Arhive pe autori: rubenbucoiu

Despre rubenbucoiu

Salut :) Bine ai venit pe blogul meu. Intr-o toamna, cu 2 zile inainte de inceperea scolii, atunci a inceput totul... ba chiar mai repede de acel septembrie. Dupa ce am invatat sa merg am perseverat in fiecare anotimp...eu, calatorru (Ruben Bucoiu)

barul frunzei de aer

Standard

mușc fără să molfăi
frunza de aer
omida respiră aburind
oglinda

frigului în care verific
anotimpurile îmbrăcate

nu le mai dau jos
nu le dezbrac
intră în piele în straturi
straturi
altele noi se adâncesc
în mine

frunza de aer
vizitează pe rând
plămânii

inima, degetul mic
ulițele gândurilor
și pleacă epuizată
de dureri de picioare
împinsă afară de
muzeul lăuntric
de frunza de aer
ce stă la coadă
și se-nghesuie

au unde, da’ preferă
să stea la taifas:
lumina, aerul, verdele
în localul omizii
molfăind rând pe rând:
barmanul, tejgheaua, scaunul,
barul..

© foto:rb

Reclame

libertatea de a cumpăra eșarfe..

Standard

Uneori e ca atunci când nu știi încotro – asta pentru că nu știi încotro. Ca atunci când stam în fața unui perete plin cu zeci de eșarfe, într-un magazin din Danemarca, cu gând să aleg două dintre ele, și nu eram hotărât pe care s-o cumpăr. Dintr-o dată m-a luminat gândul busolă – iau două la întâmplare, că oricum nu știu ele, mamele destinatare, câte eșarfe sunt aici, și nici eu nu le știu culorile din dulap ca să mă prind dacă au, sau nu, cu ce să le asorteze.

Așa că după graba gândului, graba înfăptuirii. Așa-i uneori când nu știi încotro. Totuși, printre opțiuni nu o avem și pe aceea a nealegerii – așa că orice nealegere, orice amânare de a alege, este alegerea pe care o facem. Se pare că cu cât conștientizăm mai mult imposibilitățile în care suntem cu-prinși, cu atât e mai bine de noi, în sensul că nu ne mai tot împotrivim, și nu strângem și mai tare nodul, prin zbatere. Imposibilitatea ne-alegerii este la fel ca inexistența libertății. Sună enervant de frustrant, însă cu cât o acceptăm mai curând ca o coordonată a vieții asupra căreia nu avem nici măcar un pic de control, cu atât înseamnă că ne consumăm energiile emoțional-creatoare cu alte strădanii.

Parte esențială a vieții e moartea. Ah, și ce ne mai omoară unele lucruri, unele clipe, unele alegeri.  Etapă strategică, treaptă pe care se sprijină. În lupta aceasta nu este izbăvire, și răutatea nu poate scăpa pe cei răi – după cum constata ochiul înțelept al lui Solomon, cu ceva mii de ani în urmă.

Imposibilități ale nealegerii sunt și cele cinci ingrediente esențiale ale vieții, asupra cărora avem puțină putere nuanțată, adică alegem din sertar, dar nu putem desființa sertarul. Ne-am trezit într-o zi țipând în lume, și am luat o palmă de la doctor fără să-i fi făcut altceva în afara faptului că i-am agitat noaptea în care chiar el era de gardă. Ne-am trezit în brațele unei femei pe care n-am ales-o, și care de regulă ne rămâne cea mai apropiată ființă – prima relație de iubire, cea mai intimă și mai organică din câte există. Dar controlul nostru asupra alegerilor acestora se apropie de zero. Și nici neamul nu ni l-am ales, și nici țara – și de aleg părinții să se mute în alta – e o alegere pe care ne-o fac ei cadou, și asupra căreia nu prea avem multe de zis. Nici limba maternă nu ne-o alegem, crescând în marsupiul acesta al dependențelor, până reușim și noi să facem pișu din picioare, și întrezărim prin gardul limitărilor ograda vecină a independenței, și cu ajutorul scărilor de carte reușim până la urmă să vedem și a treia ogradă, câmpia mănoasă a interdependețelor.

Și nici credințele nu ni le alegem, decât mult mai târziu și cu multă trudă, eventual datorită vreunui cataclism relațional sau filozofic, a unei rătăciri care ne remodelează geografia interioară. Și nici valorile nu ne aparțin decât prin împrumutare. A, da, da, desigur că ne răzvrătim în multitudinea de adolescențe ce ne caracterizează (indiferent de vârstă), și tot întoarcem moneda aceasta a valorilor până facem zar din ea; dar cel mult, facem puțin diferit buclele literelor, și le reașezăm scrierea pe multiplele fațete ale zarului, crezând că reașezarea aceasta de care ne dovedim a fi în stare, este mai bună decât cea de dinainte.

