cântec phoenixian

Standard

toate cărțile cu poeme
le-am cumpărat ca podoabă
ce m-au ascuns
în camuflarea lor

mi-e greu să răzbat
să mai gust
măcar din când în când

câte-o gură sărutată
de aer

am rupt tot câte o filă
ca muzica unui râu
le-a fost ruperea

și le-am atins cu foc
partea dreaptă

ținută de-o ureche
să le verific de argint

poezia

cărbunele rămas
l-am pus deoparte

ca speranță

două, trei cărți suspendate
în suflet
și când se va stinge
și muzica lor

voi începe să mâzgălesc
cu funingine
reputația moartă a poetului
ca pe o îmbălsămare
de giulgiu

dimineața ce va rupe în două
istoria va vorbi în continuare
de cărți
de rafturi și de funingine

dar înainte de..
și după..

câinele dimineții

Standard

indiferent dacă facem planuri
sau nu
soarele latră în fiece dimineață
fugărind pisica neagră
a nopții

chiar dacă nu ne ținem
de planurile noastre
secundele cad la locul lor
în minute
cu o precizie computerizată
de puzzle

dacă totuși se întâmplă
ca ele să devină realitate
istoria ține minte mai mult
golurile
ca o microbistă pătimașă

coturile planurilor dor aprig
dor intens și feroce
mai ceva ca dorul de ducă
aproape așișderea
dorului de casă

pe noi ne doare-n cot
de la sprijinitul bărbiei
până la așezarea tacticoasă
a pozelor
în albume fără de care
cu greu am ști
care sunt planurile trecute
și cele viitoare

 

valuri și valuri

Standard

Ne ia câte un val de entuziasm
și ne izbește de stâncile dezamăgirii..
..ce spumă! 🙂

rană fără leac

Standard

nici tic nu zice
zgomotul ce-l face timpul
un fel de piatră-n râul mort
al vremii
doar ceasul coase
rana de milenii
pe nicovala de tăcere
cu firul viu
de viață
și durere

întreaga zi
se adâncește-n noime
ca cizmele de gumă
în noroaie
prezent ce cotropește
cu uitare
câmpiile de viitor
cu planuri

în iarba lor
doar coasa ceasului
se-nvârte-ntruna
și chiar și învârtirea
ei

dispare..

exi(S)t – exercițiu de levitație

Standard

în fiecare nepăsare
există aerul respirat de frunzele speranței
invizibilă și ea ca viitorul
treapta clipei pe care călcăm cu încredere
copii ce ne julim cățărându-ne
în pomul plin de crengi numit
mâine

rana genunchiului, cicatricea
nu-i decât dovada de care
vom avea nevoie mai încolo
parola cu care ne vom putea întoarce
spre rădăcinile ce ne cresc astăzi
cu nepăsarea indiferentă
a aerului ce ne umple plămânii
la fel cum noi toți locuim
lumea
lăsând în urma noastră boli și moarte
ca undele pe care le lasă în urmă
vâsla

95482045_2628785787339684_7058016329856450560_o

Altoire

Standard

călătorru'

Eu mă retrag atunci
Ca un băiat cu bun simţi ce sunt?
Bine crescut pe-o muchie de sat
Asta pentru că mă altoia tata când eram mic
Lui i-a plăcut pomicultura
m-a învăţat şi pe mine să altoiesc un păr
şi exersam pe soră-mea
îi spuneam că verific dacă are perucă sau nu
dar niciodată nu avea
parcă-mi făcea în ciudă
deşi eram din acelaş altoi…
Neconvins continuam să verific
vechile îndoieli, mereu noi.
Şi nu mă prindeam
Şi tata mă altoia din nou,
cu speranţă…
 

Vezi articolul original

mesagerul

Standard

îngerul era sinusoidal
o șosea șerpuitoare sub
roțile sunetului
era elastic maleabil și moale
lua pe rând forma rî-ului
a dubluveului și din cap
până-n picioare reușea să
facă pe contorsionistul întreg
al cuvântului

