– dansul –

Standard

la spatele pixului
ca o plimbare gesticulată
am pus mâna pe talie
pe coastă
pe forma-i nevăzută
a sufletului

ah, formele lui viitoare
pipăirea unei hărți
imaginar
profetice

 

Reclame

o înrămare transparentă

Standard

și-a spart o muscă ochiul
de geamul transparent
și-acum văd zboruri stranii
`n-albumul termopan
când să deschid fereastra aud
un zumzăit: timpu`-și izbește
aripa în geamul unei zile
în rama unui an

mă enervează aiurea ca
un țânțar în noapte când
somnul lenvirii iubește
perna goală
doar luna zâmbind rece
tresare se-nfioară
pe sub perdeaua albă ce-o face
să dispară

de când orbita muscă
și-a contopit privirea cu
plaja transparentă
a înrămării mele
zvâcnește o durere ascunsă
pe sub tâmplă
omida perspectivei dezbracă
crisalida
fluturii din stomac nu-s la
mansardă încă

de când mi-a spart fereastra
un zbor întâmplător
cu ochiul unei lumi ce
nu îmi aparține
deschiderea e-o rană
cusută de-un fior
și nu disting de-i zumzet
de muște sau
de albine

o pantă logică

Standard

După cum (îmi) zicea mai demult un prof`: „TREBUIE să scrii toate prostiile ce-ți trec prin cap, din cel puțin un motiv: ca să te eliberezi de ele.” 🙂

 

here we go again

Standard

privirile oamenilor sunt
niște oglindiri luminate
de felul lor de a fi și
fiecare când mă privește
aruncă spre mine
zalele verbale
ale unor lanțuri
cu care m-ar lega
de-ar putea de picioare
– că așa se merge!; de mâini
– că așa se face!
de sunetele rujate pe buze
– că așa se vorbește!; de privirile mele
– că altfel/ astfel ar trebui să văd!..

noroc cu pietrele ridicării
din umeri cu care le oblojesc
întrerupătoarele ca să-mi
găsesc mai ușor pe întuneric
luminile proprii
..spre oglindire

(punct. și de la capăt 🙂 )

dezordine

Standard

jeg în cartierul de nord
abia te strecori prin desișul
claxoanelor
doar cei mai descurcăreți
reușesc să fecundeze ovulul norocului
și să nască cu durere
o viață
pe care s-o poată atârna la status
ca pe sârma cârligelor
pozele cele mai reușite

se aruncă pe geamul în mers
al punctului de vedere
amintirea cafelei printată
pe cartonul paharelor
amprentele necăutate de poliție
ale criminalului clipei
ale nemernicilor ce nu vor să priceapă
că astăzi e mâine…

cât jeg în cartierul de nord
de nimeni nu mai știe unde anume
au fost cândva
punctele cardinale

..o chestie ciudat de normală

Standard

De o vreme încoace mi se întâmplă repetitiv o chestie ciudat de normală. Mă trezesc dimineața și primul gând ce-mi trece prin freză e bucuria unei noi zile.

Gândul că nici în noaptea care tocmai s-a încheiat n-am fost eu nebunul ăla căruia i s-a cerut înapoi sufletul… și el a agonisit, ca prostul, lucrurile care nu i-au foat date pentru a deveni el posesorul lor de drept, ci doar pentru a se bucura de ele… ca absolut tot ce are, în genere…

Că până și alegerile pe care le facem sunt doar parțial ale noastre. În rest, cam asta-i ce pățesc de o vreme încoace… cel puțin dimineața.

cof

marea adâncime

Standard

mediterana e atât de limpede
încât se vede prin ea
lichidul amniotic al viitorului
ce naște pe rând pruncii
țipând ai amintirii

ce niște doctori răi le
pleznim peste fundul adânc
înrădăcinat (în noi) să ne
asigurăm că urlă că țipă
că-s vii și ne cresc 
vietatea prezentă
a prezentului

cordonul ombilical ce nu
poate fi tăiat al legăturii
ca un wi-fi
open-minded căruia noi înșine
îi suntem parolă

mediterana e un simbol
al vorbei la fel cum îi
e apa simbol
vieții

 

