Arhive pe categorii: proiecţii poetice

Eugen Evu: Cronichetă :)

Standard

Simpleroze la un poet de poet: Ruben Bucoiu

Poetul hunedorean Ruben Bucoiu, care ne-a convins că ESTE încă de la debutul editorial cu |În coaja semnului de întrebare, ed. |Cetate |Deva, 2013, reconfirmă în primul rând valoarea introspectivă, cu nerv filo-ludic, ironismul cu puseuri brusc grave, livresc dar și spontan, în noua-i carte: Ochiul în plus, editura Karina, 2015.

SONY DSC

Foto: Remus Suciu

Arta asociativă a unei limbi românești infraseismice, aluzivul frecvent la hermetismul disimulat în rostiri ars-poetice, aforistice, de facto travaliul subtil eseistic, al autodefinirii în campusul paradoxist, îi asigură discursul atractiv, fără falseturi:

Dacă a avut loc un eșec, înseamnă că eșecul acela a avut succes! ( pag. 18). Ochiul în plus…este cel al epifizei și al reptilianului |( cerebel|) din subconștient…Ludic, el polemizează cu generațiile suspendate, după grila Ulici, via dadaiști și Marin Sorescu.

Zborul cu ochii-ntr- parte, în jos, izbindu-mă de nevăzuta direcție (trecînd cu aripa printr-o frică greoaie…( pag.19).

Ochiul în plus face aluzie la ochiul compus al libelulei Libellis Dragon, poate al insectei Călugărița, poate la cel al Timpului interior.

Uneori profesorul de engleză, descrucișează post- arghezian-agîrbicesc- rebusistic apelează la procedee strict grafice de artificiu, parodiind prin transcrierea fără vocale, via Vakulovski, sau Olga Ștefan

“..eu îi prind cât pot de rpd vorbele,, |Obsesia cuvântului pursânge, resoarbe repetat semnificantul, spre a-l reîntrupa în virtualitatea imponderabilă :

”..fular de cuvinte adun că mi-e frică, de greul tăcerilor, de frigu-i nebun, ..le mână ca pe oi la-ngrășare..”|( pag. 30).

Modernitatea explozivă a poeticii generațiilor mai vechi, așa cum o observăm cel mai elocvent în splendida Listă a dlui Nicolae Manolescu, reculează cumva în paradigmele anilor Rimbaud, a.e.baconski, Foarță, E. Brumaru, via Cărtărescu ș.c.l., fără complexe, parafrazice, explicit tăioase. Poetul este din tagma tranzitivă a fricilor lui Konrad și Popper, Homer, Esop sau Borges, Aura Christi, Ladisalu Daradici, Raisa Boiangiu, Borbely, Komartin, Ianus… prin conexiunile colaterale, aidoma celor neuronice…Arta defulează retro, spre știință, rațional, cum ar spune Radu Ciobanu, sau- altfel,- Ghe Grigurcu…Arta ca ghilotină a sinelui |( v. Paulina Popa). Poetul…umblă și acum cu detectorul de metale peste tot, umblă obosit de umblet, v. Valeriu Bârgău|), ca un nas de câine dresat cu marele magnetofon…să detecteze niște mine în niște tine (poetul, pagina 59).

Întregul volum este ingenios, deoarece „ poveștile se povestesc singure, cu guri luate-mprumut, te miri de unde(pag.79). Practician la o catedră de cartier, poetul scrie grafitti, deloc vetust, ci clar revoltat existențialist, într-o lume ce se autodistruge, autodistrage, auto neantizează în tronuri electronice, recte portaluri…||Ținta este zoon politikon, fie și cu ighemonikon…

Ciudat de vechi, cu tinerele mele mâini adun|, cuvinte și le așez ciudat, de vechi…( v. Volumul anterior). Din areal, are afinități, dar nu le reseamănă, cu Ioan Barb, Constantin Stancu, Ligia Seman, de confesiuni neo-protestante, no problem…

Aproapele de aproape în aripa Bethlen a literaturii hunedorene, Ruben Bucoiu e departe, și bine face, de Bacovia, Labiș, I.P. Bradiceni, Gelu Birău, Adrian Frățilă, și cei undeva numiți „mâna stângă a întunericului”…Întregul exotism al acestui poet imprevizibil este unul tragic, ca textile de la Săpânța, sau unele cărți din biblioteca de zgomote a lui Ion Scorobete, fără a avea …măreția frigului (. V. Niki Hristea Stănescu, Gabriela Melinescu). Ruben Bucoiu își trăiește cathartic, de fapt, poezia, fără a risca ratarea, ca operă.

Unicu-mi sfat ar fi să își editeze cărțile la o editură serioasă și să aspire spre statutul de profesionist al Uniunii Scriitorilor din România.

Eugen Evu

…o plăcută surpriză (cu care mi-am început ziua) din partea scriitorului Eugen Evu. Îi mulțumesc!

