Arhive pe autori: rubenbucoiu

Despre rubenbucoiu

Salut :) Bine ai venit pe blogul meu. Intr-o toamna, cu 2 zile inainte de inceperea scolii, atunci a inceput totul... ba chiar mai repede de acel septembrie. Dupa ce am invatat sa merg am perseverat in fiecare anotimp...eu, calatorru (Ruben Bucoiu)

o hermeneutică a desti-nației

Standard

noi nu suntem creați să fim izvoare
deși izvoare trebuie să fim
să smulgem lumii mierea din venin
ca o `nrămare-n zbor către o floare

noi nu suntem făcuți să fim scântei
ci doar fântâni ce oglindesc scânteia
sorbind din apă focul de idei
în poarta de mistere să fim cheia

noi nu suntem aici pentru a fi
decât cărări din vale către munte
un șir de pași și urme către zi
`n-adânca noapte de urmași o luntre

noi suntem și izvoare și scântei
dar dacă nu hrănim cu soare focul
aprindem și ogoare și idei
răstălmăcind menirile și jocul

Anunțuri

dans

Standard

nu zic nimic
nu că n-aş putea..
nu vreau să stric liniştea asta
ce scoate-n evidenţă
zâmbetul

e mult ce spui zicând
nu zic nimic
nimicul plin e tot
putinţa ta
nu de-a strica
ci de-a înfrunzi
zâmbirea mea..

 

marele înţeles mic

Standard

„Omul nu trebuie să se găsească pe sine – ca şi cum s-a pierdut – ci trebuie, mai degrabă, să se clădească pe sine.”– A. Exupery

13 mii 879 de zile, fără una :)

Standard

paradoxal, desigur
că risipirile sunt adunate
asemenea pumnilor goi
şi adunându-le
ne risipim
odată cu ele..

P1190231

ca și cum aș ști

Standard

Adevărul este mai important decât iubirea!
Însă cel puțin la fel de important ca adevărul
este iubirea!
Iată adevărul care triumfă!

 

sub stelele nopții

Standard

În lumina unei singure stele nu poți vedea lumina celorlalte – și totuși, de multe ori și zilnic e de preferat și preferăm multa ei lumină decât puțina celor multe.

drumeţie spre literă

Standard

ori de câte ori am vrut să strig
îţi desenai pe buze un fel de şşî
– capitală a literelor în care locuieşte
şarpele ispititor al tăcerii –

ce să mai strig!? cocoţ
o resemnare tablou
cânt tot ce-i de strigat
se poate şopti
aşişderea pârâiaşului
printre pietrele santinelă
cânt de o parte cânt de alta
a drumeţiei

ţi-a rămas î-ul mânjit
pe marginea începutului
de strigăt – mă tachinai –
şi trăgeam de el în jos
spre zadarnicul chin
pentru că ori de câte ori
am vrut să strig
mi-ai mâzgălit pe buze
şî-ul încătuşat
al poemului

 

portocalul mov

Standard

portocalie starea mov
privită-n ochi cu ochii-nchişi
prin pipăirea de nesomn
a hoţilor din vis

că ne străbat coloane lungi
ambuteiaj de gând
ce a plecat da` n-a ajuns
şi merge parcă stând

şi straturi groase de culori
vorbite se preling
peste depunerea de nori
a ploilor ce ning

şi-i cald.. şi-i soare pe pământ
şi nopţile sclipesc
prin zâmbet verde înfrunzit
– în pomul mov al unui gând –
eu portocale cresc..

Poetul Daniel Marian despre „Ochiul în plus”: Magnitudinea fără a fi anunţată nici măsurată

Standard

 Îi mulţumesc din suflet poetului Daniel Marian pentru timpul pe care şi l-a făcut de a scrie câteva cuvinte în dreptul volumului meu de versuri „Ochiul în plus” (volum apărut în cadrul Concursului de manuscrise „Magister 2015”, Editura Karina) 🙂

      Daniel Marian: Magnitudinea fără a fi anunţată nici măsurată –  „Ochiul în plus”-  Ruben Bucoiu

Daniel Marian

           Distragerea prin expresie a orice dinăuntru în orice dinafară şi invers. Aducerea la rezoluţie cât se poate a firescului elegant îmbrăcat de promenada ori de carnavalul cuvintelor. Adresabilitatea directă ca la sfânta spovedanie care nu există. Poezia în schimb, da!

