ruptură de perdea în templul ochilor

mă bag și eu în seamă – cer iertare.. 
v-am auzit vorbind cu vorbe aprinse
cuprinse oarecum de întristare
și m-a cuprins un soi de provocare
să vă ajung și să v-o iau `nainte..

eu o să-mi văd de drum în continuare
ziceați ceva de-un rege, de Mesia..
murit pe-o cruce-n jalnică rușine
de un profet – de-am auzit eu bine.. –
care murit și-a omorât împărăția..?

să fie așa.. sau n-ați luat voi aminte ?
la TOT ce-a scris acolo profeția..
rostită spre Adam, spre Moise, Ieremia..
chiar Balaam, Avram sau Zaharia
în psalmii scriși de David fiul rege
Fiului său ce-i este Domn și tată
citiți Scriptura ciopârțită.. pe sărite..
sau o citiți în întregime.. TOATĂ ?

Io-mi văd de drum.. e e seară, noapte, stele
dar scris e clar că el își va da viața
să-l curețe pe-acel care va crede
de vină, de fărădelege și de rele..
așa s-a scris și-urma să se-mplinească
–  ce vă holbați la mine gură cască –
așa-i Mesia cel adevărat – cel mort
ca preț ce-i dat pentru păcat
și înviat apoi a treia zi – ca Iona
ce din pește a fost scuipat
din apa morții-n viață
pe uscat..

io-mi văd de drum.. dar mi se pare mie
că ignorați segmente de Hârtie
ce-ar lumina obscure nepriceperi..

stai ! nu te du ! e seară – hai în casă !
ca să cinezi cu noi vom sta la masă
și vom mânca traduceri din Scriptură
cum ducem pita ruptă
către gură..

cum arde inima în noi deschisă
de cheia tâlcuită chiar de tine
..ce semne ai la mâini..
ia stai.. străine ! ..
nu ești cumva cel mort și înviat.. ?
[…]
cu ochii lor deschiși văzură bine
cum cel care-i străin și cunoscut
a dispărut și s-a evaporat..
noapte s-a prelungit și-a continuat
cuprinsă-ncet în brațe chiar de stele
de bucurie ei s-au luminat
și s-au întors atunci în miez de noapte
să-i caute pe-ai lor în alergare
cu vestea asta nesfârșit de mare:
cel mort s-a dat ca plată spre păcat
iar semn că l-a plătit.. a înviat !

și nu s-au mai oprite de-atunci încoace
n-au isprăvit și nici n-au terminat
căci omenirea toată e o noapte
ce rătăcește tristă în păcat
și-alunecă din rău în rău spre haos
fără de apropieri revelatoare
făr` de-ntâlniri ca cele spre Emaus
cu Acel străin
ce s-a apropiat..

Publicitate

niște tăceri hristice

eu te-ntreb.. și tu îmi taci?
vrei să mă-nervezi pe semne.. să am draci..
io te-ntreb.. și nu-mi răspunzi ?
intenționat taci oare..?
vrei să-ți tai tu singur craca
sub picioare..

poate că nu știi – mă rog, să-ți aduc aminte
am putere să-ți dau drumul
să-ți schimb funiile cu scrumul
am putere să te scap
să te las să pleci acasă
să te bucuri de copii
de nevastă..

mie nu-mi răspunzi, chiar mie ?
mă confunzi cu ceilalți zece
sau o sută sau o mie..
cheia libertății tale stă în semnătura mea
..dacă-mi are chef voința
..dacă vrea..

așa că ai face bine s-ai cuvintele la tine
când te-ntreb încă o dată
..ce șoptești acolo-n barbă..?
zi mai tare să te-aud !
ce te porți așa ciudat.. oh
nebun de împărat..

 n-ai avea asupra mea nici fărâmă de putere!
..ce tot zici; ce-ai zis..? ce-ai spus..?
tu o ai că ți-a fost dată
de la Cel ce-o are toată – Cel de sus..
o împarte un pic cu tine că e bun și știe bine
să conduc-orice mișcare
tot ce este de condus..
tu ești orb.. de prea mult tine
nu mai ai loc de răspunsuri – de-aia
tac de-acu` n-ainte,
am zis tot
ce-a fost de spus..