– prefața –

Standard

scrie..-mă mai brutal
m-a pleznit unu` (c-o vorbă)
într-o zi drept în dintele
ochiului de mi-a sângerat
prin așa-zisa lui crăpătură
o înjurătură în englezește

ce ești așa pussy?
..pe bune acuma
– mi-a mai pleznit una –
de mi-am întins spre el
zâmbetul ca pe o arbaletă
în așteptare..

să-i rup coarda (nu alta)
să-i sar țandăra?
să-l dau morților mă-sii..?

toate îmi par și acum
intutile – după cum a
mâzgălit ăla în prefață
umbrele timide ale
semnificațiilor intitulate
destul de brusc – aș zice –
morțile fricii
dar nu așa cu una cu două
ci abia după trei zile
de-nviere..

 

hoții de buzunare

Standard

treceam așa (îngândurat) când
deodată o piatră cât un munte pentru
o furnică a sărit în pantof și-a început
să tragă în jos de ciorap precum
secolul nu de mult început hainele
de pe oameni

treceam așa printre ani ca
s-chiorul lovind jaloanele când
soarele mi-a sărit deodată în cârcă
și prelins pe tâmple, pe gât
– curcan de lumină – a început
să-mpingă înfoiat de pe mine
cămașa

treceam așa printre cuvinte
ferindu-mă de înțelesurile grăbite
ca pe un oxford street al caietului
înălțat în slăvile minții când
deodată am simțit hoții de buzunare
cum pârâie cusăturile frazelor
încercând să mă dezbrace
de gânduri

53746381_421273155294486_4403348772784963584_n

you`re (a)live

Standard

Marin Sorescu – Despre noțiunea de experiment liric

„Experimentul (liric) este modalitatea prin care se toarnă mereu benzină pe flacăra propriei tale neliniști. Cînd ai ajuns să arzi constant, cu flacăra de aceeași mărime și intensitate, înseamnă că te-ai descoperit și nu mai ai nevoie de o astfel de sinucidere suplimentară. Trebuie un exercițiu zilnic, care nu se poate numi numai experiment.”

– you`re (a)live –

măcar unfollow să îți dau, Petrică
dislike la poza aia cu grădina
vai.. ce privire aveai – bată-te-ar vina –
norocul tău că noaptea nu se vede
e mai timidă până și.. lumina

nici la setări habar nu ai să umbli..
să-i schimbi băi frate vizibilitatea
sonorul pozei să-l reglezi un pic:
doar prietenii, sau tu, dar nu pe public
***
io nu pricep ce lume ce poveste
– și mie să-mi dea bing notificarea –
să-și facă selfie acol` rostind minciuna
să-și pună status nou: „..eu și trădarea”

what`s on your mind? mă-ntreabă
conectarea..
de parcă lumea mea nu mi-ar ajunge
și văd că Simon și-a schimbat postarea
un story cu regret..
în care plânge..

 

o lentilă prăfuită

Standard

Marin Sorescu – POSTFAȚĂ (la Tinerețea lui Don Qujote)

„Să dialoghezi despre problemele fundamentale ale tale, ca om: fericire, adevăr, existență, moarte. Totdeauna ești centrul propriei atenții. […] E și greu de altfel să nu fi sincer cînd îți propui să dialoghezi numai cu tine, știind, așa cum am spus, că ești singurul interesat în discuție.[…] A avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime – iată poezia. Și poate că aceasta este mai umanitară.

Funcția poeziei este mai degrabă una de cunoaștere. Ea trebuie să includă filozofia. Poetul ori e un gânditor, ori nu e nimic. Chiar și folclorul este, în ultimă instanță, cugetare, meditație. Poetul autentic e un filozof și mai mult de atît: el posedă în plus intuiția.
Gândurile lui, spaimele, tristețile sînt transformate într-un instrument de cercetare. Lentila, tubul, cunoștințele despre cer devin telescop care scrutează cerul. Cred că un poet genial poate descoperi numai prin intuiție poetică o nouă stea, care mai apoi să fie confirmată de savanți, prin calcule de parametri. E tot ce poate da poezia. Gustul său final e totuși amărăciunea. Asta nu înseamnă pesimism, ci numai luciditate. Trăiește în cunoștință de cauză.”

