Arhive pe etichete: dialog

dialogul nostru-i o stea…

Standard

el e un cal sărit șotronic
de pe vârful stelei pe-un altul
tăind planurile vechi
în sfere cu colțuri ovale
rotunjite pe-o parte
mai ales
și mult mai…

o stea în cinci colțuri
inegal
înmulțite
într-o mereu o altă
socoată
călătorind
cu viteza luminii

brațele ei întinse

îngerul beţiv

Standard

uite-o stea căzătoare, zici tu,
și-mpachetezi repede o dorință cu pleoapele

mie mi se opresc camioane pe buze
camioane lungi de tăcere
nu claxonați, le strig,
nu claxonați!
aici e zonă rezidențială
dorm pruncii zâmbind
și toamna vine întotdeauna la vreme
aici se respectă locurile de parcare
și nu se aruncă aiurea gunoaiele

nu-i stea căzătoare, zic eu,
e un înger bețiv care a depășit
limita de viteză
care ține între degete timpul fumându-l
și aruncă cu nepăsare
scrumul pe geam

uite, vezi? ori merge aiurea
cu spatele, ori a aprins farurile
invers

în-depărtare

Standard

aia pe care mi-ai arătat-o
nu se potrivește nicicum
cu amintirea lucrurilor
de altădată

venise pe nesimțite un alt veac
și-l mușcam de deget de dimineață
– avea mereu un alt gust –
și-l luam pe mine trăgându-l peste cap
și niciodată nu mă mai încăpea
ba mi-era strâmt
ba mă mânca – luându-l corect
cu dosul lui asupra mea
cu eticheta imposibil de dat jos
a vafifostului

ălălalt,
celălalt pe care mi l-ai dat
pe care mi l-ai arătat după
– era ascuns – era
o prelungire de lumină umbroasă
semăna cu un ogor arat
cu o urmă imensă de nor
într-o zi însorită

atunci zâmbind am izbucnit în râs
ca o ploaie nesimțită de vară
ca un tunet într-o furtună
de liniște
măturând cu anotimpul
cealaltă
frunză, ălălalt praf
celălalt nor
de pe riscul îmbibat
de măcinare arsă
al dialogului

sorbită, pupată
marginea rotundă a vocalei
tăcea

herghelii sălbatice

Standard

de jur împrejur
călătorii interminabile
galopează spre destinaţie
toate sensurile
devenite direcţii
transportă nevăzutele cufere
pline

câte-o apropiere
aude destinatarul zicând „alo!”
apoi se transformă instantaneu
în amintire

„A cumpăra un câine” și reglajul „zoom” al dialogului…

Standard

„– Nu vrei să cumperi un câine?”

Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…

Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…

Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.

Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.

„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta  iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.

Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.

„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.

II.

Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.

„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”

Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.

Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…

III.

Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine. 

Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).

Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂

„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu

ce-artă!

Standard
tu vezi în balta mea un lac adânc
şi eu zâmbesc când zici că-i
plin de peşte
că-s bărci în el ce-noată
surâzând şi-o mie de culori
ascund câte-o poveste…
 
tu zici ‘nainte fără să te-opreşti
eu dau din cap mereu
ca un zăvor
că bălţile sunt gropi ascunse-n ploi
lipsite de crăpări şi de izvor
 
dar tu o ţii pe-a ta
şi nu te laşi
mă-mpingi cu vorbele răstite lin
simt unde cum se-ntind
cu-vânt sub paşi
simt peşti cum mă străbat
şi stele cum mă ţin…
 
mă ţin de vorbă cu risipa lor
mă ţin în ele vii – o amintire
mă ţin de-a lor toiag sprijinitor
mă ţin ca scaiul de o potrivire
 
eu neg… şi dau din cap şi zic că nu
iar tu zâmbeşti
fără să-mi dai dreptate asculţi
cu-o pleoapă apele gemând
şi marea de priviri
care se zbate
 
…din când în când m-aşez
pe malul tău
ca un pescar cu undinţa
în mână dorind să prind un somn
sau un ecou
să-ţi iau din ochiul
timpului curgând o zi
sau de ce nu
o lună
 
untitled

…iar mi-au scris ăştia de la WordPress :)

Standard
„Happy Anniversary!

cai verzi pe pereţi

Standard
alergi după cai verzi pe pereţi verzi
cai săriţi…
cai săriţi de pe fix
mânji necopţi cu ochii mari închişi
fără de foc în ei
visezi fără de somn, fără de vis
cai verzi pe păşuni verzi
ce contopesc copita lor
cu verdele unui perete necopt
fruct verde crud al niciunei opriri
 
tu sari peste ei fugind
de câte-o privire alunecând
pe-un zâmbet
cu ochii largi lipsiţi de somn
şi plini de vis
 
vis verde crud încă necopt
cu cai verzi încă nesăriţi
cu fixuri pline de cai
cu pereţi de iarbă ce despart
pământ de cer cu caii lor
pe care tu-i visezi…
 
cai-verzi

întâlnirea

Standard
verbule, cuvântule
cuibăritule pe limbă
zgomotule, voceo cu miez
dincolo de sunet
sinusoidalule, undo
cuibăritule-n ureche
aproape fiind
vrajo – sintaxo – eticheto
crescută în vrejul întortocheat
al simbolului
mâzgălituro…
 
tăcutule
cuibăritule-n ochi
stând pe spate
lumino fără de soare
tu, soare fără de lumină
orbule şi orbireo
tu, întortocheatule
verbule, cuvântule
litero
formo
misterule…
 
crumpled newspaper

ticul

Standard
când a plecat din balconul neînchis şi strâmt
mi-a băgat tot praful în cana cu cafea
gestul aripii lui bruşte…
 
aşa…cu-nghiţituri am băut ultima gură
cu gust de zbor de muscă
şi microscopice lumi prăfuite
 
aia a fost ultima despăţire înainte de tic…
 
sosit ca o apocaliptică schimbare de lume
(doar) vântul mă bate prieteneşte
pe umăr – tresar…
 
baltzi (1)
 

…how old am I?