Anunțuri

„Încurajarea este oxigenul sufletului.”- G. M. Adams

Standard

În contextul recent al prezentării volumului de poezii „Ochiul în plus”  în fața și pentru hunedorenii interesați – cărora le mulțumesc pentru participare -, (că așa-zisa lansare de la Deva n-a fost de fapt o lansare de carte, a fost mai mult o prezentare de concurs) vreau să îi mulțumesc public și lui Alin Cristea pentru promovarea pe care a făcut-o cărții, imediat după apariția ei (octombrie 2015), prin postarea pe blogul România Evanghelică a 10 din poemele pe care le cuprinde. 

Promovând parte din poezia mea (în special cea cu tematică religioasă), Alin Cristea m-a încurajat de-a lungul anilor să continui să caut în cuvinte poezia încă nescrisă (de mine). In rest, cititorul decide mereu cât de mult (sau puțin) timp și interes merită textul scris.
Mulțumesc! 🙂

P1110982

„…am cântat, cu stele hrănindu-mă!”

Standard

Vreau să îi mulțumesc public A.Damei (Rodica Bogdan) pentru încurajările de care mi-a făcut parte de-a lungul anilor, în încercarea mea (așa cum sunt eu în stare) de a sur-prinde poezia în cuvinte.

A.Dama a repostat ieri pe blogul ei Explorarea titlului „Ochiul în plus – titlul celui de-al doilea volum de versuri ce-mi aparține -, scriind următoarele:

„Unii sunt consecvenți să le spună și altora ce văd cu „ochiul în plus”. Alții rămân în urmă… Dacă vezi șaizeci, ce să-i spui semenului tău – că ai văzut șaizeci? Însă dacă vezi „scânteia-ntâlnirii-ntre fire” și dacă vezi că celui ce încearcă să zboare îi cresc aripi, oare cum să taci? Ruben Bucoiu e dintre cei consecvenți cu „Ochiul în plus”.”

În contextul, mai vechi, al întrebărilor (unora) dacă cele scrise de mine merită sau nu eticheta de poezie, într-un comentariu pe blogul lui Dionis Bodiu, comentariu pe care îl puteți găsi aici, A.Dama scria:

„Despre poezia lui Ruben, am scris foarte puțin pe blogul meu – aici m-am referit la un singur poem. Nu atât critic, cât mai ales venind „dinăuntrul” poemului. Mai întâi, am interiorizat textul, apoi am scris despre el. Iar aici, am semnalat doar apariția volumului lui Ruben, fără a face observații critice. După cum se va înțelege, părerea mea este că Ruben scrie poezie, nu că ar fi „un poet fără poezie”. Nu mă dușmăniți pentru ca avem păreri diferite!”

A urmat apoi, în trei episoade, o frumoasă argumentare (personală) a anumitor calități artistic-poetice care nu par a lipsi cu desăvârșire textelor mele:

E normal, zic eu, să fiu încurajat și să îmi iau ca (parte din) repere astfel de texte. Ele cred că reprezintă „hrănirea (aceea) cu stele” la care face referire Pablo Neruda, într-unul din poemele lui (Îngerul păzitor).  Chiar dacă am parte destul de rar de astfel de texte, și mai important e faptul că ele vin din partea cuiva avizat, cunoscător în domeniu. În același comentariu, la care am făcut referire mai sus, putem citi astfel despre A.Dama:

„Eu sunt filolog. Ca să termin facultatea respectivă, am parcurs zeci de mii de pagini de poezie, proză, teatru, eseistică, critică literară, istoria limbii, istoria literaturii, psihologie, filosofie, etc. Asta a fost atunci. Între timp, am mai avut de-a face cu poeți și scriitori, cu manuscrise și festivaluri sau alte activități ale scriitorilor. Mi-am continuat activitatea de filolog în învățământul preuniversitar și universitar. [..] dacă m-am exprimat vizavi de un text […] am făcut-o în cunoștință de…, nu ca un neinițiat.”

După publicarea primului meu volum (În coaja semnului de întrebare, 2013) A.Dama a împărtășit bucuria mea cu cititorii blogului ei, precum și unul dintre poemele mele (Dacă-i spui numele dispare), preferat de ea, lucru pe care l-a făcut și cu altă ocazie – un poem drag mie (Mărirea perspectivelor micșorate) cu atât mai mult prin faptul că i-a plăcut și ei.

Pe amândouă, împreună cu scrierile de pe marginea lor, le găsiți aici:

Mulțumesc! 🙂

a.dama

 

 

„Ochiul în plus” – o mică explorare a titlului

Standard

Inițial mi-a trecut prin minte (oare cum de-a fost posibil?) 🙂 ideea de a-mi intitula cartea “Al treilea ochi”, dar prea avea conotații esoterice, prea făcea referire directă la ochiul din frunte, așa că am tăiat-o repede de pe listă. “Plus-ul” îmi pare, de departe, o alegere mult mai bună decât numeralul ordinal, care alinia oarecum lucrurile, îngrădindu-le în interpretarea lor clasică, a celor doi ochi pe care îi avem și un altul, un al treilea – cel al minții, cel al perspectivei personale, al înțelepciunii, ochiul ne-fizic.