și-a izbit umărul cu toată
puterea de gândul meu
bătând cu pumnii lui
de lumină în întunecata
mea ușă ca o veste
ce se zbate într-un
radio închis și-și
așteaptă eliberarea

 

introducere

Standard

un teanc de zile una peste alta
iată jurnalul tău necitit de nimeni
dorința de-a fi în toate părțile deodată
uite rădăcinile tale dezrădăcinate
ruptele margini ale cărărilor
oglindesc rătăcitoarea ta libertate
tânjitoarele tale fete morgana
sunt haremul frământător de neîmplinire
veșnica aruncare a privirilor peste umăr
iată cârligele împiedicării
amintirea adusă aminte uitării
uite identitatea ta iluzorie
ascunderea metaforei în metaforă
matrioșkă a dicționarului de înțelesuri
taina deșteptătoare a dimineții
iată zorii teancului de zile

numerotatele pagini ale jurnalului
în care bifezi împlinirea
dâra lanțurilor de libertate
numite drumuri – urmele
pașilor spălați de ploaia de adineauri
pâlnia viitorului ce inundă clipa
prelunga clipă
devorată

de flămânda
moarte..

iată viața!

negocierea (libertății)

Standard

dă-mi drumu`! – i-am zis
și mi-a răspuns: Eu sunt Calea!
dă-i drumu`! – te du! pleacă! – i-am spus
și-a zis drept reply: Am venit
să rămân – ca să fiu însuși Mersul..
treaba ta…taci! – i-am strigat
rămân eu în urmă… tu du-te `nainte
`nainte de-a fi prea târziu
și să nu mai pot să te pierd

te-ai pierdut? – m-a-ntrebat
sau ce-ai zis?.. spuneai ceva
de-nceputuri?.. Eu sunt!
știu că nu le poți număra
te chinui degeaba –  oricum
fiecare în parte sunt Eu

nu ești! – i-am strigat
nu te-am văzut niciodată
..și ce? – mi-a zâmbit – ca o
întindere de cuvinte în minte –
nici pe tine nu te-ai văzut
mai mult decât pe mine
vreodată – că mâna ta 
și florile mele-s totuna!

..șșș! te rog, taci! – am scrâșnit..

nu poți să reduci la tăcere cuvântul
te lupți cu morile de vânt și uiți
că ești vântul

dă-mi drumu` – am strigat 
și l-am auzit fredonând libertăți
zdrăngăniri rupte de lanțuri
„Pe Mine Mie însumi M-am dat!”
eu sunt drumu`tău! – tu ghem de cuvinte 
bla-bla-uri dintr-astea.. sau de-alea 
un fel de tarzan către jane
lovindu-mă-n piept
„tu: ..mersul – Eu: ..calea”

 

 

păcat de harry potter

Standard

death-eater-ii te chelesc de tot 
mai ceva ca hoții de buzunare
ce vorbești, ca sucu` din pahare
cu paiul – sorb.. nu viața din tine
ce viață? – ca-n filme! ca la carte!
te lasă fără morți – făr` de moarte

câte mai ai? – știi jocurile alea
în care câștigai stele-diamantine
cu care puteai cumpăra vieți
de jucărie – așa că te-ntreb:
câte mai ai? – că eu încet-încet
rămân fără niciuna măcar
..n-ai putea să mi le dai mie?