Și de cele mai multe ori nici comportamentul nu ni-l alegem, decât bruscați de oglinda verbală a câte unui prieten, a unui frate sau a unei sore: Tu nu te uiți la tine? Mai uite-te și tu în oglindă, să vezi cum faci, cum te strâmbi, cum arăți, cum te porți, cât de caragios de prinde …și uneori chiar urmăm sfatul și ne facem câte o introspecție, câte o autocritică, ne dăm câte un autojaps. Dar de cele mai multe ori re-acționăm, la cheremul contextului situațional în care am ajuns să ne aflăm, și alegem ce ni se așterne în față ca alegere, câteva opțiuni limitate, și nu galopul libertății de alegere.

De consecințe nu mai zic nimic, că alea chiar ne îngrozesc uneori. Vin la pachet cu alegerile, dar stau pitite o vreme, nevăzute și tăcute. Apoi brusc ne râd sub nas: Ce-ai făcut mă nene, mă? Ai uitat că e și noroi când plouă, că e și fum când arde. Etcetera..

Și-atunci nu ne rămâne decât refugiul poeziei. Unii o urmăresc cu ochii în turcește, episod după episod, zbatere second hand a unei poezii ce nu-și găsește o altă formă. Alții o fluieră în tribune cu șireturile ghetelor. Unii o înghesuie în aparatul foto. Mulți o caută în muncă asiduă, fără să le pese să știe că mortarul dintre perete și gresie este și el o parte de vorbire, și măsurătoarea împărțită la numărul de trepte este o frumoasă matematică poetică.

Măcar aici pe tărâmul acesta avem și noi iluzia unei libertăți mai libere, mai generoase, care nu ne tot îngrădește și nu ne tot oglindește deodată cu îngrădirile. Faptul că de multe ori nici măcar nu conștientizăm îngrădirile astea, alegerile astea date, făcute nouă cadou printr-o formă subtilă de impunere, dă pe față tocmai o altă limitare de care avem parte, îngrădirea noastră mentală, îngustimea ochilor noștri la care falimentăm să adăugăm alți ochi, spre lărgirea perspectivei, a perspectivelor. Dar de vreme ce nu conștientizăm chestile astea, ele nici nu ne deranjează.

Că lucrurile pe lume – pe lumea asta – sunt cel puțin bivalente (se știe). Și chestile care ne deranjează ne pot fi extrem de benefice, precum oprierea, atunci când ne freacă pantoful. Durerea, când ne crește rana. Dorul, când lipsește ceea ce altădată era o prezență enervantă.

Și pe oricare dintre drumuri am apuca-o uneori tot acolo ajungem datorită rotunzimii modului nostru de a parcurge timpuri și etape. Circuitul apei în natură are de a face cu elementele chimice, dar în oglinda acestor ape se oglindesc și alte elemente, spirala vieții sfredelește galaxiile necunoscute ale timpurilor, purtându-ne odată cu sfredelirea, așa cum de altfel face cu noi întreaga planetă (interioară).

Se merită uneori să te așezi pe marginea lunii, ca băiatul ăla cu undița de pe logoul filmelor făcute de DreamWork, și să (ți) privești lumea de departe cu tot cu ghemul de drumui bătute de așa zis inevitabilele noastre alegeri. Așa cum îmi înregistrez pedalarea cu Strava, ca la urmă să văd harta de sus de pe balconul ochilor, spre în jos, în râul albastru al desenului. Se merită!    

1 OSyoWVc2o5Emx_cAWPe0Zg

(o) intenționată

Standard

texte trase de păr
chițăie dureri glăsuite
aruncă în jurul lor lumini false
semiumbre autentice
întunecimi multicolore

texte trase de păr
tânguie interpretări moarte
ca mamele ale căror prunci
au tăcut mult înainte
de țipăt

texte trase de păr
în drum spre chelie
spre lipsa podoabei capilare
spre acea înclinare aparte
părtinitoare și de ne-bună-voie
a unei mâini hapsâne
ce deviază apele cu pești cu tot
în balta unei trageri de păr

aidoma tragerii la țintă

© foto:rb

(o) pereche

Standard

(îmi) iubesc libertatea
(de-aia) încerc să cunosc adevărul

(o) edenică

Standard

gust din moarte (zilnic)
înfruptându-mă
o devorez pân’ la cotor
spre sâmburii de viață
din care crește

ea e un măr
eu sunt o coasă

(o) bâjbăire

Standard

Aș explora întunericul
..dar cu ce lumină?