– o lentilă prăfuită –

ce impulsiv am fost când eram tânăr
mi-aduc aminte o noapte cu fiori
nu pot s-o uit, deși aș vrea adesea
s-o-nlocuiesc ca pe o scârțâire
cu dansul maiestuoaselor viori

tresar și-acum în noapte, dimineața
când cântă vreun cocoș aiurea-n garduri
rămasă-n mine trista lui privire
nu pot s-o șterg; da-ncerc
s-o dau cu farduri

mă încălzeam că mi-era frig și teamă
eram și eu ca ăla..`ntr-o ureche
pășeam fricos spre amara-mi vindecare
spin pârâind în flăcări – un scaiete

când m-a-ntrebat am zis: nu-l știu!
de unde? și m-a ciupit de mână
o scânteie
m-am tras, dar ea intrase deja-n piele
ca plan sădit adânc într-o idee

și-am început să blastăm că străinul
ciudatul care și-a uitat minunea
nu s-a-ntâlnit cu mine niciodată
nici miercurea, nici joia și nici lunea

nici n-am mai apucat să zic de vineri
simțeam că erau gata să mă creadă
când întrupații zori ai dimineții
cocoși au fost cântând într-o ogradă

și am plecat fugind mâncându-mi ochii
prelinși pe barbă
amari făr`de măsură
cu vorba lui care-a creat atomul
lovindu-mă într-una peste gură

o să te-ntorci – mi-a zis – ia bine seama
s-aduci fraților tăi îmbărbătare
din vorba care minte, care doare
să faci poveste-treaptă
sărbătoare..

amân..

Standard

momentele se-mping
unul în altul ajung
la geamul strigătelor mele
neeext.. urlu ca
disperatu` le dau restul
clipele se-nghesuie
unele în altele
obscuritatea zgomotelor
mi-e necunoscută

limbile ceasului îmi ling
cu încetinitorul sternul
transpir
nu-mi ridic privirea
nu-mi smeresc vocala
lungimea cozii m-ar sugruma
dacă n-aș amâna totul
dintr-o privire

erezie

Standard

să te se duc aș vrea distanța
să nu mă împiedice
să rup tocul pe care l-am
primit cadou la lansarea
în spațiu a primei poezii
scrisă pe lampionul
scrisorii

el i-ar fi răspuns dar
era închis în spatele unor
timbre de colecție
pe o perioadă nedeterminată
de foaia și plicul-rețetă
al cămășii de forță

ca o litanie din celulă-n
celulă trece pulsul
rostirii – se duce cracului tot
unduirea trupului
fără macabra capcană
a ochilor e mai greu
mi se scurge mintea
printre gratii și nu
o poți încătușa
în tine –
[…]

se zice că l-au eliberat
într-un târziu
ca să(și) vadă apusul
însă scrisoarea lui
netrimisă încă se
prelinge din celulă-n
celulă

MUS-FAPC2020_500

dă afară din mine ideea de tu

Standard

prind rădăcini
se văd în mine cuvintele
cățărate în ureche
hoț pe fereastră
venit să nu plece
cu mâinile goale
rămas
cu gura căscată

deodată și-n jos și-n sus
capilare schimbă respirări
cu momentele rămase
fără suflare

se înfiripă contururi
în care turnatele interjecții
se cremuiesc strânse
la piept

de înțelesuri

sub forme noi
le mâncăm de vii
și ne lingem pe rând
degetele

 

în mâinile ei

Standard

de parcă
de undeva din adâncurile ființei
ca un tren de mare viteză
ce sfredelește clipita ca
o râmă nervoasă pornită
spre ceartă ca un burghiu
ce lasă în urma lui
niște găuri
așa sunt

senzația trecerii
aerul castelului poetic
dărâmat de greutatea poeziei
nescrisă
o pleașcă de mortal întărit
aprins colțul hainei ca
femeia lui Potifar ce
a rămas cu hieroglifele-n mână
tunel prin care a trecut el
tomurile istoriei
ca o comparație

în tot negrul
morților mele interioare
de undeva de dincolo de adâncurile
ființei șuieră farul aprins
năvălirea vieții