cum? ..fiecare cu morțile lui?
și ce te faci când rămâi fără..
te scot ăștia afară în frig
în întunericul de afară – că și 
de-ai mai avea n-ai putea 
să le numeri de beznă
ca și cum ai da peste culoare
cu negru

death-eater-ii.. ieri am văzut
iară și iar harry potter – sunt 
mai reali decât în film
se strecoară-n privire exact
printre degetele ușor răsfirate
pe care le-am pus peste ochi
ca pe o poartă întredeschisă
ca pe o viață
prin a cărei crăpătură

se scurge 

trei prenume

Standard

toarnă-mi iubito cuvinte în vorbe
și mâna în mâna mea las-o
ascunde-te toată în a ochilor holbe
în lumina lor albă mireasă
și toarnă-mi într-una subtile-nțelesuri
să-mi pierd printre ele și gândul
și mintea
la ce îmi mai treb`e trecutele holde
când zâmbetul tău… mi-e recolta…

așa îi citea recitând din memorie 
amintirii ce sta pironită în cuie
pe-un perete de gânduri 
pe-o ram`-argintie răstignită și ea
– k Hristosul de Paște – în secunda
țipând la Prezentul
ce-o naște

și ca deșteptat de străjerii-nvierii
cu foarfeca razei rupea amintirea
și-o dădea de mâncare le vrăbii
și se uita după ea cum 
își ciripește-nălțarea; și cu ce
rămânea meșterea focul
în șemineul din inima lui 
pe care-l ținea mereu pregătit
pentru rămășița idee
numită Morgana-Himera
Scânteie 

biletul

Standard

cu cât înaintai în vârstă
mai mult
cu atât te adânceai mai mult
în uitare
mă-ntrebai: cine ești
și de ce rătăcești
prin casă
după cana ta preferată
pe dâra lăsată de-o stea
căzătoare – amintire cucerită
și ea

de uitare

sunt vie – ziceai, și-ți îngenuncheau
viermii iubirea
și nu mai știai cine sunt
și nu mai pășeai în direcțiile mele
nici măcar șchiopătând

dar nu te-ai lăsat
te știam urând jumătățile
de măsură – erai dusă
la extremă iubind
și când urai – urai pătimaș
și cu ură

înaintai tot mai mult – știau
vecinii, orașul
doar tu nostalgică priveai
surâzând
uitarea ce doare mai tare:
trenul, călătoria
și nașul..

 

Metafora n

Standard

Realitatea e ca o minge de fotbal.
O mulțime de muchii cusute între ele, cu aer la mijloc, și cu multe șuturi.

#stauAcasă – ziua 15

Standard

Telefonul îmi zice că am umblat azi prin casă 0.45 km și am făcut vreo 636 de pași. Nu-l cred. Bagă de la el. Dar cine-l poate contrazice. Doar dacă mâine mă apuc și măsor singur. Încă mă trezește dimineața gândul că …uuu, o nouă zi!… Life goes on! O nouă revărsare de bunătate. O altă grămadă de oportunități și intersecții. 

Constat că se-ntâmplă destul de multe chiar în varianta asta de izoleișănșip, cum am văzut că circulă pe Facebook. Telefonul e o extensie a mâinii. Asta e îngrijorător. Deși nu mă duc niciunde, cărțile, împrăștiate care pe unde, stau cuminți și la locul lor, nemișcate decât câteva pagini de la ideea la care rămăsesem. Paradoxal, nu!?

Și-n casă și pe stradă, și la serviciu și în alte locuri – trăim în sufletul nostru. Vreau să zic, în sufletele noastre. Adică fiecare în sufletul lui 🙂 – în lumea lui de gânduri – în solitudinea, uneori deloc singură, a felului nostru de a fi, de a vedea, de a percepe și de-a eticheta (verbal) totul.

Mâine va fi ziua 15 061, sau ziua a 16-a…

(Context pandemic) Ai răbdare!

Standard

Am citit, am recitit zilele astea – în contextul ăsta pandemic în care nu merg la școală, pentru că sunt suspendate cursurile, după cum știți – Epistola sobornicească a lui Iacov (despre care se zice că a crescut în aceeași familie ca și Isus, ca frate al Lui), epistolă considerată ca fiind prima scriere a Noului Testament (datată 45-48 A.D).

Am făcut câteva însemnări pe marginea textului din primele versete ale capitolului 1. Poate că doar texte contemporane ați citit în ultima vreme. Uneori e bine să ne întoarcem la textele mai vechi, ca un fel de mișcare dintre deltă spre izvor.