(o) ridicare din umăr

Standard

Orice nebunie are și-o bunie: nebunia care n-are „-ne”. 
Bunia fără de -ne e o nebunie mai bună!

sfârșitul lumii e de fapt o sintagmă

Standard

Interesant cum petecește câte o bucată de text genunchiul julit al aplecării spre el. Pot recita și acum un fragment din Litania fricii scrisă de F. Herbert. Nu mai știu dacă acolo unde am citit-o avea sau nu ghilimele, și a preluat-o și el de la un altul, sau efectiv a dat glas unui vaccin împotriva fricii, și l-a făcut gând în mintea lui Paul în timp ce acesta își băga mâna într-o cutie care îi testa curajul, înțelegerea și rezistența.

“Frica ucide mintea – recita el ca pe un Tatăl nostru al unei alte lumi – frica e moarte măruntă, purtătoare a anihilării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă prin mine, peste mine. Pe unde va fi trecut ea nu va mai rămânea nimic. Voi rămâne doar eu.” Și câte vânturi vremelnice au mișcat scârțâitul acestei table ce poartă pe ea un soi de rugăciune împotriva fricii – vânt al șoaptelor înțeleptului Solomon culese de oamenii lui Ezechia și adunate în cartea Proverbe. “Frica este o cursă – frica de oameni este o cursă”…tăiere și împărțire a fricii în felii distincte, în felii bune și nebune…pentru că “frica de Domnul este (pe de altă parte) început al înțelepciunii”.

Și tot așa, fiecare creionare verbală a fost, mi-a fost, și vânt și muzică, și tablă scârțâitoare și început de poem intitulat – pădurea de fier – și ochi și hartă, și întuneric și rază de penumbră și plan mental și faptic.  Tind să cred că întâmplările acestea ale cărților sunt la fel de reale și la fel de impunătoare în noi ca și cele faptice, diferența constând în felul, forma cărții. Că ce-am citit în ochii plângând ai copilului, citesc pe sârmele aliniate ale unei pagini, și cântecul de munte al pârâului plânge în tânguirea descrisă a personajului Paul – pentru mine cel de acum nefiind foarte mare diferență între un copil în carne și oase cu care am făcut scandânberg, cum îi ziceam noi, (skandenberg) încordându-mi brațul, sau mâna lui Paul vârâtă în cutia curajului. Ambele tablouri stau la fel de cuminți pe peretele personal al muzeului adolescenței.

Despre cărți mai am de povestit, despre nasul ochiului vârât în ele. Despre mucii neșterși ai înghețului de neînțelegeri. Despre ouăle de curiozitate din care au ieșit crocodili de curiozități și mai mari, cu dinți și guri și fălci și făclii. Un fel de dragoni ai lumilor interioare. Că parcă bag mâna în foc că acolo trăim mai mult și mai variat decât în realitatea ce ne este exterioară, cu mașini și claxoane, cu blocuri și pubele de gunoi, cu școală, serviciu, familie și prieteni. Sufletul pare a ne fi singurul prieten, pe lângă ceilalți, desigur.

Era în vizită la noi un unchi, un frate de-al mamei, împreună cu familia lui. Stăteam care pe unde puteam în curticică, sub nuc. Pe câte un scaun, pe banca de lemn, sau fâțâindu-ne de colo colo în picioare. Când eram mic mama îmi zicea, mai ales atunci când mă enervam și îmi mușcam buza de jos – obicei pe care mi l-am păstrat, și de a mă enerva și de a-mi mușca buza de jos, …- ești leit unchiu-tău, referindu-se la unchiul acesta de care zic, să-i zicem, Viorel. Când era tânăr s-a pocăit, cum se zice, la baptiști, s-a lăsat de băutură și de fumat, și pe urmă s-a mai pocăit o dată, zic eu, la penticostali, însurându-se cu o fată de acolo. Între timp variantele lui teologice s-au mai șlefuit de pereții vieții de zi cu zi, și ciocnirile dintre perspectivele baptiste și cele penticostale și-au mai rupt și ele din colțuri, făcându-l să fie mai cuminte la ascultat și mai încet la vorbire, fie era vorba de afirmare, de negare, de contrazicere, sau ce știi ce alte forme mai avea/are.

