Arhive pe categorii: (ne)potriviri

Când să te iei și când să nu te iei după „critică”? – that is the question :)

Standard

Am văzut de multe ori de-a lungul anilor, și la mine și la alții, că graba strică treaba, cum zice proverbul, și pripa (scrisului în public) nu-i cu schepsis, de multe ori, și că dacă nu te gândești bine înainte să scrii, și că dacă nu-ți alegi cu grijă cuvintele și ideile..hmm.., în loc să rezolvi ce ți-ai propus, împarți „problema” în mai multe probleme, sau faci din țânțar armăsar – și constați abia după (cu regret) că nu era deloc cazul.

Acestea fiind spuse, ezit între da și nu gândindu-mă și încercând să înțeleg cum sunt unele treburi cu unele chestii, și dacă-i mai bine să scriu, sau ar fi și mai bine să tac și să-mi văd liniștit de treburile mele și de ceea ce știu și-mi place mie să fac.

Totuși, în cazul unor balanțe trebuie încercată cât de cât echilibrarea lor – și în cazul unor perspective, trebuie încercată cât de cât completarea lor – pentru că de ce să creadă cititorul (unii dintre cititori, cel puțin) că pe lângă perspectiva proprie pe care are o are, mai există doar încă o altă perspectivă, spusă/scrisă ca pe o altă lentilă prin care se văd lucrurile într-o anumită culoare – ca două jumătăți care formează un întreg – și de ce să nu încerc să aduc aminte cititorului că lucrurile nu stau mereu așa, ci mai degrabă părerile vizavi de un lucru, de o situație, de o carte (ca în cazul de față), sunt ca feliile de pizza – mai multe!, niciodată doar două (decât dacă așa vrea să o împartă cel care ține cuțitul – că așa îi face lui plăcere).

Prin urmare, se pare că cel puțin la început de drum, ne învârtim din start în cercul triunic al autorului-cititorului-și criticului, și avem cel puțin trei păreri interpretative, trei moduri de a vedea și de a percepe un text, care nu neapărat seamănă între ele. Desigură că orice cititor, potrivit cu volumul de lectură pe care îl are, este și un critic (mai mult sau mai puțin avizat) al textului – dar, după caz, își ține părerile pentru el, se bucură sau nu de textul citit, îi place sau nu, și influențează, sau nu, pe cei din cercul lui de prieteni prin părerea exprimată pe care o are, atunci când dorește să și-o exprime sau când îi este solicitată. Când criticul este avizat, lucrurile nu mai stau chiar așa, influența lui are alt impact, altă rază.

Toți, fără excepție, emitem judecăți, iar oamenii care le aud/citesc sunt de acord cu noi, sau ne contrazic. Se iau după ce li se spune sau au puterea de a gândi/merge stabilind alte direcții. Se pare că cei din orașele mari zic că viața la țară e plictisitoare, iar cei de la țară zic că viața la oraș e nebună. Maneliștii își dau muzica tare – și zic că aia e singura muzică adevărată, și aproximativ tot așa fac și rockerii, iubitorii de rap, sau alt gen muzical, modernitatea în genere având mereu ca trăsătură definitorie faptul că se învechește repede, cum bine observa cineva, și e mereu în schimbare, precum moda vremii.

Uneori, nici măcar nu ne mai interesează prea mult cine sau dacă are dreptate, ci toți și toate își dau cu părerea deopotrivă, aprobându-se și/sau dezaprobându-se reciproc și la nesfârșit. Au scris alții, scriu și eu! Am scris eu, a scris și el. A scris și el, au scris și alții. Am scris din nou, a scris din nou. A scris din nou, scriu din nou! Nu neapărat din pricina asta – ci așa, ca o adăugare de perspectivă la alte perspective. Și tot așa, fără să putem opri spirala, fără să aflăm (decât din când în când, pe ici, pe colo) cine și în ce fel a influențat pe cine, cât de mult în bine – ca încurajare, cât de mult în rău – ca descurajare, și cât de corect sau greșit am etichetat la un anumit moment binele și răul ăsta al perspectivei personale.