bullying (humanum est)

japs – i-am tras o palma la`mpăratul
sta îngenunchiat legat la mâini cu sfoară
n-avea nici sceptru nu părea prea rege
și i-am făcut din niște spini
coroană
el n-a scâncit când ia-nflorit cu sânge
chiar ea – ceremonia de-ntronare
pe tâmpla lui prelung cugetătoare

ce jalnică ținută – niște zdrențe
el se uita cu milă în tăcere
și japs – a doua palmă tot degeaba
el nu s-a plâns sub sceptrul de durere

eu i-am adus o haină purpurie
i-am pus chiar și o trestie-n mâna dreaptă
numai așa, `nainte-un pic de moarte
firava lui domnie.. s-o cunoască

dar ca să nu i se urce la cap
totuși
luam trestia și-i loveam
coroana sângerie

el tot tăcea ciudat de enervant
nu zicea pâs nici hăi nici stai
..și i-au mai scris și vina pe-o tăblie
cartea lui de vizită spre moarte
cam ciudată `ntreaga condamnare
în grecește `n latinește `n evreiște
ce mai rege „Rex iudeatorum…”
blestemul spinilor adamici
făcut coroană dată lui ca rege
și sceptrul slăbiciunilor umane
simbol al trestiei slabe ce se rupe
când să te sprijinește pe ea
te-nțeapă..

ca un indicator la mine-n mână
parc-am ieșit la tablă-n fața clasei
să îi predau eu lecții acestui Rabi
un stand-up comedy la prima oră..
și roba aia lungă sângerie
precum catapeteasma grea din Templu
părea că îi atârnă greu
pe umeri

râdeam ca prostu` neștiind nimica
nepricepând tăcerile-i ciudate
iar el purta simbolica cetate
spre drumul înspre moartea-i timpurie
plătindu-i prețu-n propria lui moarte
făcea sun schimb de haine
 – tot simbolic –
doar pe la 3 când s-a crăpat perdeaua
m-a săgetat o dâră de lumină
de sus în jos – de la Judecător
spre a mea vină
de s-a înfiorat întreg pământul

ca somnul ce-i trezit de zgâlțâire
niciun detaliu n-a scăpat aiurea
nici roba nici coroana și nici trestia
scuipatul scurs pe față nici povestea
nici luarea lui în palme nici Dealul Căpățânii
nici lemnul crucii – plusul matematic
ce la-nălțat cu brațele deschise
la mijloc între cerul coborât
către omul pământ
ce nu se sinchisise..

ne-am dus să bem o bere cu băieții
bullyingul zile mă cam
obosise…

zvon peste tâmpla minții

mă tot pleznește peste tâmpla minții
minciuna somnambulă a rostirii: când sforăiam
în post veghind în noapte doar vise
de cenușă caldă încă
mi s-a părut c-aud șoptiri de șoapte
urme de pași ascunși în nelumină
și ca prin somn
piatra pe piatră geme sigiliul rupt
de ceară sfărâmată aprinde umbre
care stau de veghe
să nu cumva să mă trezesc o clipă
eram vreo 12 și dormeam cu toții
și ei tot 12 – unul fiind lipsă
bălăngănea în pom ca o eclipsă
ce întunecă povestea vieții-i triste
…
și noi dormeam – ei jefuiau mormântul
ce nu pricep e cum l-au scos din pânze
de ce nu s-au grăbit cuprinși de frică.. (?)
ca pe un sul de carte, meticuloși, au luat și-au pus deoparte
ștergarul ce i-a citit umanul chip de carne..
și noi dormeam veghind cenușa nopții
visam arginți și altă bunăstare
cu spatele întors la piatra grea de-o tonă
aievea n-am văzut, n-am auzit
nimica..

ne-a zgâlțâit întreg pământul somnul
priveam ca morți ne-nstare de nimica
s-a așezat pe piatra prăvălită acea înfățișare de lumină
în haină de zăpadă netopită
pe noi ne-a ignorat ca pe un nimeni
le-a arătat femeilor mormântul
iar noi ca potârnichile-n topire 
la preoții cei mari le-am dat de știre
de visul ăsta straniu
ce ne-a `nvins..