Stătea cuminte și asculta cum eu mă contram cu mătușile ce ziceau că sfârșitul lumii e aproape, și că n-a fost niciodată așa de aproape ca acuma – lucru foarte adevărat de altfel – și că ce se întâmplă în lume acum nu s-a mai întâmplat niciodată înainte – alt lucru foarte adevărat – și că.. Eu eram mai atent la zâmbetul subtil de pe buzele lui, decât la conținutul rostit de mătuși – contra-atacând cu idei cum că și secolul trecut a fost unic, și că ce s-a făcut atunci în lume nu s-a mai făcut niciodată înainte, cum că Columb (sau Vespucci) a descoperit America o singură dată, și unică i-a fost descoperirea, și că necredincioși în variantele biblice au fost oamenii în toate timpurile, iar romanii și grecii de acum 2000 de ani erau la fel de curvari și de perverși ca generațiile de sub nasul nostru.

Aici se rupe (iar) filmul, și continuă fără de sfârșit al lumii – ba totuși, parcă îmi aduc aminte că am zis și că orice sfârșit e si un nou început, și când se va găta lumea așa cum o știm va începe o alta puțin altfel care va dura, potrivit unor texte evreiești, cel puțin 1000 de ani, și că și ăia se vor sfârși și va începe o altă variantă, așa că sfârșitul lumii e de fapt o sintagmă – o altă etichetă asemănătoare cu tabla scârțâitoare scrisă de Herbert pe litania fricii.

© foto:rb

..pfff

Standard

Și de i-aș zice la câine pisică și mâine vrabie,
și în ziua următoare ceară, tare greu cred că m-aș descurca
să mănânc cu lingura ghiarei lui ciorba unui lătrat
zburat pe ramură cu scara de apă a unui incendiu.

Ce mieunat ar fi înotul peștelui cu coadă stufoasă
prin acvariul bibliotecii.
Și de i-aș zice la lemn flacără, și altădată înmiresmare
ciudat de banală ar fi poezia pe care n-aș știi s-o extrag
din măseaua de minte a acestei rostiri,
pentru că vrând să merg la dentist am un-flat
pana unei roți multicolare repetând papagalul pe de rost
până am găsit din nou drumul șerpuit al grădinii
ce și-a înfipt adânc rădăcinile în pământul fosforecent
al memoriei unor amintiri
uitate de neuitare.

crumpled newspaper

seninul plouă

Standard

Ce amestec. Cuvântul ăsta se potrivește multor aspecte rotunde care ne încercuiesc. Acum-ul se amestecă cu atunci-ul. Variantele rele cu alea bune înnebunindu-le și pe unele și pe celelalte. Dragul cu nedragul, pofta cu necheful, amintirea cu uitarea, făcând din produsul ce stă sub ochiul citirii un amestec. Că scriu acum și se știe că nu, nu scriu ce-a fost, ci ce am senzația, impresia, amitirea că a fost. Cine poate verifica de a fost așa sau altfel? Că scriu acum și gândesc cu ochiul gândului de acum, care nu-i lumina gândurilor de atunci. Eu, pescarul acelui trecut nu sunt, deși într-un oarecare fel sunt peștele de atunci pe care încerc să-l prind.

Da-i fain să mă uit prin gardul acestui scris la dincolo-ul ca de fantă a unor realități ce-au fost pentru milimetrii de secundă exact la fel de reali ca apăsarea zgomotoasă a tastelor. Găurile rotunde ale gardului rotunjesc perspectivele. Fantele înguste ale gardului le alungesc și le subțiază. Că ce-i gardul decât neputința de a vedea plenar ceva ce a fugit și a lăsat urme de amitire superficial-adânci, cuie pe care le prind cu cleștele acestei scrieri și care de rugina vremii pătează culorile unei creionări corecte. Da-i corectă oricum aș scri-o. E corectă prin prezență, mult mai corectă decât corectitudinea lipsei. E fiindă și actual de veche. E dublă prin alungirea umbrei. Puțin aici, puțin acolo. Cam așa aici, cam așa acolo – dar așa-ul de atunci nu prinde contur decât în așa-ul actual, indiferent ce încerc să zic, că oricum când citesc (și eu ca oricare alt citititor) citesc cu alt ochi decât cel cu care am scris.

Citeam azi un articol pe Dilema Veche – o pagină de jurnal scrisă undeva prin Italia – fragmente dintr-un jurnal inedit, la secțiunea dilematică/articol, o bucățică de scriere Despre somn, din 26 decembrie 1996, și tare m-am regăsit în stilul introducerii. Omul făcea aluzie, prezenta amestecat tot felul de idei citite prin tot felul de cărți din literatura universală, câte o bucățică dintr-o carte de-a lui Kafka, ceva de pe la Shakespeare, un pic de versiune istorică de-a lui Nicolae Iorga, presărate cu cheful sau necheful lui de a-l citi pe unul sau de-al amâna pe altul.