           A şti de unde să începi şi eventual să nu mai termini… Intri într-o putere a minţii căreia nu-i trebuie nicio formulă magică de justificare. N-aş avea dintr-odată cum să uit de Alvin Toffler, cu cele trei mari care au zguduit: „Şocul viitorului”, „Ciocnirea civilizaţiilor”, „Al treilea val”. Justificată ar fi întrebarea ce-mi veni să mă arunc tocmai în vârtejul ideatic conceptual şi precognitiv. De aceea, pentru că realmente am nevoie de readucerea spaţiilor cu tot cu temporalitatea lor şi cu rost din memorie pentru a intra în prea-plinul unei poezii deloc circumstanţiale, aş îndrăzni a spune: evolutive pe lângă faptul de a fi vie.

          Să vorbeşti despre aceea poezie a lui Ruben Bucoiu nici vorbă de a fi simplu sau măcar oarecum confortabil, poţi să te trezeşti în controverse la orice pas. În schimb, este provocator! Începând cu motto-ul incisiv programatic, din „ochiul în plus” : „…poeții?/ poeții au un ochi în plus/ miopi din când în când la tot/ ce-i împrejur a tot/ se apropie să vadă ce și cum/ magnetic să citească/ ce încă nu a fost…”

          În fapt, noţiunea de poet nu poate fi definită, cel mult considerată, şi doar într-un fel exclusiv intuitiv eventual şi empatic. Permanenta oscilaţie între diversele modelări subiective ale obiectivului, ajunge să fie rezultatul percepţiei astfel încât înainte de a stabili un anume existenţial, induce starea de reinventare absolut nonconformistă.

          Dinamica versului este de la îndrăzneaţă la remarcabilă, se sare peste fazarea pas, trap, galop, direct în… fie ce-o fi. E o rupere de nori justificată de năzuinţa înţelesului neomologat. Despre ce ar putea Ruben Bucoiu face referinţa iniţiatică, decât despre cuvânt, aşa cum este acesta, adulat, tăvălit, jumulit, reconsiderat, (uneori) renegat.

          “cu vânt care se freacă de piatră/ cu vânt care se tocește pe sine/ de obrazul meu câteodată/ îmi intră-n ochi hârșâind privirea/ de parcă în grabă s-a întors acasă/ că și-a adus aminte c-a uitat/ sau de bucuria că și-a adus aminte/ de gard își tocește trupul neobosit/ de curtea interioară a impresiei/ se-ascute pe sine ca simțurile/ tocmai spre a putea să încapă” (bate (cu)vântul).

          Peisagistica este cât se poate de directă-n simţuri. Nu e nimic după colţ, decât în orizontul deschis. Elementele care contează se bântuie între ele, de la fundamental la propriu. De remarcat că nu există vreo urmă de frică de un posibil dualism. Incertitudinile dacă sunt, ţin pasul cu ceea ce este fără îndoială. O anumită descriptivitate cu minimal explicativitate, cât să nu lase făcutul chiar nefăcutul într-o neaşteptată ceaţă.

          Iar dacă e să-l cred pe poet că există, ei bine, fiind un mod de a spune, atunci mă opresc la ceea ce filtrate cu gândul prin Nichita Stănescu, tocmai face desfăcând lacătele, baierele de la cufere, de la largul universal…”pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viață”- N.S.//  îmi crește mereu câte-un ochi/ te miri unde/ în capătul pixului/ de mi se pare că-n loc de pastă folosesc privirea/ ca să străbat coastele cuvintelor/ până-n inimă/ apoi admir tot pulsul/ priveliștea/ fără să mai respir/ cocoțat într-un vârf de ac/ ca pe-un everest personal” (extensia ochiului).

          Ce-i drept, te întrebi dacă se poate vieţui astfel. Pare-se că da. Desigur, rămâne la alegerea cui se riscă într-o frumoasă aventură, fără început şi fără sfârşit, aş zice.

ochiul in plus.2015

„Căci nu există ascensiune fără forţă ce te trage în jos.”

Standard

„Atunci când soarele de amiază arde, sămânţa, fie şi de cedru, nu-mi ţine umbră.”

„Căci tu nu eşti decât drum şi trecere şi nu poţi să trăieşti cu adevărat decât din ceea ce transformi. Arborele, pământul – în ramuri. Albina, floarea – în miere, şi munca ta, pământul negru – în văpaie de grâu.”