Desigur că într-un anumit sens tocmai despre ochiul acesta al meu e vorba, despre perspectiva mea asupra lumii, vieții, despre relația mea cu puterile pozitive și negative ale cuvântului, a interdependențelor dintre ele, a sensurilor, simbolurilor și posibilelor lor interpretări, etc.

Scrisul este cu siguranță un mod de a vedea și de a ajuta și pe alții să vadă (așa)…deci într-un anumit fel, scrisul care ajunge să fie împărtășit este o împrumutare de ochi de la scriitor spre cititor. Și tocmai ăsta este scopul oricărui text publicat, de a ajunge sub ochiul altcuiva, de a fi citit și de altcineva. A. S. Exupery spunea că “secretul e să vezi – scrisul este o consecință.” Dar chiar dacă ochiul vede, are capacitatea să vadă, el are nevoie de lumină, măcar de o anumită lumină, deci de contextul propice văzului, pe care îl poate oferi o carte.

“Ochiul în plus” adaugă, – în varianta aceasta – nespunând totuși ce anume adaugă, nu zice specific în plus la ce, chiar dacă primul gând fuge, desigur, la cei doi ochi care se pare că nu ne sunt suficienți pentru a vedea cât mai mult, cât mai departe, cât mai variat, cât mai larg, pe noi înșine și tot tot ceea ce ne înconjoară. Există o vastă lume care rămâne mereu explorată prea puțin, sau neexplorată, dincolo de lumea fizică pe care o putem vedea cu ochii fizici. Titlul nu spune nici ce fel de ochi e, ci pur și simplu afirmă că există, ca adăugare (ăsta e rostul plusului) și ca variantă de expresie a inutilului, ca manifestare (uneori stânjenitoare) a existenței, prezenței, descoperirii unei utilități al cărei rost ne scapă, trece dincolo de văzul nostru, de capacitatea noastră de a înțelege.

După cum spunem uneori “…sunt în plus” sau “mă simt în plus” ca expresii ale unei aparente nepotriviri, tot așa și poezia are (pentru mulți) conotația inutilului imediat, scopul ei practic fiind greu, spre imposibil, de găsit. Ea rămânând totuși un “plus” al lumii, o componentă permanentă și universală pe care nu o putem scoate nicidecum din ecuația umanului. Omul a scris și va continua să scrie poezie – oricare ar fi forma pe care aceasta și-o găsește în mintea, sufletul și scrisul și cititul omului.

Conotația directă a “ochiului în plus” este perspectiva poetică a văzului ca mod de cunoaștere și interpretare a lumii. Ochiul poetic poate, dar nu trebuie neapărat, să se folosească de ochii fizici, nefiind confundat cu ei și nici dependent de ei. Ochiul acesta în plus (privit la rândul lui sub oricare dintre conotațiile lui, pozitivă sau negativă) nu-și găsește locul în ordinea aparent firească a lucrurilor- motiv pentru care freamătă și caută mereu o altă ordine a firii propice lui.

Lumina poetică e lumina din privirea acestui ochi, care asemenea inimii nu are nimic a face cu inima din piept, ci este un alt soi de inimă care reprezintă în cele din urmă centrul vieții. Tot așa, ochiul acesta este centrul văzului, care adaugă cu plusul lui, perspective noi sau diferite la cele vechi deja existente, pe care sau le schimbă cu totul, sau le completează, explorându-le fisurile și propria incapacitate de a cuprinde întregul (mereu mai mare, mereu în expansiune).

Lipsa plusului (+) ca simbol matematic reprezintă varianta în care toate “socotelile” noastre ar cunoaște doar minusuri/ lipsă/ scădere/ împuținare.

Plusul este și simbol al intersecției, ca posibilitate a schimbării de direcție spre oricare dintre cele patru puncte cardinale – a variantelor multiple, a posibilității alegerilor nesfârșite.

Plusul ca simbol al crucii – al jertfei înlocuitoare, a suferinței ca pedeapsă sau a suferinței ca răscumpărare, îl poate duce pe cititor (cu gândul) către unirea orizontalului cu verticalitatea (măcar într-un punct) – în punctul acela (de vedere) în care sălășluiește ochiul care-l vede – ochiul e în plus, în interiorul lui.

A citi înseamnă, printre altele, a adăuga ochi ochilor tăi, perspectivele altora lângă perspectivele tale, felul lor de a vedea lângă felul tău de a vedea.