Standard
nu venise îngerul la mine
nici la el… că l-am întrebat…
 
ştii cum arată, l-ai recunoaşte?
ai vreo idee de timbrul vocii lui
ştampilat e suficient de plătit
ca să ajungă până la noi
prin distanţa asta de-o poştă
într-o-ntâlnire tăcută ca o scrisoare…
 
mi-a zâmbit cald – tomnatic –
şi intuiesc oarecum vag de ce
m-a-ntrebat câţi ani am:
la vârsta mea (încă) mai cred în îngeri!(?)
 
(…probabil că-l aştept mereu… în altă parte)
 

o herghelie de mânji cu coame rebele

Standard
de ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de clipite
goneşti în jurul inimii
o herghelie de mânji cu coame rebele?
 
de ce te-oi fi iubind?
 
ştii cum e la noi
tu îţi auzi glasul tău
eu îmi aud glasul meu
şoptesc cu gura mea cuvintele tale
te aud pe tine prin mine
rătăcind…
ceas

către eu…

Standard
când îmi vei striga numele
atât de aproape
încât voi simți pe umăr atingerea
degetelor tale
crescute în prelungirea cuvintelor
sau poate a umbrei reale…
mă voi întoarce …
 
sunt deja întors
cu fața
spre partea dealului
ce coboară adânc…
rămân(e) să găsesc
oglindirea zâmbetului
ca sa încep să umblu…
 
DSC_0062

fabula cu zâmbet la urmă…

Standard
taci! – m-am răstit
şi vocea mea a căzut de pe umerii ei
ca o rochie
hai, vino odată! – abia mi s-au căţărat
afară din gură vorbele
c-a şi-nrobit-o dialogul nostru
nu tăcea, …vai, nu tăcea!
urcă şi-acum spre mine
furnica ei şoaptă
din zală în zală
 
pupila neagră a altei stele
nu prea distinge cine
pe cine ‘nrobeşte
se vede doar lung şirul furnicilor
cărând povara…
 

În rolul principal (?)

Standard

– De ce taci? întrebă ea privindu-mă-n ochi.

– Ca să-ţi las loc să vorbeşti, nu ai zis că mereu te întrerup? Acum te pomeneşti că n-o fi bine că tac, îi răspund, susţinându-i privirea jucăuşă, zâmbind în colţul gurii.

– Eşti hoţ, dar interesant, hoţia ta nu e una păgubitoare, ci parcă exact invers. Nu una care-mi ia, ci una care-mi dă.

– Păi da, îţi dă printre altele… timp, îţi face loc să fii. Îţi dă la fel de bine cum îţi şi ia.

– Cum adică “…îmi şi ia?” ce-mi ia?

– Eee las` că nu tre’ să le ştii tu pe toate, nici să le înţelegi, nici să micşorezi misterul existenţial, altfel noi ce-am mai vorbi acum? …şi mă cufund cu spatele în îmbrăţişarea fotoliului zâmbind larg.

– Vrei să zici că n-am avea ce vorbi? Îmi aruncă o privire sticloasă, adăugând repede, parcă aşa, să n-am loc să mă strecor cu vorbele mele în şirul vorbelor ei:

– …Şi că tăcerea naşte vorbire? Şi că eu tre’ să accept toate filosofiile astea ale tale fără să ripostez, de parcă le-aş înţelege şi mi-ar fi dragi? Adevărul e nu ştiu ce şi cum, nu ştiu ce-mi faci, că văd că accept ce altfel aş fi respins, mi se pare uşor şi logic ceea ce n-are nicio noimă. Şi cât ai de gând să taci?

– Ironico! Până mă săruţi, că asta-i cea mai mişto modalitate să-mi astupi gura…până-mi iei aerul şi sunt nevoit să ţip după el, trăindu-te în clipa asta unică şi ireversibilă. Hai mai aproape!

– Hai tu!

Şi mă văd nevoit, cu dragul ăla al înduplecării, să mă trag mai aproape până îi ating genunchiul cu genunchiul meu si fiecare simte pata de căldura a celuilalt. Nu ştiu de unde vine expresia “mi s-a pus pata…”, poate că de aici, din povestea asta.

Şi au curs liniuţele nevăzute ale dialogului când cu sunete când cu tăceri, când cu priviri adânci şi sticloase, sau tăioase, pătrunzătoare sau doar pline de curiozitate şi de dorinţa de a vedea bine, când cu buze strânse, într-o conversaţie dulce şi holistică, asemănătoare unei simfoni în care nici cel mai neînsemnat gest muzical nu e în plus. Braţe strânse pe piept, vârfuri de degete în vârfuri de degete, mâna trasă brusc sau cerută înapoi, joacă aşa din toate încheieturile, ca tremurul iernii care sub strângerea rotundă a frigului te cuprinde în întregime, din tălpi până-n creştet.

În dialogul ăsta cuvintele au mereu rolul lor, un oarecare rol, însă nu sunt sigur că rolul principal.