.5 (sau chiar altă cifră)

şi calcă neînfricat peste fiecare pastă

anume ca să explodeze

şi să-mproaşte în ochii voştri zăcământul ei de tărie

de comerţ între gânduri de-argint

ba chiar cu schije de aur şi diamante

care de repede ce plonjează

nu le vede decât ochiul ce devorează

lumina minelor lui

cu pupila neagră – cosmic universală

gaura neagră scobită înadins

în drumurile stelelor din noi

 

plic fără scriSoare

sau, hârtie fără vorbe…

 

Tu nu-ţi răsteşti cuvintele în mine

ele nu emană-n afară din contră mi-s

reci şi străine ca nişte mâini îngheţate

în noaptea geroasă lipsită de vară

 

câteva adunate răzleţe timide

mă privesc speriate (strânse de mine)

şi nu ştiu se tem de ce-o să păţească

se-ntreabă de-n sufletul meu vor fi într-o teminţă

sau le va fi cald confortabil şi bine

 

nu-s soare cu raze cuvintele Tale ci

bulgări de jar ce-mi ard amprenta privirii

de n-ar fi de piatră inima mea s-ar aprinde

şi-ar arde întreg rotocolul uimirii

 

mă mir dar nu miracolul lor mă uimeşte

paradisul de apă nu-şi găseşte plăcerea

în peşte ci invers total diferit şi pe dos

cum nu-şi găseşte drumul desfătarea

în mersul pe jos…

 

speechless (love)

n-am cuvinte cât te iubesc dar

voi folosi în locul lor scrisul acesta ce nu-i al meu

voi face semne cu el de parcă

în noaptea aceasta deasă a tăcerii

numai lumina acestei lanterne se-aude

 

şi-o să mă rog cu mâinile mele unite-n faptă ca într-un sărut

şi tot ce n-ar putea să declare sărutu’ acesta lipsit de cuvinte

îţi va face inima să tresară

şi faţa ta să ia din nou aminte

 

la ce-mi trebuie dom’le la ce-mi trebuie

neputincioasele cuvinte lipsă?

când am zâmbetul la mine tot timpul…

ţi-l dau ţie ca o umbră pe ape să te copleşească

să te-ajungă să te-ngroape

cum frunzele toamnei biruie pomul

de parcă eu aş fi tu iar tu omul

 

tu eşti Cuvântul ia-te-napoi:

(ce târg ar fi ăsta între noi doi?!)

 

îţi voi declara în tăcerile mele linia aia subţire

dintre bune şi rele pe care-ai trasat-o cu creta perdea

ruptă atunci la trecerea ta

pe lângă rupturile inimii mele crescute ca nişte gropi în asfalt

pe care tu le umpli coborând din înalt rupturi

pe nişte petece de hârtie

cu care dimineţile mă îmbie să tac s-aud ce-mi vorbeşti:

tăcerile tale cu care iubeşti

 

 

n-am ajuns încă !

de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung Dumnezeule ?

 

voi ajunge sufletul vechiului

şi-l voi (şi) depăşi ?

voi ajunge din urmă din nou(l)?

cusută gura inimii mele cusută cu firul multor tăceri

stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată

în lacrimi se-neacă în ele

în gustul amar de tăcere

mucezeşte sufletu’n ea asemenea merelor

nu mai bate în nicio uşă se prăbuşeşte în umbra ei

cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenuşă

fără lumina niciunui foc fără cutie poştală

fără scrisori fără veşti fără joc…

 

ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi

Dumnezeule ?

ce-am s-ajung (în) ce înţelesuri ?

un punct într-o margine de cuvânt sau

nişte puncte într-o suspensie: o lipsă de urme

în urma unor lipsuri de mersuri…

 

joacă-ţi toate cărţile pe masa atomilor mei

ce-ai să câştigi ?

care ţi-e marea dorinţă ce vrei ?

 

împarte cu mine ziua victoriei sau măcar taie în min’ un procent

nişte minute nişte ore nişte secunde

despică burţile nerostirilor până-n tăceri

desparte tăierea celor două tăişuri din sabia cuvântului tău

rupe rămânerea-n urmă de-ajungere

mai noul de mai noul de ou…

 

voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi

latura stângă

lunga faţă a întunericului cu înecarea Oxigenului în H2

plimbările tale cu spatele

funia ‘nodată în buriculpământului

dedesubtul plimbărilor

întâiul răsărit al cuvântului …

 (..?)

metamorfoză

…m-am cuvânt până când Tu!

Nu există cuvinte!

…există mai multe forme ale Cuvântului!

tulburare

ce ropot de ploaie

de vară sunt paşii Lui peste pietre

iar vorba-i un fel de curcubeu ce-nfioară

şoptită ca raza amurgului către seară

în nopţile albastre şi senine de vară

a visului şi-a durerilor noastre

a clipelor negre şi-albastre

 

oloagă umblarea tace de lene

şi îngerul tace lenevind tulburarea

doar ziua cu ziua si ziua cu seara

se-ntrec între ele alergându-se alene

 

de ce-i sună paşii ca moneda căzută

de ce-i cade vorba la mine în creştet

cu gura căscată privirea mea mută

urcă spre îngerul-Om ce-mi vorbeşte

 

la ce îmi mai trebe tulburările ude

mi-e sufletul tot o undă şi-un foşnet

umblările toate prin mine zălude

se scoală şi umblă cu trosnet

 

şi fac ce de mult n-am făcut

niciodată

pe pietrele lespezi ca ploaia de vară

paşii Lui de ai mei ca spiţa de roată

în mersuri îi leg să-i scap de povară

cu patul în mână  şi inima ceară

aprinzându-se toată

 

(da de unde) mi-a venit o idee

Doamne

Tu eşti Cuvânt eşti Duh şi eşti Idee

sau nu nu idee

Ideea tuturor ideilor

a tuturor ideilor care se întrupează-n cuvinte

şi-n lemne cu viaţă prin ele

şi-n albine şi-n zboruri

mai largi decat legile aerodinamicii

mai largi decât alte idei

în diversele lor coperţi

folosite de diferiţi oameni

neavând nici un fel de idee

(de) ce fac

toate cuvintele sunt ale Cuvântului

 

http://compsci.ca/blog/data-visualization-programming-an-art-piece/

Îți voi dărui tot ce mâna va scrie ! Cucerește țara aceasta a scrisului, numită poezie !

Cuvântul călător

când a plecat din galaxia Lui
cu viteza Lui însuşi
era Întreit de sigur pe El
că tot ce va exploda prin propria rostire
va fi bine

nu cunosc obiceiurile cuvintelor
şi nu ştiu dacă ele de obicei explodează
însă se prea poate ca ceea ce folosim noi când vorbim
să fie schijele primului Cuvânt