“Ochiul în plus” nu este numai ochiul (poetic) al autorului ci este și ochiul interpretativ al cititorului, ca invitație de a-și îmbogăți colecția de ochi, amestecul de priviri într-o nouă privire, al unui nou mod de a vedea, nu cel al autorului singur, nici cel al cititorului singur, ci acela rezultat din împletirea privirilor lor într-o nouă privire, ne-existentă până atunci.

Inutilitatea practică a acestui ochi reprezintă chiar dovada lipsei lui la cel care consideră așa, motiv pentru care îl consideră “în plus”, măsurând și cântărind (în pripă uneori) ca fiind mai important și mai valoros utilul decât frumosul. Dar utilul are frumusețea lui, iar frumosul are utilitatea lui. Ele există deopotrivă, în amestec, în lumea pe care ne-o văd ochii, și în lumea care scapă ochilor noștri fizici. Există așa de mult frumos în lume, așa de multă artă, atâta risipă de artă, că existența și utilitatea ei rămân pentru noi un continuu mister, o chestiune de mirat, de uimit, uimitoare în misterioasa lor existență.

Totuși, frumusețea aceasta – care se exprimă prin diverse forme artistice – chiar și lipsită în aparență de aspectul ei practic, noi nu o considerăm “în plus”, n-o vrem dispărută sau îndepărtată, ci mai degrabă căutăm să ne creștem un ochi pe măsură cu care să vedem ce nu am fost în stare să vedem altă dată. Un fel de lupă, niște ochelari altfel, microscop sau telescop care să adauge privire, claritate, privirii noastre mioape de multe ori, sau de-a dreptul chioare.

Când englezul zice “înțeleg!”, el zice “I see”, adică “văd!” Și cine se poate lăuda că vede, sau vede cum trebuie înțelegerea, neavând nevoie, măcar din când în când de “ochiul în plus” al celuilalt?

Creionul în plus, scaunul în plus, ochiul în plus devine astfel simbol al disponibilului și al disponibilității, nu neapărat ca răspuns la o nevoie imediată, fără de sărăcirea proprie spre îmbogățirea celuilalt – un fel de împărtășire a bogăției care prisosind în-plusul-fiindului ei îmbogățește – într-un fel aparte pe cel care dă, și-un alt fel aparte pe cel ce primește.

ochiul in plus.2015

 

„Melodie povestită”.3

Standard

Povestea este istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. Poate fi născocire, scornitură, minciună, sau o întâmplare,  un fapt, o problemă (care atrage atenția, care merită atenție).

Melodia este o succesiune de sunete îmbinate după regulile ritmului și ale modulației, pentru a alcătui o unitate cu sens expresiv.  E o compoziție muzicală, un cântec cu sonoritate plăcută; armonie si muzicalitate (poetică, în cazul de față).

„Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

În strofa a treia (a poeziei lui Nichita, că despre ea mi-a venit a scrie) planurile (cel temporal, cel puțin) se schimbă, deși ele sunt continue și în continuare, sunt conectate între ele și prelungi.

Atunci-ul” devine „acum„, tot așa cum acel atunci (acum) de atunci a putut fi numit așa doar comparat/raportat la un alt atunci. Atunci, zice prima strofă, era așa – acum, zice stofa a treia, este (puțin) altfel – și acest „altfel” pare a fi subiectul/ aspectul pe care ni-l prezintă muzica celui de-al treilea episod al poveștii.

Deși, datorită curgerii line, lucrurile par a se întâmpla de la sine, ele de fapt converg, se întâlnesc prin suprapunere, creând o nouă dimensiune (asemenea planurilor orizontale care prin suprapunere lor dau naștere cubului) – își dau întâlnire într-o binnecuvântată „intersecție.”

El își poartă dragostea (I), ea își flutură coama (II), iar întâmplarea i-o aduce în cale (III). Fiecare contribuie cu ceva într-o relație de interdependență care astfel își ajunge timpul în care devine nu doar posibilă, ci și vizibilă. Întâmplarea ca forță care pune lucrurile/ oamenii împreună, față în față, care-i „forțează” astfel (neforțându-i, desigur) să se intersecteze în priviri, poate-n vorbă sau gesturi, sau alte moduri de comunicare, face din două căi una – măcar într-un punct al lor – cel în care se suprapun intersectându-se.

„Destinul lucrează prin detalii…” vorba aceea, iar detaliilor le lipim în frunte eticheta de… întâmplare – pentru că ne scapă vastul mecanism al sforilor din spatele lor, și deși ne mirăm uneori sub lumina unei/unor coincidențe, rămânem în ceața de dincoace de misterul generator de întâmplare – care are și ea adjectivele ei, după măsurătorile de care dispunem, fiind, putând fi, teribilă, sau teribil de frumoasă, spurcată spre blestem, sau binecuvântată cu toate posibilitățile ei gri-umbroase dintre albul și negrul etichetărilor.

