L şi U

Lumini & Umbre

ca o îndrăgostită-n amurg

Coboară peste genele mele închise, coboară peste lume şi sate
Prin vreme şi flori, pe nori şi terase
Se împleteşte’ntruna, se coase.
Fără ace şi lână şi fire, fără mâini şi degete dibace
Fără de sunet coboară’n uimire…
În suflete triste ca vatra prea rece,
Coboară mereu către seară şi trece…
Liniştită cu mantia târâş
Peste lună
Îşi adună în poală nebună,
Mătănii de stele
Cu degete lungi le numără-ntruna
Coborâta, liniştita, ocrotitoarea noapte
Nebuna.
Şi-a făcut obiceiul încrustat pe călcâie
Să se-ntoarcă în fiece seară
Ca o îndrăgostită-n amurg,
Ca un soldat inflăcărat prin iubirea de ţară.

______________________________________________________________________

coşmarul nopţii
„lumina luminaza in intunerec iar intunerecul n/a biruit/o”

Rupând încet colţurile stelelor Adorm
Norocoase visez că potcoavele Se-aud cum îşi lasă pe străzi amprente
Foind mi se pare ca şifonez Cute din cearşaful nopţii
Ce se frământă în mine Visând
Că sclipirile ei sunt ochii mei…
Urmele potcoavelor în urma carului mare
Nu se mai văd şi nu se mai aud
Mă cutremur fără să se mişte lampa
Fără să clatin perdeaua din geam
Stelele la locul lor privesc speriate cum
Noaptea în mine chircită
Visează dimineaţa.

__________________________________________

nu dispera in noapte

Nu ştiu tu cum gândeşti şi cum priveşti în lume,
De rost sau ţel în viaţa tu ţi-ai descoperit.
De dulcea fericire ce-n vis o vrea oricine,
Ca neaua ghiocelul, uşor te-acoperit.
Şi nu ştiu de cânţi viaţa, sau o blestemi întruna
Şi nu doar viaţa-n sine, pe Cel de-unde-a venit.
Şi nu ştiu de-n mulţime te recunoşti pe tine
Ca pe-o verigă lipsă cu-n scop bin` definit.
De tine nu ştiu multe, că de aş ştii ţi-aş spune,
Dar ştiu că-n multe sfere în care tu exişti
Mă regăsesc pe mine
Iar versul de-mi apune, odată cu apusu-i
Eu nu mai văd nimic.

…Şi totuşi, când în noapte apare o lumină
Miraculos şi tandru, ea poate biruii
Oceane de-ntuneric ce se-amăgesc pe sine,
Că ele sunt stăpâne, că nu au inamic.
O singură lumină cu-a ei prezenţă sfântă,
Impune o tăcere în glas de inamic.
Şi neavând ce face, încet şi ferm, doar piere.
Ea, fioroasa beznă, se schimbă în nimic.
Aşa e viaţa noastră: Lumină şi-Ntuneric!
O luptă a valorii într-un imens război.
Dar partea cea frumoasă e că odat` cu zorii,
Nebunul întuneric se trage inapoi.

Să nu disper în noapte, sfat am primit adesea!
Şi-acelaşi sfat acuma eu ţie-ţi dăruiesc.
De eşti în întuneric zâmbind îmi vei răspunde:
Să nu mă joc cu vorba, să nu te amăgesc!
Tu nu ştii despre mine şi despre tine nu ştiu.
Dar ştiu că-n drumul vieţii pe care noi umblăm,
Întâmpinăm durere şi boală, şi suspine,
Purtăm povara nopţii, si-n zori ne bucurăm.

O singură dorinţă, ca pe-un dar de la mine
Aş vrea ca-n versu’acesta ţie să-ţi înmânez.
Doresc ca-n drumul vieţii urcând pe serpentine
Să simţi mereu căldura eternei dimineţi!
____________________________________________________________________________

Frunze în noapte

Să ne plimbăm pe străzi întortocheate,
Prin coridoare de lumină, chiar dac-acuma este noapte.
Chiar dacă străzile-s pustii,
Chiar dacă norii rătăcesc pierduti în înaltul de albastru.
Că timpul trece-ncet, se poate.
De parc-ar număra pe rând şi ar lega în veşnicie,
Stea după stea,
Gând după gând.
Din tronul său de foc şi heruvimi,
El rânduie clipită de clipită.
Şi fiece moment în el îşi capătă nemărginire.
Pe-o parte pare o frântură, pe cealată n-are măsură…
Culori de frunze la trântă se iau,
Se certă-ntre ele, zbătânduse-n vânt şi cântă…
Un fluier din ele vântul îşi face,
Şi cântă în ritmul paşilor mei.
Lumină-i în mine pe străzile-n noapte
Şi sufletu-mi cântă cu frunzele-n cor
Departe, departe.