mă tot pleznește tâmpla înadins
zvonul de argint ce-a răsunat pe masă:
cei 12 l-au furat când noi dormeam..
număr în gând: al 12-lea sunt eu
de fiecare dată
desfac într-una nodul la cămașă și adaug
lângă numele meu iudă..
ce jefuiești de adevăr istorii
și amesteci vis cu vis realitatea
oglindă argintie și neclară de firma lui Esau
ciorbă de linte – câștigul cel ușor
care te minte
prezentul de moment ce-ți jefuiește
prezentul viitor ce-ți aparține

le-am dat `napoi arginții – pita neagră
și nu m-am spânzurat de conștiință
dar iată, aruncata-n grâu minciu-neghina
a înflorit
de fiecare dată

alternativa zero

m-au chemat ăia-n Vrancea
să le scriu poezia – le-am zis că
nu pot să merg nu-s de acolo
și ca să se convingă (că așa e)
m-am băgat sub chiuvetă și-am început
să mă prefac în țeavă cu apă rece
țeavă cu apă caldă și-n plastic de scurgere
până când inundația (produsă) i-a alungat
la locul lor spălând totul în urmă

m-au chemat pocăiții să le scriu poezia
ușor de înțeles și de laudă s-o poată recita
orice fiu care nu-i de-a lui Aron
și-am îngenunchiat de doamne ferește
mi-am făcut cruce de la dreapta la stânga și
și de la stânga spre dreapta ca să mă condamne
la erezie și să mă lase-n pace

m-au chemat oamenii să le scriu poezia
zicându-mi mer`i mă de-aici
tu nu ești în stare să-ți recunoști mirările
în fața vieții să spui te iubesc frunzei
să măgulești un compliment cu adevărul
și vrei să cânți cântecele noastre nescrise
vrei să fii purtătorul de cuvânt al cuvântului
vrei ca vrutul să-și găsească ecoul
în tine

m-au chemat stâncile să le scriu poezia
cum a făcut mai demult Moise
izbind tablele de piciorul muntelui
habarnist că rupe însuși degetul lui Dumnezeu
și va trebui să-i facă o copie
cu dalta migăloasă a propriei scrieri
și ca să nu refuz – am acceptat
ce era să fac  – titlul acestor simboluri e
singura variantă disponibilă

prima mutare

frigul așază pietonii la locul lor
începe marele joc mic
timpul mută primul cu albul
pe care un băiețel îl răstoarnă
cu lopata lui mare din sufletul mamei
în aleile trecerii

pietonii curăță umbrele ca să
nu alunece lumea în uitare
pruncii își semnează copilăria
cu chiote se bat cu zăpada
imaculată a inocenței

tresar de bumul unui bulgăr în geam
se împinge tot jocu` lor înspre mine
umăr ce se topește încet
etanș ca o privire prelungă
se aude autostrada
plină de bulgări cum ridică
limita de viteză
a frigului

în curând mută negru`

visul

sparg planoru` în stele căzătoare
ploaia care se ivește e multicoloră
schimbă înfățișarea lucrurilor
trimit zugravii acasă
sparg toate oglinzile
caut ferestrele închise
sub praf
și eliberez muzica
ținută captivă dincolo de ele
totul se petrece pe dos
în mai puțin de-o secundă
mă trezesc și-o iau
de la capăt

muzica se tolănește
pe toate fotoliile sufletului
și nu stă locului
o clipă
dansează în privirile
mele

ninge atât de frumos

taie zăpada anul în două

partea pe care nu o lasă în urmă

face bulgări de lumină

pe care-i aruncă spre noi

tot anul rana se vindecă ‘ncet

e nevoie de ceai de discuții

de tolăniri între prieteni

zăpada taie negrul nopții

cu alb îngheață ochii mașinilor

de frig doar căldura luminii

deschide (cadoul) drumuri(lor)
noi suntem polei vertical

și ninge

paper cut

tai zboruri

mănânc nuci ocazionale

la parter liftul urcă pe scara socială

oamenii se bârfesc

din lipsă de ziare

golul a ridicat stadionu-n picioare

luați loc îi spun bătrânului timp

dar el tare de-o ureche

se uită cu ochii închiși

la starea vremii mele

și ignoră zborurile

frânte

 

timp curs peste o biserică goală

s-au închinat sub tencuieli pictate
și rosturi și-au găsit pierdute-n ele
azi apele s-au dus și-au luat cu ele
vopseaua din picturi și vorbele
ce s-au lipit
de ele

ca niște câini de seară, lupi în haită
secundele cu dinți lăsat-au goale
și oase și coșciuge și ulcioare
și cănile cu torți
și cănile cu toarte
au devorat și pielea au devorat și osul
și urmele și pașii și cărarea
au devorat băiatul și mamele și fata
și tații și bătrânii
și argații
au devorat fațadele
și frații..

pe pluguri le-au mâncat rugina
boii s-au prăbușit sub oboseală
doar timpul cu surata lui – felina –
`și-aleargă pruncii
din iarnă-n primăvară
din primăvară-n toamnă
toată vara
îi fugărește dintr-o casă-n alta
ei, peștii care dau voios din coadă
noi lacurile, apele
și balta..