„Te vreau împlinit. Vreau să te citesc în creaţia ta, nu în materialele din care îţi faci o glorie vană. […] Îţi vei da viaţa pentru înţelesul cărţii, nu pentru cerneală sau hârtie.”

„Ce importanţă mai are pentru poet poemul scris? Semnificaţia lui e de a crea mai departe.” – „Nu eşti decât drum şi trecere.”

Citadela, Antoine de Saint Exupery

to travel over a landscape

Standard

cinşpe flori pe metru pătrat
o capodoperă fiecare
înţepată de albină
cu un fel de pssst-zumzăit
celor necredincioşi
ce trec nepăsători
prin grădină

cuibărite în ochi arcurile albastre
au săgetat ramura contemplării
de se preling spre-nlăuntrul meu munţii
cu rădăcinile câmpiilor lor
spălate pe picioare cu ştergare
de curcubeie-n culoare..

cinşpe metri pătraţi pe o floare
zumzăind două sute douăşcinci de grădini
adunate de mine – albină
în stupul unei alte
grădini

cântec

Standard

pe câmpuri de piatră
rotunde întâmplări
cronometrate de
uitare

depăşite doar de
dârele memorabile
ale întrecerii

19989015_10156330083673272_1310986017_n

dependenţă

Standard

să nu mă îmbăt de cuvinte
mi-am zis
chiar mi-am jurat în barbă
să molfăi zilnic
câte un echilibrat
până îmi dă dependenţă
câte un sfert
de trei ori pe zi şi tu
plus unul
noaptea

e-chi-li-brat am mâzgălit
o reţetă şi am parafrazat-o
cu ciudă apoi
am pornit
spre cea mai apropiată
librărie

„Meditând asupra esențialului” – A. Exupery

Standard

„Sunt unii care fac paradă de sentimentele lor și ar vrea să te facă să crezi că ard zi și noapte. Mint însă.
Minte santinela de pe ziduri care-ți cântă zi și noapte dragostea ei pentru oraș. Ea preferă orașului supa de fiecare seară.
Minte poetul care zi și noapte îți vorbește despre beția poemului. Dacă i se întâmplă să-l doară vreodată burta, puțin îi mai pasă de toate poemele.
Minte îndrăgostitul care pretinde că zi și noapte e bântuit de imaginea iubitei sale. Un purice ce-l pișcă l-ar face s-o uite. Sau poate plictiseala, și ar căsca, nemaigândindu-se la ea.
Minte călătorul care pretinde că zi și noapte se îmbată de descoperirile lui, căci, dacă hula este mai puternică îl vei vedea vărsând.
Minte cucernicul care pretinde că zi și noapte îl contemplă pe Domnul. Căci divinitatea dispare câteodată din fața privirilor lui, așa cum dispare marea. Și-l vei vedea mai uscat decât o plajă pietroasă.
Mint aceia ce-și plâng mortul zi și noapte. Pentru ce l-ar plânge zi și noapte, dacă nu-l iubeau zi și noapte? Căci aveau clipe de ceartă, sau de oboseală, sau de plăceri în afara dragostei. Desigur, cel mort este mai prezent decât cel viu, căci, împlinindu-se, îl contempli în afara contradicțiilor. Dar ești necredincios, chiar și morților tăi.
Mint toți aceștia, căci își reneagă orele de goliciune și nu au înțeles nimic. Te fac să te îndoiești de tine, căci, auzindu-i cum își afirmă fervoarea, crezi în permanența lor și, la rândul tău, roșind de goliciunea ta, îți schimbi vocea și chipul atunci când ești în doliu, fiindcă te simți privit…
Dar nu cunosc nimic în afara plictiselii  care să poată fi permanent. Iar plictiseala îți vine din infirmitatea sufletului tău, care nu știe să citească nicio imagine dincolo de materiale. Asemenea aceluia care privește materialul jocului de șah, fără a-și da seama că o problemă se află ascunsă în el. Dar dacă, din timp în timp, îți este acordată, ca răsplată a fidelității în crisalidă, clipa de iluminare a santinelei, sau a poetului, sau a credinciosului sau a îndrăgostitului, sau a călătorului, nu te plânge că nu contempli în permanență imaginea care le poartă. Căci există imagini atât de arzătoare încât îi mistuie pe cei ce le contemplă. 
Nu poți avea o sărbătoare în fiecare zi.”

Citadela, Antoine de Saint Exupery