_____________________________________________________________________________

Fereastra

Stau şi privesc fereastra ce n-arată nimic
Decât a nopţii haină încă de stele goală.
Mă-ndrept încet spre casă, şi nefăcând nimic
Încep să mâzgăl rânduri pe-a gândului meu coală.
Zâmbesc, că-mi place-a scrie şi să închei în rimă,
Dar nu e lege sfântă, pot încheia şi-alt fel.
Şi chiar de nici n-aş scrie, nu cred c-ar fi vre-o crimă
Dar gândul zboară iute, şi-i unic `n-a lui fel.
Şi coala albă-odată acuma îmi păstrează
Gândul, şi-a mea trăire, ca pe ceva de preţ.
Şi tot la fel şi clipa, viaţa mi-o pătează
Şi n-o schimbi ca pe-o coală, că mare-i al ei preţ.
Privesc din nou fereastra ce pare-acum oglindă
Ce chipul mi-l reflectă cum stau şi mă gîndesc.
S-o fi gândit stejarul c-a fost cândva o ghindă?
Şi asta-s eu acuma! Dar oare-n ce-am să cresc?

Mai bine că privirea nu vede-n depărtare
Şi nu ştim ce-o aduce clipa ce va veni.
Dar azi privind în urmă mă umplu de mirare
C-a fost o zi frumoasa, şi n-am ştiut a fi.
Aşa mă-ndrept spre casă, gândind la toate-aceste
Şi până o-i ajunge, v-apare-o nouă zi.
Zâmbesc uşor în noapte doar stelele măiastre
Spre a-mi aduce-aminte că-s vesele şi vii.

_________________________________________

gâtlejul

Nu nu
Nu-i şi nu-i şi nu-i
de jur împrejur
noaptea-i ochi deschişi
ochi mulţi
nu tu gene, sau streaşini ori pleoape
doar ochi
ce sorb culorile
şi le păstrează-n ei
nedând nimic’napoi
doar un gâtlej
ce tot
înghite tot
jur împrejur.
____________________________________________________

întretimp

Folosesc chibrituri ca să mă agăţ de speranţe abrupte,
s-aprind flăcări negre mari macină-n ele morile
scântei negre pe beţele de chibrit
curg pe stânca de sus şi în far
ce luminează negru noaptea.
Din când în când Toată arde, toată…
oportuniştii zori răsar
_______________________________________________________

Oarbă dorinţă

Nevăzutule,
ia-ţi târnacopul
şi loveşte cu tărie’ntre pleoape.
Fă măcar o fisură…
Hai! Nu te teme!
Dă!
Să sune’ntâlnirea
forţată
Să nască scobitura ce-o faci
printre durerea ei
să văd
Loveşte cu tărie
între pleoape!

Străzi în amurg

Umbrele serii au fugărit lumina
Pe după loduri trase în strâmte încăperi
Nestingherit pe străzile pustii,
Ca Duhul Sfânt la începuturi,
Se învârtea un porumbel,
sau poate de hârtie-o pungă
Pe ruşinata stradă goală
Îngustă, stâmtă, neagră, lungă.
Vibrează în urechi un ritm
Perechi de paşi cu-a lor ecouri
Ca pletele priviri pe umăr
Caută negrul cel proscris,
prea plin de teamă şi simboluri.
Doar stâlpii drepţi din când în când
Cu capete plecate
Cu grijă ca nişte tătici
Pe zidurile nopţii stând
În braţe cară licurici
Sau poate-i cară-n spate!