Roata paradoxală a întâmplării face să se întâmple oameni, iar oamenii fac să se întâmple întâmplarea. Nu mai contează până la urmă – a cărei urmă nu poate fi ajunsă – care-i oul și care-i găina, și în niciun caz nu poate fi cântărită corect valoarea/importanța lor în ecuația aceasta a unei alte matematici, în care eu și cu tine, înmulțiți și împărțiți, adunați și scăzuți rămânem aceeași și „nu știm, vai, nu știm cât facem.

Apropierea însă aduce cu sine cunoaștere, iar cunoașterea aduce schimbare, schimbarea aduce la rândul ei schimbări, care aduc/duc la mai multă (mai altfel de) cunoaștere. Până la urmă, pe oricare dintre tărâmuri ne-am afla, cu piciorul, cu sufletul, cu ochiul, tot ce ni se întâmplă este transformare; norocul nostru e că înfățișării ei i se pune punct (la un moment dat), dăm pagina și începem (să citim) un alt poem.

Când răsar zorile (zorile alea speciale) lumina lumânării se întunecă, fiind cucerită de o lumină mai mare. Tot așa pățește luna – soarele nopții – și tot așa pățește (după cum pare a ni se spune) orice soare personal, căruia îi zicem – și noi ca și el – „soarele meu” care deși ne-a luminat mai mult sau mai puțin întunericul de dinaintea pașilor, luminându-ne orizontul cel mic al imediatului ne-a întunecat orizontul cu ampla și maiestuoasa lui depărtare.

Lanterna e ridicolă, nefolositor de dăunătoare atunci când vrei să admiri stelele, prin urmare e absolut logic și de dorit ca în lumina binecuvântată a întâmplării soarele cel mic să fie înghițit de cerul cel mare, soarele personal să se întunece pentru ca cerul să-și poată arăta sticloasele stele, mai multe și cu o altă lumină. Până la urmă metafora aleasă e doar o reprezentare a realității (fie ea subiectivă, obiectivă sau/și amestecată). Ar fi putut la fel de bine să aleagă oceanul și pietricelele sclipitoare sau scoicile de pe țărm – însă a asculta într-o scoică muzica, melodia oceanului, atunci când oceanul însuși cântă lângă tine…poate fi și este și asta varianta unei perspective…dar nu știu ce să zic…

Cum altfel?..poemul se întinde și se tot întinde asemenea lumii poetice, care deși explorată rămâne mereu neexplorată, și/sau a dragostei care deși e și poate fi cunoscută rămâne mereu un mister, o necunoscută.

Orizontul ochiului e în expansiune; se gândea până la orizont într-o vreme și era un orizont, un nou orizont de gânduri, ba chiar reușise să se gândească până dincolo de orizont, până la soare, iar acum, într-o încordare la care n-am nicio explicație, se gândește până la stele…

Știți imaginea aia de la DreamWorks, care apare uneori la începutul filmului, în care băiețașul se sprijină pe genunchiul lui, sprijinit de cornul lunii și-și lasă firul undiței în balta unei găuri de cheie prin care lumina suprapusă a mai multor priviri zărește un el și o ea în lumina suprapusă a unor mereu învechite-in-nou orizonturi…

Așa și eu! 🙂 Ce melodie! Ce poveste!

Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

„Melodie povestită”.2 (pe malul apei lui Nichita)

Standard

„Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…”

Ochiul, melodia, povestea se mută spre ea – ea, cea spre care își purta/ poartă el iubirea – spre ea și sprea aparența/ apariția ei exterioară, spre forma ei subțire, spre părul ei negru și învolburat, denumit coamă, spre lungimea lui fluturată pe umeri…”…ți-o lăsai„, zice el, ca pe o alegere (dintre mai multe alegeri).

El își „purta dragostea„, ea își lăsa coama să fluture – își lăsa frumusețea să zboare, nezburând; o lăsa să fie vizibilă, ca pe-un drapel, ca pe elementul ei definitoriu. 

Dar, pe lângă fâlfâirea non-verbală a frumuseții ei exterioare, e scoasă în evidență puterea ei verbală care-i stă pe buze (rujul verbal al frumuseții, cu duala lui putere) care „ucide fantome” – putere care fiind glăsuită, asemenea tuturor vorbelor, are putința morții și a vieții. Ucigând fantome creează lumi cu fantome ucise – ucide bântuirea, sau zgomotele lor prelungi, sau pruncii lor, ecourile. Învăluită în glasul ei se instaurează ca regină, tronând cu glasul ei peste glasul lor, cu viața ei tronând peste viața și moartea lor. Bântuirea trecutului cu umbrele lui de frică (de soiuri și forme fantomatice) e ucisă de glasul feminim al prezentului. 