Cu aproximativ trei ani în urmă, după ce printr-un prieten (un hunedorean mutat la Cluj) m-am „împrietenit” pe Facebook cu dl. Dorin Mureșan (scriitor și critic literar), i-am trimis printr-o verișoară (mutată și ea la Cj.) unicul și proaspătul meu volum de versuri – că doar și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață – conștient fiind de valoarea literar-artistică discutabilă a textelor mele (mai citesc și eu ce scriu unii, alții) -, cu rugămintea, ca dacă are timp și dorește, să îmi spună părerea dumnealui, curios fiind cam cum le percepe cineva avizat în domeniu. Dl. D.M. a citit vreo câteva pagini, mi-a „scuipat” (la figurat) textele, dezgustat de non-valoarea lor poetică din ochiul lui critic, și obosit de scurta lectură (parafrazez ceea ce el însuși a mărturisit în textul pe care, nu știu exact de ce, l-a șters), m-a etichetat ca fiind „un poet fără de poezie”, a făcut o poză, două, cu părerea dumnealui și a postat-o frumușel spre public pe blogul personal.

No, ce era să fac? (Tocmai am scris că și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață) I-am mulțumit omului pentru timpul acordat mie, și am înghițit în sec, repetându-mi ceea ce știam deja, și anume faptul că unele cunoașteri te pedepsesc: vrei să afli, află! Dar cum în viață nu se poate sta pe loc, logic, am mers mai departe, înghițindu-mi nodul din gât (ce era să fac cu el? 🙂 ). Dl. D.M. a primit  în urma textului dumnealui (pe blogul personal și pe alte bloguri) mai multe reacții, unele ironic-înțepătoare, altele mai elegante – venite nu neapărat ca o apărare a valorii artistic-poetice a textelor mele, ci mai degrabă ca o critică adusă criticii dumnealui (cel puțin spre completare). În urma acestor reacții, probabil că din cauza lor – n-aș putea spune exact – dumnealui a șters postarea pentru că, din câte înțeleg eu, nu dădea bine numelui său,…- dar să nu mă bag în ce nu cunosc, doar dumnealui știe exact ce și cum.

L-am întrebat atunci dacă motivul pentru care a șters ceea ce a scris are a face cu schimbarea părerii dumnealui față de textele mele, iar răspunsul a fost: Nu! Oricum acum nu mai contează – istoria e apusă, iar eu i-am spus atunci, în scurtul dialog privat ce a urmat, că dacă are ceva de adăugat sau de retras față de primul lui text, să o facă nu în privat, ci public, la fel cum a făcut cu textul critic.

Se pare că lucrul acesta s-a întâmplat zilele trecute, vizavi de cel cel de-al doilea volum de poezie publicat de mine în toamna anului trecut (deci alte texte), lansat la Hunedoara în primăvara acestui an. Între timp dl. D.M. se ocupă la Credo TV de emisiunea Scara Cuvintelor, unde prezintă săptămânal diverse cărți (ca recomandare, bănuiesc). Mi s-a semnalat pe Facebook (eu nu văzusem) că pe pagina facebook a emisiunii a apărut în 12 mai 2016, și coperta volumului meu și câteva cuvinte scrie în dreptul lui.

Mărturisesc că mă miră lucrul acesta, ținând cont de titlurile cărților pe care am văzut că le prezintă, și conform descrierii emisiunii (pe care am găsit-o acolo pe pagină): cititorul realizator va fi selectiv, alegând dintr-un anumit număr de cărți doar pe acelea care, după întâiul principiu, merită a fi prezentate„.  De data aceasta nu l-am mai rugat pe dl.D.M. să împărășească cu mine (sau cu alții) părerea dumnealui față de textele mele, nici nu i-am mai trimis cartea. E foarte adevărat că volumul acesta a fost selectat cu mult mai multă atenție decât primul, și mă mir că dl. D.M. a avut răbdarea să citească, din câte se pare, cel puțin până la pagina 68 (unde se află poezia Pleonasmică) – întregul volum având 102 pagini, cu tot cu cuprins – ba chiar și exemplifică două texte care i-au plăcut – după cum el însuși scrie.