Încă n-am reușit să termin romanul lui Salman Rushdie, Versetele satanice, roman pentru care l-au condamnat la moarte musulmanii, fiind nevoit să ceară azil politic în Anglia. Chiar mă gândeam în contextele astea la cărțile pe care le-am îngurgitat eu, nu doar că nu-s prea multe, nici cu nume prea pompoase, ci la mecanismele lor angrenate în mecanismele mele. Amestecul de frântură de real cu frântură de invenție și cu frânturi de înțelegere și de interpretare. Mecanismele cuvântului scris care capătă în ochi muzică – cântecul recitirii, că mă gândesc că înainte să ajungă în forma ajunsă la mine a fost recitit de câteva ori de/pe alte muzici, pregătind muzica citirii mele.

(to be continued)

..diversiune :)

Standard

© foto: rb

Cât de mică e vinerea mare?

Standard

    Instrucțiuni de utilizare a textului:
1. Dați-vă cu barca acestei lanterne și pe malul stâng și pe cel drept, și pe apa dintre ele. 2. Vedeți de-o fi (au ba) o albie uscată. 3. Aveți grijă să nu vă ia valul. 4. Lăsați-vă purtați de val. 

I. Semnificația morții Vieții este una care, la scară cosmică, nu pare a avea mai nimic de-a face cu perspectivele noastre de multe ori limitat de chioare. Ce a însemnat (și ce înseamnă) ca Cel fără de păcat, Cel care n-a cunoscut niciun păcat să fie făcut păcat pentru noi (ca noi să fim – să putem fi – neprihănirea lui Dumnezeu în El), aia numai El știe pe deplin. Nouă beneficiile ei ne sunt lăsate spre cunoaștere.

N-a surprins Vasile Voiculescu momentul într-o poză poetică a Grădinii Ghețimani – doar a încercat să-l surprindă.

Semnificația divino-istorică a momentului este una culminantă pe harta vremii: „..părea junghiat” ne zice perspectiva futuristă a cărții Apocalipsa – vorbind despre „Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatul lumii.
Atemporalitatea semnificației morții divine, și permanentizarea în vizibil a cicatricelor lăsate de ea o unicizează în temporalul istoriei dinvino-umane.

II. Nesemnificativă zi între zile – în fuga noastră oarbă după mâncare și băutură, în amorțeala orbirii ce refuză să vadă deșertăciunea acestei rutine. Îndeplinirea ritualică a unor gesturi religioase, care asemenea apei sfințite nici n-ajută, nici nu strică (sau poate că mai corectă e varianta ori-ori, dacă nu ajută, strică). Baterea prietenoasă pe umăr a conștiinței.

Se duc repede și zilele de Paște, și mielul din tavă, și coaja spartă a oului vopsit, și închinarea împreună cu famelia a unui pahar de vin – și închinăciunea, postul, spovedania – ca un fel de curățenie generală a ființei – obicei al casei.

III. Re-semnificarea acestei zile – că se pare că între semnificativ și nesemnificativ mai e ceva – are de-a face, pare-se, cu echilibrarea extremelor. De ce să ne situăm pe noi înșine la una dintre extreme, ca și cum am fi păgâni sau sfinți. Suntem oameni sur-prinși  în cotidian de atacul permanent al imediatului. Totul e (în) mișcare, noi inclusiv, deci (în) devenire. Proximitatea în care suntem situați poate fi (măcar parțial) înlocuită cu o altă proximitate în care alegem să ne situăm – și orice schimbare de loc înseamnă și o schimbare de perspectivă, adică o schimbare de semnificație.

Gândindu-mă la înțelesul acestor lucruri automat mă plasez fie în concluzia psalmistului: „..zadarnică îmi este truda„, fie în sălașul vorbelor lui Hristos: „..să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea”.

Observ așadar că între adevărata semnificație, la care nu (prea) am acces, și aspectul nesemnificativ al zilei de azi în amestecul ei cu toate celelalte zile, se află și re-semnificarea ei prin apropiere (de El, de variantele Lui inițiale, de mine însumi, de-un alt fel de-a fi al sinelui, de voi, de ceilalți).
El s-a adus pe El jertfă Lui – ca să facă posibilă apropierea mea „..pe Calea ce nouă și vie pe care ne-a deschis-o El prin perdeaua dinlăuntru, adică trupul Său”.

În lumina proximității luminile se nuanțează iar umbrele devin luminoase. În lumina Jertfei vezi altfel sistemul simbolic al jertfelor – umbrele lucrurilor viitoare – și împlinirea acestor simboluri. Lanterna unor texte vechi  în întunecimea unor vremuri proaspăt de crude – tocmai s-au crăpat zorii unei noi zile.