Ai răbdare! (Iacov cap.1:2-4)
„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. ” Iacov 1:2

Nu prea sună a reacție normală. Totuși, Iacov exact asta zice. Să considerăm contextul situațional al încercărilor în care am ajuns, un MOTIV de mare bucurie.
Reacția normală în fața durerii, a strâmtorării, a bolii, a lipsurilor, a fricii, a nesiguranței – și orice altă „haină” pe care o îmbracă încercarea, sau testul – că așa scrie el, că încercările sunt felurite – ne face să ne întrebăm dacă este măcar posibil să reacționăm la încercări cu bucurie?

Remarcăm în primul rând că apostolul nu zice DACĂ trecem prin încercări – ci ne invită să facem loc în noi unori ALTFEL de reacții, atunci CÂND trecem prin momente de încercare. Și dacă nu trecem, urmează.

În al doilea rând, trebuie subliniat că TRECEM prin încercare – nu ne facem reședință în ea. Chiar dacă vine alta, exact gândul acesta ne face să îngăduim bucuriei să ne însoțească, că ea, încercarea, este o școală, ne învață ceva ce ne va prinde bine, este un context prielnic nouă, profitabil.

A. Încercarea aduce cu sine perspective noi. Ea ne scoate afară din zona noastră de confort, ne aruncă într-o situație neplanificată și neprevăzută, și suntem forțați oarecum să privim – așa spune apostolul, că în încercare avem ocazia de a ne lărgi perspectivele, ba chiar de a împrumuta perspectivele divine – care sunt mai largi și mai corecte decât ale noastre, potrivite cu realitatea mai mare care ne curpinde.

B. Încercarea aduce cu sine cunoaștere nouă sau mai multă. Știți, spune apostolul. Iar dacă nu știți, este momentul să aflați, este momentul să vă lărgiți cunoașterea despre felul în care sunteți și felul în care funcționează viața.

1. Încercarea aduce și vă pune în față o oglindă. Aduce cunoaștere despre noi înșine. Ne arată și vă arată cine sunteți și modul în care sunteți în stare să reacționați. Voastră, spune apostolul. Nu e vorba de altcineva, ci de viața voastră, credința voastră, mentalitatea voastră, reacția și perspectiva voastră.
2. Încercarea nu se ocupă de frunze. Ea zgâlțâie direct rădăcina. Verifică credința și credințele noastre. Ne ajută să cunoaștem, să vedem, ce credem de fapt despre Dumnezeu și felul Lui de a fi, despre lucrurile în care ne punem nădejdea și încrederea.
3. Cunoașterea aceasta care vine o dată cu încercarea nu este doar o oglindă, ci și o busolă. Nu ne arată doar cine suntem și ce credem, ci și cine ar trebui să fim, direcția pe care poate că am pierdut-o din vedere.

C. Încercarea ne aduce aminte că suntem în lucru. Lucrează răbdare în noi. Adaugă alte perspective lângă perspectivele noastre înguste, ca să vedem din ce în ce mai clar imaginea de ansamblu, structura în care suntem cuprinși, Templul Domnului din care facem parte ca pietre vii, locul și rolul pe care îl avem în el.

Când privim încercările în felul acesta, ca niște unelte de care Domnul se folosește în viața noastră, ni se confirmă faptul că încă suntem pe masa Lui de lucru, că El ne cizelează ca să facă din noi poiema Lui – lucrarea Lui de artă. Ne dă astfel scop, valoare și utilitate. Avem motiv de bucurie. Răbdăm love-iturile dălții pentru că întrezărim statuia.
Cine nu rabdă prelucrarea nu are parte de rezultatul final. Așa că stai, nu fugi!

Bucură-te! Ai răbdare!
„Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi (maturi), întregi (echipați) şi să nu duceţi lipsă de nimic.” Iacov 1:4