Al treilea episod al strofei este dansul, indirect prezentat, al celor doi: noi-ul. Ea, cu forma ei și cu glasul ei ucigător de moarte și de rămășițele morții, devine – ne este prezentată ca fiind deja lumina vieții lui, soarele în jurul căruia se învârte și gravitează inima lui – cu bătaia ei cu tot – inima lui cu dovada de netăgăduit  a vieții din ea; „…ca o planetă ce-ntârzâie” zice el, comparând relația vizibil-invizibilă dintre ei cu  realitatea cosmic-planetară care ne cuprinde.

Ochiul, povestea, melodia se distanțează din/de microcosmosul interior  spre macrocosmosul interior-exterior și legătura nevăzută își capătă dimensiunea vizibil-revelatoare a metaforei. Ocolul pe il dădea – înconjurarea fără de grabă, stabilește și dezvăluie atracția vizibil-invizibilă dintre ei, el devenit magnetic atras, ținut captiv, ea devenită centrul care atrage și care face, nefăcând, ca bătaia inimii lui să graviteze, fără de grabă, în jurul ei.

Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.

Erai atât de subțire și coama neagră
ți-o lăsai fluturată, pe umeri.
Când vorbeai, glasul tău ucidea fantome,
și bătaia inimii mele îți dădea ocol
ca o planetă ce-ntârzâie…

Acum,
când întâmplarea binecuvântată
mi te-a adus în cale,
soarele meu se întunecă,
și cerul și-arată stelele sticloase,
ca să mă gândesc încordat până la stele!”

„Melodie povestită” – …de Nichita

Standard

Am dat de poezia asta și m-a provocat s-o învăț pe de rost…by heart 🙂 – ce expresie – că mi-a plăcut, de-aia! – ca reper de aparentă simplitate în limbaj pentru o adâncime de simțire și de metaforică exprimare…de relație dintre el și ea, la un moment dat. Felul ăla în care dragostea răzbate între ei. Felul în care o descrie el, și care pentru mine, cititorul, devine reper ideal și/sau valoric, prin varianta ei artistică.

Nu contează că nu poate fi la toți la fel, și că fiind diferit nu se va realiza niciodată la fel la nimeni – te face (mă face) să te oftici că el a avut ce descrie – în felul în care a făcut-o…chiar și dacă, să zicem, a inventat-o. 🙂

„Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.”

Dragostea e primul cuvânt – cum altfel?- pivotul, axa invizibilă în jurul căreia se învârte poemul, cei doi: el și ea, tu și eu citind, noi. Cântecu ăsta al lui – melodia asta povestită – care pare a fi o scrisoare de dragoste pentru ea, sau o constatare de-a lui în dreptul lui, o confesiune „publică”. Subiectul fiind el și ea (dragostea) ne este prezentat direct, fără introduceri, natural, fără artificii poetice, fără comparații, metafore sau alte figuri de stil.

Ochiul n-are încotro, fuge imediat pe linia timpului și vede/ observă fără dificultate că dragostea asta e cu destinatar, e o dragoste „purtată” de el către ea, într-un timp de „atunci„. Trecutul acestui segment, și felul în care e prezentat nu indică faptul că s-a gătat, deși ar putea părea așa, că atunci era și acum nu mai este, chiar dacă timpul e trecut, ci mai mult scoate în evidență efectele creatoare ale acestei purtări – „făcea din mine” – ceva ce n-am mai fost, și „acum” când scriu, ar zice el, doar prezint un segment trecut, ca pe o amintire dragă: dragostea care are doi destinatari – unul direct: ea, și unul indirect: el. 

El poartă dragostea către ea, iar acțiunea asta de purtare acționează asupra lui, făcându-l, transformându-l în sus spre frumusețe. „Aproape„, zice el… „făcea din mine un bărbat aproape frumos”– și simți direcția, și apropierea, și aproape atingerea țintei, Ai senzația atingerii, senzația ajungerii, fiind încă loc, încă drum de parcurs. A fi aproape de frumusețe, a fi aproape frumos înseamnă a nu rătăci departe de ea, a te afla în proximitatea ei, sub influența și lumina ei. Frumusețea ca urmare a dragostei purtate – dragostea purtată spre altul (nu spre sine)- dragostea care înfrumusețează (în primul rând) purtătorul. Cine nu-și dorește înfrumusețarea aceasta, geneza aceasta de frumusețe?

Iată prima descriere a dragostei purtate, a dragostei ca verb, care atinge corzile sensibile ale inimii zâmbind, prezentată fiind ca pe o experiență trăită, ca pe un act re-modelator de care a avut, și poate că încă mai are (în momentul în care scrie) parte – dragostea de la el către ea, dragostea purtată de el către ea – mai-fericirea dăruirii. Câștigul e al celui ce oferă, al celui care poartă, dând fără să piardă, ci din contră, schimbul fiind unul de dorit: dai dragoste și primești înapoi mai multă frumusețe. Dar dragostea asta, felul ăsta de dragoste, trebuie neaparat să fie curat, fără de viclenie – să nu ți-o porți ție – nici măcar ca umbră de gînd de câștig personal – să i-o porți ei. Atunci, și numai atunci, are garanția apropierii de mai mult fumos.