„Când intră în lume El zice: Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci mi-ai pregătit un trup..”– căci fără vărsare de sânge nu este iertare – pentru că plata păcatului este moartea – iar moartea e o separare de viață, o întoarcere de spate certată, un zid și-o ruptură, o întoarcere pe dos a iubirii – o ură. 

Re-semnificarea înseamnă re-apropiere. Restul e (o) religiozitate ritualică.

„Căci nu trăim într-o împărăție a lucrurilor, ci a semnificațiilor lor.”

„Și toate acestea ce sunt: un foșnet zadarnic de toamnă?
Chemarea Părintelui sfânt nimic nu înseamnă..?”

© foto:rb

 

Alegerea facultativă a ne-facultății

Standard

Croșetez o recuperare de secvențe trecute. Le cos una de alta după cum mi le aduc aminte. Mi le aduc aminte secvențial, pe sărite și într-o mică măsură. Pânza se supune culorii aței, împunsătură cu împunsătură. Nimeni nu știe exact cum a fost viața mea. Nici măcar eu. Poate că ar trebui să întreb câte un ochi care m-a surprins, să-mi zică cum mă vedeam fără de partea mea lăuntrică. Doar vorbele mele. Doar zâmbetul meu cu dinte strâmb, zâmbetul meu strâmb și el din cauza asta. Tăcerile sau strâmbăturile mele. Mi-ar putea povesti despre mine mama, desigur. Bănuiesc că ea mă știe cel mai bine. Tata, apoi. Am petrecut cu el multe ore muncind înpreună în tot felul de construcții construibile. Surorile mele mi-ar putea spune cum eram. Prietenii de pe stradă, cei de la biserică, vecinii.

Am pus gresie cu tata în sufrageria unei honii de case, într-unul din cartierele Brașovului. Avea undeva peste 50 de metrii pătrați. Am terminat-o de luni până vineri dup-amiaza, cu plintă cu tot, cu rosturi. Eu tăiam și el punea în urmă. Știu că i-ar fi plăcut să îi continui meșteșugul. Și mie mi-a plcăut să merg cu el, să mă ia cu el, că am fost mereu curios și mi-a plăcut nu doar să fac lucruri noi, dar și să învăț cum se fac. De era un pic mai multă și mai bună comunicarea dintre noi poate m-aș fi făcut arhitect. Mi-a plăcut în liceu desenul tehnic. Aveam senzația că eram bun fără să fac efort, fără să mă străduiesc. Reușeam să văd secțiunea transversală a burghiului pe care îl aveam de desenat. Reușeam fără să mă chinui să-i văd partea care nu se vedea și să o creionez pe hârtie. Un pic de simț artistic, un pic de sâmânță de simț artistic am tot adunat în mine de-a lungul anilor.

Dar n-a fost să fie. Am ales ne-facultatea, și apoi altă facultate. N-a avut cine să mă îndrume spre talentele ce mocneau în mine la vârsta aia, sau poate n-am avut eu ureche de auzi, ca să le valorific în ani ca job permanent. Nu-i regret. Poate că variantele – așa nu – mi-au deschis de fapt ochii spre variantele – așa da.

Așa-i când începi să scrii despre trecut și constați că prezentul și-a căpătat oarecum forma după înghiontelile lui, după cum sapă apa râului albia în care curge, dar curge în albia ce și-a săpat-o. E drept că tot lucrează la ea, și-o tot modifică.

Mi-a sărit din piatra polizorului o boabă de nisip, într-o zi la liceu, în săptămâna de practică. A trebui să șlefuiesc un ciocan, sau să ascut o freză – chestii la care nu prea m-am priceput niciodată, pe care nu le-am făcut cu plăcere. După știința mea ar fi trebuit să port ochelari, ori ochelarii mei de vedere, ori alți ochelari de protecție. Cert e că nu știu exact cum, prin ce salturi ondulate a reușit respectiva boabă de nisip să se înfigă cu putere în ochiul meu stâng, că nu a vrut nici în ruputul capului să iasă afară. Degeaba am încercat cu colțul batistei, cu clătirea ochiului sub apă, sau alte incantanții tămăduitoare. A trebuit să mă duc la spital, acolo pe strada Lungă, să mă așeze doctorița aia tânără pe scaun și să zgârie sticla ochiului meu cu o scula ascuțită, un ac cu care a urnit de la locul ei rămășița de munte pusă piedică în calea vederii. Știu de ce n-am uitat episodul ăsta. Nu, nu din cauza durerii, că nu mă durea. Era mai mult o jenă a îngrijorării, că dacă pățesc ceva mai grav, dacă tot crește peste pojghița aia de lichid transparent în apărarea de care e ochiul în stare, singur singurel, fără ajutor din afară.