Un volum care adună într-însul o ARS POETICA. Am găsit și versuri care fac, prin ricoșeu, critica criticii mele. Departe de a mă leza, gestul m-a flatat. Căci să fii cauza apariției unor versuri nu e puțin lucru, deși, sincer, nu mi-am dorit niciodată asta. Noul volum al lui Ruben Bucoiu are potențial. Păcat că,…(https://www.facebook.com/1581702428782718/photos)

Evit, zâmbind, să dau glas anumitor dileme și concluzii personale vizavi de măsurătorile și etichetările de care am parte, eu și textele mele – cunoscând cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din volumul acesta, tot la fel cum cunosc cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din primul volum, și/sau amestecul lor cronologic. Dar de…, volumul al doilea, intitulat „Ochiul în plus” a fost publicat în urma unui concurs de manuscrise, nu mi l-am mai publicat singur pe banii mei sau din fondurile Primăriei destinate domeniului cultural. Volumul a fost considerat, de juriul concursului, vrednic de lumina tiparului – am primit si eu cadou 50 de exemplare (din 200 câte au fost publicate) iar restul au fost trimise la bibliotecile școlare din județul Hunedoara. Dacă aspectele astea au sau nu au a face cu lumina unui alt mod de a vedea și cu etichetările de acum, indirecte și oarecum diferite, n-aș putea spune!

Insist să menționez totuși, dacă nu pentru posibilii cititori ai textelor mele (cele publicate deja și cele viitoare), atunci măcar așa pentru mine și pentru dl. Mureșan, fără să știu exact la care dintre texte face referire, că ele nu conțin critica criticii lui, așa cum scrie el, și că din punctul meu de vedere nu are niciun motiv de a se simți nici lezat, nici flatat, așa cum scrie – plus că se știe, de la Platon încoace, din câte am citit și eu, că ideea de măr îi este mereu superioară mărului – și dacă s-a regăsit oarecum printre ceva versuri scrise acolo s-a întâmplat doar datorită principiului (universal valabil) trăit de mine în competiția mea cu mine însumi – și pe care, constat bucurându-mă, am reușit să-l surprind în cuvinte.

Îmi place mult definiția pe care Salvatore Quasimodo a dat-o poeziei: „Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său.”

Profit și de ocazia aceasta, oferită de cuvintele dl. Mureșan (căruia îi mulțumesc din nou pentru timpul acordat mie), și vă invit să citiți și să vă convingeți singuri cum stă treaba cu textele mele poetice și mai ales cu calitatea lor artistic-literară în contextul prezent.

Aaa, și nu uitați, dacă mie nu-mi place prăjitura cu cireșe, nu înseamnă neapărat că nu-i bună! 🙂

http://gramma.ro/produse/m1/6032/40/67/Ochiul-in-plus

ochiul in plus.2015

 

prelungul brusc

Standard

ne ținem de degetul mic și
ne logodim așa într-o glumă
îți spun adevărul atunci când te mint:
minusurile noastre ni-s sumă
iar aurul tot e argint

suntem pe dos – așa suntem pe față
zâmbim încruntați și plângem zâmbind
noaptea ne-ncepe de dimineață
zorile ne-ntunecă, ne destramă
ne ning…

e iarnă
în iulie tu îți porți eșarfa
ca pe un ștreang
lumea-i o ramură crescută pe cântec
zilele pașii rotundului dans
foamea devoratoare
e pântec

ne dăm întâlnire la cinci – deși
stăm la trei minute distanță
nouă degete întind să-mi atingi
tu stai de trei, de șase, de nouă
și-l preferi pe cel mic
cu una, cu două!

deodată se-ntunecă argintiu
apune epoca fierului spre moale
câlțul și ghemul și ața neîmpletită
șușotesc zorile noului tare

ne-simplu

Standard

Eu văd!
Uite prima mea orbire!

apropiere de dincolo-ul lucrurilor

Standard

ce dar ciudat
să plângi în prima zi din viața ta
ce ochi ciudat
să creadă că privirea ce-l învăluie
așa-i
și primul plâns ar fi și prima stea
când plângi în apă nu-i
așa
cum îi
și prima zi din viață a și fost
cu mult `nainte să fii ghem
cu mult `nainte chiar de tors…

născut ai fost
în primul gând îndepărtat

fără să poți să știi că ești
căci încă nu aveai oglindă-n ochi
ca să te vezi
și te-ai născut apoi și-n gândul celor doi
și ei zâmbeau răbdând
zi după zi