Aproape” ăla poartă și adn-ul sincerități și al realului, al smereniei, al faptului că deși direcția e bună, totuși mai e de mers, nu e ceva de apucat. Deși e aproape și se vede, deși se poate atinge rămâne mereu ceva de ne-atins. Mai e timp, mai e loc, mai e distanță, parcurgere, purtare.

Frumusețea este direcția dragostei purtată spre celălalt. Dragostea este forța transformatoare în om: din urât în frumos, din frumos în mai frumos. Poartă spre ea dragostea ta și ea îți va da înapoi frumusețea ei – a dragostei – a ei, a femeii, dar și a ta. Îți va da, sau îți va reda frumusețea, și nu doar atât, îți va reda capacitatea de înfrumusețare. 

Dragostea și frumusețea conlucrând duc lucrurile/oamenii la un alt nivel, al gâdului, al gândirii – al ochiului interior – care percepe altfel exteriorul, al orizontului de gânduri, sau și mai bine al unui alt orizont – al unei noi perspctive. Ba chiar și a unei noi putințe – neputincioasă înainte – gândul se duce departe, chiar dincolo de departe, spre noi orizonturi luminoase. 

„Mă gândeam până la orizont,
și chiar izbutisem să mă gândesc
până la soare.”

[…] 🙂

Ps. După cum soarele nu-i doar lumină, și orizontul e mai mult, și gândul, și mai ales izbutirea…etc., etc., etc.

melodie

 

 

trosnirea pupei

Standard

am Înțeles!
astăzi se scrie altfel
se scrie cu futui și curve
junk food-ul limbii care ne crește
e trupul, scheletul și măduva
poemelor de azi
nuduri de femeie alb-negru

„mi-ai intrat în palme ca uleiul
scurs din motorul în reparații…”
„aripa ta e crescută prin mine…?
cum de împărțim același zbor,
același aer?”

să porți versuri de-astea pe buze
e să umbli gol de conținutul ultimelor reviste
ultimele faruri în noapte rătăcind
în lumina apusă a ce-știi-cărui
naufragiu…

de parcă atunci când trosnea pupa
sub sărutul furtunii
sau brațul Titanicului era rupt
de încordarea de gheață a întâlnirii
nu se-nălța de pe dirijarea aceea haotică
a multor brațe
același cântec de lebădă…

să pierzi o noapte albă
înseamnă să nu știi niciodată
ce tablou ar fi putut ajunge…
înseamnă
să rămânem dincoace de zidul fricii

în umbra gândului că modernismul altora
fiind a fost mai modern decât al nostru

când fiecare deget își are altă amprentă
și fiecare ochi alt iris
când orice inimă dansează
muzica-i proprie
mai ales atunci când nu știe
și-n fiecare zi o stea își trimite spre noi
și de jur împrejur
explozia de bucurie că s-a născut
…și pentru hoți și pentru curve…

ce naufragiu!

„Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism!” (E.C.)

Standard

tu eşti arbustul
tu eşti cărarea
tu eşti cercul din jurul lui
tu eşti omul ce se învârte
tu eşti poezia scrisă
tu eşti coada în jurul
căreia creşte altă coadă

tu eşti podul
tu eşti malul
tu eşti malul
tu eşti omul de deasupra
ce trece
tu eşti paşii rămaşi în urmă
şi întoarcerea capului

tu eşti fotograful de pe
bancă
şi poza
tu eşti lumina
negativul, developarea
tu eşti râul ce curge
sub trecere
şi peştii

tu eşti nebunul şi nebunia

intimități neîmpărtășite

Standard

eu n-am un glas al meu, o voce a mea:
cuvinte moarte își află anotimpul
pe pământul buzelor mele
strigăte pe care nu le-am auzit niciodată
se izbesc de mine
și mi se-aud pe buze
uneori cântece ne-așezate-n microfon
tremură-n pixul aruncat pe masă
stafia unor istorii habarniste
stă la taifas cu propria-mi stafie

eu sunt persoana a treia:
martorul discret cu servietă
însoțitorul de umbră cu pix
– sunteți jurnalist englez? și ce
anume ați mâzgălit pe șervețel?
– turnați cuvinte-nspumate-n caiet?
sau beți bere Hoegaarden ca orice turist
rătăcit pe strada asta mâzgălită
de pași?

puștilor, bănuiesc că un zâmbet v-ajunge
(și-așa nu știți română…)
puștilor încărcate și neîncărcate
cu nenumărate gloanțe…

praful drumului meu îl strâng
în punga mea de hârtie
ca să-l folosesc la ultimele gloanțe
și poate că zgomotul de dincolo de trăgaci
va fi zgomotul meu caracteristic
vocea zborului meu
prin aerul vremii