Dar nu, nu din cauzele astea țin minte ce mai țin minte, ci din cauză că doctorița aia, asistenta aia, sau ce-o fi fost, mi-a lăudat cu zâmbet frumusețea ochilor. Pe urmă am prins curaj. Că atunci când m-am dus la Agenția CFR ca să-mi fac abonament de tren – făceam naveta de la Jmer la Șov – și mi-a lăudat tanti aia numele, eu cu lecția gata învățată am zîmbit și am spus, – păi, pe măsură, nu? Ea a zâmbit, a încuvințat, i-a povestit și colegei ei ce a zis ea și ce am zis eu, am zâmbit și eu, am zâmbit toți și ne-am văzut de drumuri. Eu de taram-taram-ul trenurilor mele, ele de scârțâitul pixurilor lor pe cartoanele abonamentelor.

Mai țin minte în liceu cum mă chinuia colegu de bancă, să-i zicem Tase. Eu nu mă prindeam cu el. Nu din înțelepciune, nu, ci din frică și slăbiciune. Că era mai puternic decât mine, că mi-era teamă de o presupusă umilire, că nu-i făceam față. Da când nu era atent îi luam mâna și japs cu ea de bancă, așa cu lașitate, pe furiș. Oricum, țin mine că eram mulțumit, ămi ajungea faptul că îmi luam oarecum revanșa.

N-am fost popular în liceu. Mă îmbrăcam aiurea cu haine lălâi. Cred că râdeau puțin de mine colegii mei, dar erau suficient de subtili să nu mă prind. Sau eram eu suficient de chior, naiv, prostuț. M-a chemat una într-o pauză, să mă întrebe ceva. Miss boboc – și m-am topit tot de chemarea ei, gheață de puștan sub soarele unui zâmbet feminin. . Nu știu ce-am zis, nu știu ce-a întrebat. Știu că m-am dus să văd de ce mă cheamă, mirat că mă cheamă. I-a plăcut la o roșcată de mine. Dar eu, momâie, n-am știut s-o plac înapoi. S-a prins repede și m-a abandonat repede. Nici măcar nu eram în stare să văd lucrurile astea atunci. Le-am văzut după câțiva ani, și-am zâmbit, așa cum fac acum, scriindu-le.

Am avut senzația că diriga nu m-a plăcut niciodată. În mod cert și pe considerente religioase. Acum știu să văd altfel dialogurile de atunci. Acum știu că judecățile și prejudecățile pe care le avem ne condiționează perspectivele și relaționarea. Și mediocritatea mea a contribuit, desigur. Și timiditatea, și fricile mele, și lipsa mea de la tot felul de întâlniri ale clasei. Am acum un elev care îmi aduce aminte de mine, și zâmbesc oarecum cu amărăciune.

-De ce n-a venit mama la ședință, Bucoiu?
-N-a putut, doamna dirigintă. Știți cum e, are multe de făcut pe acasă, și are și legături proaste cu naveta. Ba nu se potrivește autobuzul, ba nu se potrivește trenul. Și nu i-am spus de ședința cu părinții, că sunt corigent la mate, și numa se întristează dacă află. Rezolv eu cumva corigența.

Povestea asta, dialogul ăsta l-am purtat cu ea de mai multe ori, chiar dacă n-am mai rămas corigent la mate. Drept e că mama ajungea rar la ședințele cu părinții, iar eu des am fost mediocru la învățătură. Aveam eu scuzele mele nescuzabile. După ce că ajungeam târziu acasă, pe la patru jumate, mai aveam și de lucru pe acolo, cine avea vreme de carte, de citit și de făcut teme? Mă întreba mama dacă mi-am învățat pe a doua zi, dar rămânea așa cum ziceam eu, fără să verifice.

Ce mai contează. Până la urmă am terminat liceul, mi-am luat și BAC-ul, m-am și angajat, m-am dus și la facultate, și mi-am depășit mediocritatea. Facultatea a fost singura perioadă academică în care am învățat având motivații intrinseci, din alegeri benevole și personale. Prin anul doi mi-am zis așa, ori ăștia (colegii mei, veniți de pe la licee bune din Arad) îs mai deștepți decât mine, ori eu sunt mai putoare decât ei. Și m-am pus pe citit la vreme crescându-mi notele până la bursă. N-a fost prea lungă reușita mea, că în toamna de dinaintea începerii celui de-al treilea an ne-am dus în Anglia la cules de zmeură și căpșuni, să facem și noi un ban cinstit, să ușurez povara tatei de a mă ține în facultate. Am chiulit o lună de la facultă, și nu m-a mai primit la un examen, așa că am pierdut bursa pe care nu am mai reușit să o recuperez. Dar bucuria reușitei mi-a rămas.

