el e un cal sărit șotronic
de pe vârful stelei pe-un altul
tăind planurile vechi
în sfere cu colțuri ovale
rotunjite pe-o parte
mai ales
și mult mai…
o stea în cinci colțuri
inegal înmulțite
într-o mereu o altă
socoată călătorind
cu viteza luminii
brațele ei întinse
…
uite-o stea căzătoare
zici tu
și-mpachetezi repede o dorință
cu pleoapele
mie mi se opresc camioane pe buze
camioane lungi de tăcere
nu claxonați, le strig,
nu claxonați!
aici e zonă rezidențială
dorm pruncii zâmbind
și toamna vine întotdeauna la vreme
aici se respectă locurile de parcare
și nu se aruncă aiurea
gunoaiele
nu-i stea căzătoare
zic eu
e un înger bețiv
care a depășit limita
de viteză
care ține între degete timpul
fumându-l
și aruncă cu nepăsare
scrumul pe geam
uite, vezi?
ori merge aiurea
cu spatele,
ori a aprins farurile
invers
aia pe care mi-ai arătat-o
nu se potrivește nicicum
cu amintirea lucrurilor
de altădată
venise pe nesimțite un alt veac
și-l mușcam de deget de dimineață
– avea mereu un alt gust –
și-l luam pe mine trăgându-l peste cap
și niciodată nu mă mai încăpea
ba mi-era strâmt
ba mă mânca – luându-l corect
cu dosul lui asupra mea
cu eticheta imposibil de dat jos
a vafifostului
ălălalt,
celălalt pe care mi l-ai dat
pe care mi l-ai arătat după
– era ascuns – era
o prelungire de lumină umbroasă
semăna cu un ogor arat
cu o urmă imensă de nor
într-o zi însorită
atunci zâmbind am izbucnit în râs
ca o ploaie nesimțită de vară
ca un tunet într-o furtună
de liniște
măturând cu anotimpul
cealaltă frunză, ălălalt praf
celălalt nor
de pe riscul îmbibat
de măcinare arsă
al dialogului
sorbită, pupată
marginea rotundă a vocalei
tăcea
de jur împrejur
călătorii interminabile
galopează spre destinaţie
toate sensurile
devenite direcţii
transportă nevăzutele cufere
pline
câte-o apropiere
aude destinatarul zicând „alo!”
apoi se transformă instantaneu
în amintire
„– Nu vrei să cumperi un câine?”
Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…
Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…
Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.
Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.
„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.
Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.
„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.
II.
Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.
„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”
Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.
Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…
III.
Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine.
Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).
Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂
„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu
tu vezi în balta mea un lac adânc şi eu zâmbesc când zici că-i plin de peşte că-s bărci în el ce-noată surâzând şi-o mie de culori ascund câte-o poveste… tu zici ‘nainte fără să te-opreşti eu dau din cap mereu ca un zăvor că bălţile sunt gropi ascunse-n ploi lipsite de crăpări şi de izvor dar tu o ţii pe-a ta şi nu te laşi mă-mpingi cu vorbele răstite lin simt unde cum se-ntind cu-vânt sub paşi simt peşti cum mă străbat şi stele cum mă ţin… mă ţin de vorbă cu risipa lor mă ţin în ele vii – o amintire mă ţin de-a lor toiag sprijinitor mă ţin ca scaiul de o potrivire eu neg… şi dau din cap şi zic că nu iar tu zâmbeşti fără să-mi dai dreptate asculţi cu-o pleoapă apele gemând şi marea de priviri care se zbate …din când în când m-aşez pe malul tău ca un pescar cu undinţa în mână dorind să prind un somn sau un ecou să-ţi iau din ochiul timpului curgând o zi sau de ce nu o lună
alergi după cai verzi pe pereţi verzi
cai săriţi… cai săriţi de pe fix mânji necopţi cu ochii mari închişi fără de foc în ei visezi fără de somn, fără de vis cai verzi pe păşuni verzi ce contopesc copita lor cu verdele unui perete necopt fruct verde crud al niciunei opriri tu sari peste ei fugind de câte-o privire alunecând pe-un zâmbet cu ochii largi lipsiţi de somn şi plini de vis vis verde crud încă necopt cu cai verzi încă nesăriţi cu fixuri pline de cai cu pereţi de iarbă ce despart pământ de cer cu caii lor pe care tu-i visezi…
verbule, cuvântule cuibăritule pe limbă zgomotule, voceo cu miez dincolo de sunet sinusoidalule, undo cuibăritule-n ureche aproape fiind vrajo – sintaxo – eticheto crescută în vrejul întortocheat al simbolului mâzgălituro… tăcutule cuibăritule-n ochi stând pe spate lumino fără de soare tu, soare fără de lumină orbule şi orbireo tu, întortocheatule verbule, cuvântule litero formo misterule…
când a plecat din balconul neînchis şi strâmt mi-a băgat tot praful în cana cu cafea gestul aripii lui bruşte… aşa…cu-nghiţituri am băut ultima gură cu gust de zbor de muscă şi microscopice lumi prăfuite aia a fost ultima despăţire înainte de tic… sosit ca o apocaliptică schimbare de lume (doar) vântul mă bate prieteneşte pe umăr – tresar…
nu venise îngerul la mine nici la el..