---

Luceferi somnoroşi

Luceferi somnoroşi au zgâriat a nopţii boltă şi s-au certat cu ziua
Ecoul certei lor îl poartă vântul printre raze de soare
Misterul dimineţii e că deşi îşi trage cortina de alb
Luceafărul cu gene ostenite învie şi moare.
Peste boaba căzută din sacul de grâu îşi trage pământul cortina
Bocetul înmormântării ei se aude în pietrele străzii
Uimirea din mine şi uimirea din ei, e
Când boaba rănită în glia de lut îşi poartă în braţe toţi plozii.
Pământul îngheaţă sub alb diafan ce coboară mărunt dintre stele
Luceferii prunci scânteie-n ’nalt Şi boabele toate tresar, efemere.

__________________________________________________________

o altă noapte (fricoasa)

Noaptea se lasă uşor printre stele
Se cerne prin ele şi coboară spre mine
M-atinge încet şi mă-nvăluie tot.
Şi degeaba mă zbat, să văd nu mai pot.
Aşa că cedez, şi finuţ ca o vrajă
M-acoperă noaptea ca ou’ntr-o coajă.
Şi deşi pare mare şi-adâncă, de zici că-i cioplită în stâncă,
E fragilă şi se sparge uşor.
Fioroasă cum e, îmbrăcată-n fiori
E fricoasă şi ea şi se trage-napoi atunci când îi bate la uşă
O rază necoaptă şi puţin jucăuşă.

---

trnaşeul – o altă noapte (învinsa)

E noapte-afară, n-o să ies
E frig şi colţi ce-aşteaptă prada
Prin colţuri strâmte de mister
Mă tem, şi cred că n-o să-nving
Tendinţa de-a rămâne un stingher.
Cum am păşit afar’ din leagăn
Am fost legat în scutec strâmt
Şi părăsind copilăria am agăţat-o sus în cui
Cui nu i-a  fost vreodată frică când a’ncercat un lucru nou,
Că nu o să-şi rănească paşii trecând prin sârma cea cu dinţi
Că nu-i acol’ nici un pericol, mi-e greu să cred,
Dacă mă minţi?
–         Mă voi lupta cu bezna nopţii de-ar fi s-o sparg în pumnii goi –
Scria pe-o foaie de jurnal, pierdută-n pod printre hârţoage;
Dar când şopti prin bârne vântul o vrajă ce-ngheţă fitilul,
Cu toată vârsta mea uitată am regăsit în min’ copilul.
Şi m-a purtat cu tremur mâna spre bzunarul de la piept
Spre acea cutie de chibrituri ce-am pus-o acolo într-o doară…
Lipit am stat lângă perete
Târând nu băţ pe zidul nopţii
Mă devora cumplitul vierme
Cu ochii negri ca şi tina
Şi astăzi se mai vede semnul târâşului făcut de băţ
Tranşeu născut în disperarea
De-a redescoperii lumina.
O buchisire pe’ntuneric
Nu era timpul pentru şcoală
Şi totuşi eu simţeam că-nvăţ.

---

ziua nopţii – adaptare

Ne-ncredinţăm că suntem
Când iubim!
-Zicea poetu’n versul său-
Şi’oricât de-adânc în noapte-am fi
Suntem în zi.
Dar de se-ntâmplă să-ncurcăm
Faţeta urii şi-a iubirii,
Cu ochi stâncoşi ne poticnim
Şi chiar de eşti Tu pretutindeni
Noi nu te-ajungem.
Sălaş în Tine nu avem
Sfânt Elohim.
Când Tu vorbeşti
Străină vorba-ţi auzim.
Când noi grăim, străin ne eşti.
Bujorii mari au înflorit
Şi roşul lor se scurge pe tulpini
Cu nori în ochi privim lumina lor,
Şi n-o vedem.
Parfumul mângâie întregul câmp
Iar noi călcăm bujorii mari de ne-nţeles.
Tânjim să ne iubească cineva
Când Tu ne-ai dăruit şi flori şi câmp
Şi gândul Tău şi vorba Ta.
Şi noaptea mare în care să-ncercăm să te găsim.
Şi chiar de eşuăm, noi să iubim
Şi chiar de nu vedem- vedem.
Şi chiar de nu simţim- simţim.
Şi`atunci o fi or nu o fi asa:
Oricât de-adâncă noapte-ar fi,
Atuncea când iubim, e zi!