 Cred că de-aș scrie așa din când în când aceleași lucruri le-aș scrie tot cu alte nuanțe. Așa făcea soră-mea mai mare când ne povestea și repovestea câteceva. Nu-i mai ieșea relatarea la fel cum o știam noi, și neștiind că contextul luminilor ei interioare s-a schimbat, și astfel și relatarea ei este puțin diferită, noi credeam că minte, sau le înflorește, așa că îmi aruncam cu cealaltă soră, să-i zicem Cri, câte o ocheadă cu semnificație și începeam să cântăm “…vine, vine primăvara”, reușind s-o supărăm pe povestitoare. Ea ne înjura oarecum și ne trimitea în papucii ei…și poza se rupe din nou.

Soru-mea mai mare mereu a fost rebelă între noi, și fiind cea mai mare, mereu și-o lua pe nedrept din pricina noastră. O certa tata din te miri ce tendințe, care acum ne fac cel mult să zâmbim – dar mereu se arată mulți viteji după luptă. Ba că se dădea cu nu știu ce spray 8×4, sau că se machia (finuț, desigur). După ce am mai crescut și am înțeles un pic diferența de fond și formă l-am confruntat pe tata când a certat-o și i-a zis să nu se mai penseze, să-și lase sprâncenele așa cum i le-a dat Șeful (apelativ pe care nu-l foloseam la vremea aia, e o achiziție mai recentă).

-De ce?, l-am întrebat. De ce să-și lase sprâncenele așa și să nu le mai penseze?
-Pentru că așa i le-a dat Dumnezeu, mi s-a răspuns.
-Păi tu de ce te-ai bărbierit de dimineață, atunci? De ce te tunzi din când în când? De ce nu te lași așa cum te-a lăsat Dumnezeu? Și argumentele deveneau preferențiale, nuanțate, așa cum se întâmplă de fapt în multe alte discuții ce se învîrt în jurul diferențelor de valoare, de preferință, de gusturi, sau din amestecul lor sub etichete.

Discuțiile teologice, sau cu tentă teologică au reprezentat mereu terenul de joacă serioasă al dialogului dintre mine și soră-mea cea mai apropiată de mine ca vârstă. Până către terminarea liceului am considerat-o prietenul meu cel mai bun. Asta o zic acum, că atunci dacă m-ai fi întrebat nu cred că aș fi identificat-o la fel. Dar acum știu, nu doar constat așa peste timp, știu că era prietenul meu cel mai bun, pentru că era o plăcere să povestim, să împărtășim, să ne contrăm, să întrebăm tot felul de variante și să ne răspundem cu tot felul de argumente. Purtam de multe ori discuții de interpretare a unor texte din Biblie, și ziceam cum văd eu, și zicea cum vedea ea. Căutam potriviri și ne ciocneam de nuanțele ce rămâneau neelucidate, ce rămâneau fără răspuns pe care să fi fost noi atunci capabili să-l articulăm.

Ce nu gândești clar nu exprimi clar. Știu acum. Dar atunci nu știam, însă o scoteam noi cumva la capăt cu încătușările ligvistice. De-a lungul anilor reminiscențe de genul acesta, luminos de fasciculare au dat naștere câte unei scriei poetice mai mult sau mai puțin valoroase.

De multe ori ne trezeam muncind în câmp, la porumb sau la sfeclă, doar noi doi. Eu cu ea, în așteptarea tatei care venea și el după ce termina ce avea de lucru. Acolo aveam vreme de povestit orice, de râs sau de dialog amestecat. Mâinile munceau în legea lor, iar mințile munceau și ele într-o altă lege, fără să se încurce unele pe altele, fără să se suprapună. Una din scrierile astea am considerat-o anul trecut ca fiind cea mai bună scriere a mea din 2017. Cine citește să judece singur:

https://calatorru.wordpress.com/2017/11/10/conventia-unui-timp-verbal/

pic

„A cumpăra un câine” și reglajul „zoom” al dialogului…

Standard

..ca de ziua lui Nichita ..în 33 aveam minus 45 🙂

călătorru'

„– Nu vrei să cumperi un câine?”

Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…

Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…

Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.

Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea…

Vezi articol original 668 de cuvinte mai mult

ghiontul altui eu

Standard

rotocol boxând
trăgându-și pumni obloane
peste ochi
și pleosc tăceri pleznite
pe nespus

se depărteză împrejur și
pe ne-așteptate japs
un cot de gând
se înghiontește-n coasta
altui eu

output
input
kaput