că l-am întrebat.. ştii cum arată,
l-ai recunoaşte? ai vreo idee
de timbrul vocii lui ştampilat
e suficient de plătit ca să ajungă până la noi prin distanţa asta
de-o poştă într-o-ntâlnire tăcută
ca o scrisoare.. mi-a zâmbit cald
tomnatic şi intuiesc oarecum vag
de ce m-a-ntrebat câţi ani am: la vârsta mea
(încă) mai cred în îngeri!(?) ..probabil că-l aştept mereu..
în altă parte
de ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de clipite goneşti în jurul inimii o herghelie de mânji cu coame rebele?
de ce te-oi fi iubind? ştii cum e la noi tu îţi auzi glasul tău eu îmi aud glasul meu şoptesc cu gura mea cuvintele tale te aud pe tine prin mine rătăcind…
când îmi vei striga numele atât de aproape încât voi simți pe umăr atingerea degetelor tale crescute în prelungirea cuvintelor sau poate a umbrei reale… mă voi întoarce … sunt deja întors cu fața spre partea dealului ce coboară adânc… rămân(e) să găsesc oglindirea zâmbetului ca sa încep să umblu…
taci! – m-am răstit şi vocea mea a căzut de pe umerii ei ca o rochie hai, vino odată! – abia mi s-au căţărat afară din gură vorbele c-a şi-nrobit-o dialogul nostru nu tăcea, …vai, nu tăcea! urcă şi-acum spre mine furnica ei şoaptă din zală în zală pupila neagră a altei stele nu prea distinge cine pe cine ‘nrobeşte se vede doar lung şirul furnicilor cărând povara…
– De ce taci? întrebă ea privindu-mă-n ochi.
– Ca să-ţi las loc să vorbeşti, nu ai zis că mereu te întrerup? Acum te pomeneşti că n-o fi bine că tac, îi răspund, susţinându-i privirea jucăuşă, zâmbind în colţul gurii.
– Eşti hoţ, dar interesant, hoţia ta nu e una păgubitoare, ci parcă exact invers. Nu una care-mi ia, ci una care-mi dă.
– Păi da, îţi dă printre altele… timp, îţi face loc să fii. Îţi dă la fel de bine cum îţi şi ia.
– Cum adică “…îmi şi ia?” ce-mi ia?
– Eee las` că nu tre’ să le ştii tu pe toate, nici să le înţelegi, nici să micşorezi misterul existenţial, altfel noi ce-am mai vorbi acum? …şi mă cufund cu spatele în îmbrăţişarea fotoliului zâmbind larg.
– Vrei să zici că n-am avea ce vorbi? Îmi aruncă o privire sticloasă, adăugând repede, parcă aşa, să n-am loc să mă strecor cu vorbele mele în şirul vorbelor ei:
– …Şi că tăcerea naşte vorbire? Şi că eu tre’ să accept toate filosofiile astea ale tale fără să ripostez, de parcă le-aş înţelege şi mi-ar fi dragi? Adevărul e nu ştiu ce şi cum, nu ştiu ce-mi faci, că văd că accept ce altfel aş fi respins, mi se pare uşor şi logic ceea ce n-are nicio noimă. Şi cât ai de gând să taci?
– Ironico! Până mă săruţi, că asta-i cea mai mişto modalitate să-mi astupi gura…până-mi iei aerul şi sunt nevoit să ţip după el, trăindu-te în clipa asta unică şi ireversibilă. Hai mai aproape!
– Hai tu!
Şi mă văd nevoit, cu dragul ăla al înduplecării, să mă trag mai aproape până îi ating genunchiul cu genunchiul meu si fiecare simte pata de căldura a celuilalt. Nu ştiu de unde vine expresia “mi s-a pus pata…”, poate că de aici, din povestea asta.
Şi au curs liniuţele nevăzute ale dialogului când cu sunete când cu tăceri, când cu priviri adânci şi sticloase, sau tăioase, pătrunzătoare sau doar pline de curiozitate şi de dorinţa de a vedea bine, când cu buze strânse, într-o conversaţie dulce şi holistică, asemănătoare unei simfoni în care nici cel mai neînsemnat gest muzical nu e în plus. Braţe strânse pe piept, vârfuri de degete în vârfuri de degete, mâna trasă brusc sau cerută înapoi, joacă aşa din toate încheieturile, ca tremurul iernii care sub strângerea rotundă a frigului te cuprinde în întregime, din tălpi până-n creştet.
În dialogul ăsta cuvintele au mereu rolul lor, un oarecare rol, însă nu sunt sigur că rolul principal.
călătorru' 