Ruinele bisericii din Lacul Cinciș, Hunedoara

fereastra

sparg oglinda
se taie respirația-n
momente
abur de felină
aleargă-mă !
șterg trecutul
văd viitorul
mângâindu-mi
chipul
ninge !

dați-mi timpu`napoi

sun la numărul 44
nu-mi răspunde nimeni
mai sun o dată
/viitorul e mai încolo/
îmi strigă un geam cu voce sticloasă
/sau încercați mai târziu – o fi
plecat să vă caute/
revin peste o lună
sun iar la 44
nu-mi răspunde nimeni din nou
insist sun bat cu pumnul
/ce-ai dom`le te-ai țicnit
nu vezi că aici nu mai locuiește nimeni nimic/
foșnește aiurind o pungă
împinsă de vânt
/de ce îi strig înapoi
de ce cresc atunci pomii de umbră și
de ce curge în sonerie curent
de ce vorbesc cu pungi de hârtie
vinovate de bătaia de vânt și
de ce în cutia poștală sunt melci
pe prispă sunt frunze de uit
și-n fața ușii
sunt eu/

niciun cuvânt punga a dispărut
în alt univers
pe numărul casei un ceas
trage de cifra 4
spre 3

harta

vârfurile brazilor sunt burghie verzi
fierăstraie ce găuresc norii
desfac ploaia ca să poată curge
în lacurile ochilor noștri
vârfurile munților sunt coatele cu care
pământul se sprijină pe cer
căzut pe gânduri de la blestem încoace
de când lumea e cu susul în jos
de când vârfurile ciocurilor de păsări
sunt portative de cântec

vârfurile pixurilor izvoare de fluvii întunecate
în a căror colțuri ascundem steaua cu multe vârfuri
a sufletului nostru

vârfurile brazilor sunt corturi franjurate
în care se ferește vântul de soare
în care se adăpostește ploaia de
seceta umană a drumețiilor interminabile
o fetișcană golașă și-un neamț în sandale
fără cataramă căutau cărarea ce dă spre cabană
aveau drept hartă nimic altceva
decât vârfurile brazilor

copleșirea

câteodată viața pare prea mult pentru mine
dar ce alternativă să am ? prea mult pare
moartea și ea – și-atunci mă fac moale
precum geamul ferestrei ce lasă lumină
să treacă..

așișderea cuprului din plasticul firelor
mă cutremură curentul ce trece
ce se duce spre oaza de lumină
a becului
ce-i cale unei alte căi spre altă cale
ce-i mereu mijloc și niciodată capăt
finalitate – scop altor scopuri

când viața pare prea mult pentru mine
uit să-mi amintesc că sunt un pod de trecere
între doo maluri iar viața nu-i apa ce
gâlgâie sub el
nici zgomotul pașilor deasupra ci
planul aventuros de mai demult
cărarea cântecului zilelor
ce-și dau brânci una alteia

biblică

eu în lumea mea de gânduri
gândesc gânduri rupte-n două
și tot rup ruptura-n patru da` ea crește
zici că-i nouă
eu și gândurile mele primesc gânduri
pe `nserat gânduri ce-s rătăcitoare
ce n-au casă și n-au pat..
le gândesc plăcinte clade să 
le fiu o gazdă bună și
gândim gânduri din stele
gânduri soare gânduri lună
unele-s într-o ureche și
cu gura lăbărțată și tăcute și
timide și sfioase ca o fată
gânduri lungi cât veșnicia
trag la hanul minții mele și
deși sunt trecătoare nu mai pleacă
vor să steie
când desculțe ca pisica numai coada 
și-o lovește de podeaua `ngândurării
gândul ce mă urmărește..
ești spion din altă sferă de pe vreo
altă planetă – îl înșfac de piept să-i
sară bulbii gândului ștafetă
el dispare ca o umbră ce își
leapădă lumina – și rămân
cu ea în mână..
degetele de simțire o apucă
și o doare
șuieră ca într-o gară
când mulțimile de iosifi
când soții de potifare