în viitorul acela poate că ținta
cu proaspătul ei ochi tocmai crescut
va gândi așa ca pentru sine
fără să împărtășească cu noi
obscurele ei intimități:
„…eu n-am un glas al meu
o voce a mea
în mine vibrează vitejiile altora
oasele uscate ce-așteaptă învierea
glasului de trâmbiță!”

al treilea ochi

Standard

…poeții?
poeții au un ochi în plus
miopi din când în când la tot
ce-i împrejur a tot
se apropie să vadă ce și cum
magnetic să citească
ce încă nu a fost…

extracţie…

Standard

Totu’-mprejur e poezie, dacă vrei să fie…

Cea intrată în piele, însă, trebuie scoasă de acolo de unde a intrat ca mirosul atingerii cu toată durata aceea, sau impregnată în proaspăta amintire a ciorapilor uzi, a ochelarilor aburiţi, care au stat mai mult în buzunar, tocmai ca să-mi folosesc la vedere altceva decât ochii.

Încerc să culeg poezia adunată în cutele mele interioare ca nişte aluviuni împinse de minute în repeziciunea curgerii lor învolburate.

Pe-o venă în jos, spre inima pământului, în vibranta lui viaţă interioară, care limpezită se vede atât de diferit sub razele soarelui. Ca nişte şoareci de bibliotecă în imensitatea scrisului şi printre cotloanele ghidate învolburat de coborâre.

Vreau s-o storc aici (în caiet) aşa cum am stors tricoul îmbibat de efort, cum mi-am îndoit piciorul la 45 de grade, sprijinit de tăria stâncii, ca să curgă din cizmele de gumă apa ce nu-mi aparţine – cum ieşeau din tot trupul aburii vizibili ai faptului că-s mai mult decât viu – ca şi pâinea proaspăt scoasă de pe plita efortului, aburinda pâine tocmai ieşită din cuptorul aventurii şi-al experienţei.

Aşa se vede de departe  momentul acela de pauză – ca deschiderea aceea de diafragmă, special ca să pătrundă, ca să poată pătrunde lumina acestei cunoaşteri şi să imprime tot ceea ce transportă în tot ceea ce întâlneşte.

Precum steaua aprinsă în frunte-i creionul – el luminează locul de dinaintea pasului, patul mersului de dinaintea pasului imediat următor, ca să scriem cu mers pe cărare, cu sprijinire pe colile verticale ale pereţilor, de stâncă liniată de apă şi de istoria celor care asemenea nouă au umplut cu ei aceleaşi foi, lăsându-ne inevitabil loc şi nouă…

Că loc e mult pentru fiecare, şi se face mereu, pentru că nicicare nu stă pe loc indiferent în ce mod se odihneşte sau îşi mişcă repaosul.

Aşişderea storsului şosetei îmbibate de răceala frigului, încă o dată şi încă o dată, măcar că recele atingerii ei, stoarcerea ei de anotimpul rece şi ploios rămâne cel puţin la primul contact…ca atunci când te întâlneşti şi n-ai vrea, ca atunci când eşti văzut şi n-ar trebui…

În labirintul acestor oglinzi mă uit cum se vede felul în care se vede cum se vedea din fiecare unghi, din fiecare ciob, din fiecare încheietură; şi orişicât aş lua de acolo (nu ştiu exact de unde) şi aş pune aici, tot mai rămâne…

Totu` împrejur e poezie dacă vrei să fie. Dacă o laşi să te atingă, să te miroasă, să-ţi vorbească impregnându-se-n tine de jur împrejur ca aerul uşor şi dătător de viaţă pe care-l respiri…

Orice extracţie, însă, e însoţită şi de-un strop de durere…

P1010858

bălăceală

Standard
se bălăceşte ochiul în privire
în ochi lumea
se răsfrânge-n culoare
în culori (sălăşluiesc) diferenţe
în diferenţe e cuibărită varietatea
în varietate (stă) frumuseţea
în frumuseţe-i magnetul
în magnet legile pământului
în pământ nemuritorul suflet
în suflet visul
în somn intermitenţa
în pauze dialogul
în dialog vorbirea
în cuvinte se bălăcesc dicţionare
în ele conflictele îşi găsesc împăcarea
în împăcări primăvara oglindeşte
din profil anul
în an trecerea
în treceri amintirea
în amintiri zâmbeşte memoria
iar în memorie întreaga viaţă
cu tot cu viitoare ei oglindire
profilul ei din cealaltă parte
steaua ce străluceşte moartă
urmarea faptului c-a fost
lumina ochiului tău ce citeşte
oglindirea aceasta fugară
umplere de albii
fluvii de umplere
 

poezie:

Standard

 Când abstractul devine palpabil…

Ion Urda: Recenzie de carte (Lansarea pe orbită a volumului „ÎcSdΔ:)

Standard

ion urdaion urda2Citeste pdf-ul: Pagina 1

Citeste pdf-ul: Pagina 2

5 iulie 2013 (66)