nopțile lor
și tot sperau s-audă într-o zi
cum plângi
de blițul lung ce ți-a intrat în ochi
de palma ce-ai primit-o răspicat
făr`să te cerți, fără să ceri
făr`de jucat
zâmbind satisfăcuți și bucuroși…

că plângi
că faci ceva ce n-ai făcut
că ești ce n-ai mai fost

cenușia materie albastră

Standard

vorbele se demodează
materia lor primă nicicând
cenușia noastră materie din suflet
e o consumare de gând

capul e-o vatră cu multă cenușă
tot ce-a mai rămas dintr-o dragoste arsă
cuvinte cu litere rupte
ca un gard cu goluri prin el
ca pantoful furat
lipsit de mireasă

cenușia noastră materie-i albastră
simțim câteodată gândul în piept
cum bate și-ncearcă
să iasă

„A cumpăra un câine” și reglajul „zoom” al dialogului…

Standard

„– Nu vrei să cumperi un câine?”

Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…

Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…

Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.

Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.

„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta  iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.

Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.

„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.

II.

Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.

„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”

Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.

Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…

III.

Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine. 

Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).

Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂

„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu

marea îmbrățișare

Standard

două clipe se mănâncă una pe alta
mușcând pe rând din umăr
din coapsă
cea vie o mănâncă pe cea moartă
cea moartă o mănâncă pe cea vie

așa moare cea moartă
așa trăiește cea vie

două clipe mâncând una din alta…

status quo :)

Standard

Ai zice că te-nvârți în cerc și bați pasul pe loc… – da` nu-i așa! Că cercul are geografia lui geometrică, iar pasul e o ditamai plimbarea. Locul e o expansiune; el însuși pășind și învârtindu-se, el însuși încercuindu-se pe sine,…pe un mereu nou și alt ”sine”.

2269985_orig

distanțe:

Standard

Departele e mai aproape uneori decât aproapele!

fuşereala unei aruncări copioase…

Standard

totu-i o privire aruncată
totu-i un fel de-a vedea
crescut pe ochiul rotund pe care creştem…

totu-i un ţipăt aruncat în urma altui ţipăt
ca vagoanele de marfă trecând prin spatele grădinii
în urma strigătului de locomotivă

totu-i o frunză sub povara galbenă a timpului
care atinge aerul care atinge pământul
care atinge ameţitor mâinele mâinelui
– sânul cerului sub care creştem –

totu-i o veste aruncată bacşiş
în urma copioasei întâmplări acolo
printre fărâmiturile pauzei…

de ce s-arunci privirea ca s-o treacă unii
în lista de probe (de) la faţa locului?

totu-i o dovadă pe care ne-o aruncă în faţă judecătorul
 – ca să nu mai vedem (nimic) altceva…

….turul II

Standard

...dacă n-ai topor nu eşti nici măcar coadă; eşti bâtă!

…din seria variantelor de Nota 10, vezi constatarea evreiască lăsată nouă moştenire de Eclesiastul 10:10! 🙂

…how old am I?

Standard
nu venise îngerul la mine
nici la el..
că l-am întrebat..
 
ştii cum arată,
l-ai recunoaşte?
ai vreo idee
de timbrul vocii lui
ştampilat
e suficient de plătit
ca să ajungă până la noi
prin distanţa asta
de-o poştă
într-o-ntâlnire tăcută
ca o scrisoare..
 
mi-a zâmbit cald
tomnatic 
şi intuiesc oarecum vag
de ce
m-a-ntrebat câţi ani am:
la vârsta mea
(încă) mai cred în îngeri!(?)
 
..probabil că-l aştept mereu..
în altă parte

fluviu lung negru(?)

Standard
de ce-ar fi cum ţi se pare că este:
dimensiune şi culoare…
când evident lumea n-a avut niciodată
3 dimensiuni
şi râul fluviului nu-i afluent
şi afluentul nu-i adăugare sau ceva-n +…
 
socoata aceasta o altă
matematică măsoară lumina
cu tot cu fluviul ei
deşi greşeşte în calculul poetic rezonează
când cu ochiul
când cu pata de culoare
din noi
sau alte simţuri afluente celor 5
cu care noi avem un obicei
 
că lungimea şi apele n-au formă
fixă
(nici n-au… avut)
 

corespondenţă

Standard

Raza unui cerc corespunde cu steaua din care face parte! 🙂

succesul eşecului

Standard

succes