Arhive pe categorii: anotimpuri/devenire

“Să trăieşti pe Pământ poate fi scump, dar include o călătorie gratuită în jurul soarelui în fiecare an.” :)

Standard

În noiembrie anu’ ăsta Călătorru’ meu a împlinit 10 ani. Am uitat să-l sărbătoresc, sau poate că doar am ocolit indiferent borna acestui timp, gândind (sau negândind) că ce-i un 1 pe lângă un 0..

Totuşi, în lumina unei plăcute coincidenţe am postat aici în 10 noiembrie 2017 un text poetic pe care-l consider a fi cel mai bun text scris de mine anul acesta: https://calatorru.wordpress.com/2017/11/10/conventia-unui-timp-verbal/, aşa că pot încheia anul sărbătorind cu zâmbet. : )

Mi-am propus ca indiferent cât de ocupat sau de lejer mi-e timpul de-a lungul anului 2017 să mâzgălesc ceva în toate cele 52 de segmente săptămânale, fără să încerc să cântăresc forma de exprimare sau valoarea poetică a rezultatului – treabă care vă revine vouă – ştiut fiind faptul că voi sunteţi anotimpul primăvăratic în ai cărui ochi înfloresc până la roadă bobocii număraţi de mine cu toamnă, aşa cum zice vorba.

Nu ştiu care-i numărul aproximativ de oameni pe care-i întâlnim într-un an (sau în 10), nici cu câţi dintre ei reuşim să interacţionăm cu adevărat şi să avem un oareşce impact (de preferat pozitiv :)), da’ văd aici în numărătoarea celor de la WordPress că cele 1.600 de postări ale mele (majoritatea lor încercări poetice) au ajuns la 21.200 de vizitatori unici, sub clickul a 139.100 de accesări – aşa că în mod cert pot încheia anul (anii ăştia) cu zâmbet. 🙂
                 Vă urez mult bine! La mulţi ani!

Când să te iei și când să nu te iei după „critică”? – that is the question :)

Standard

Am văzut de multe ori de-a lungul anilor, și la mine și la alții, că graba strică treaba, cum zice proverbul, și pripa (scrisului în public) nu-i cu schepsis, de multe ori, și că dacă nu te gândești bine înainte să scrii, și că dacă nu-ți alegi cu grijă cuvintele și ideile..hmm.., în loc să rezolvi ce ți-ai propus, împarți „problema” în mai multe probleme, sau faci din țânțar armăsar – și constați abia după (cu regret) că nu era deloc cazul.

Acestea fiind spuse, ezit între da și nu gândindu-mă și încercând să înțeleg cum sunt unele treburi cu unele chestii, și dacă-i mai bine să scriu, sau ar fi și mai bine să tac și să-mi văd liniștit de treburile mele și de ceea ce știu și-mi place mie să fac.

Totuși, în cazul unor balanțe trebuie încercată cât de cât echilibrarea lor – și în cazul unor perspective, trebuie încercată cât de cât completarea lor – pentru că de ce să creadă cititorul (unii dintre cititori, cel puțin) că pe lângă perspectiva proprie pe care are o are, mai există doar încă o altă perspectivă, spusă/scrisă ca pe o altă lentilă prin care se văd lucrurile într-o anumită culoare – ca două jumătăți care formează un întreg – și de ce să nu încerc să aduc aminte cititorului că lucrurile nu stau mereu așa, ci mai degrabă părerile vizavi de un lucru, de o situație, de o carte (ca în cazul de față), sunt ca feliile de pizza – mai multe!, niciodată doar două (decât dacă așa vrea să o împartă cel care ține cuțitul – că așa îi face lui plăcere).

Prin urmare, se pare că cel puțin la început de drum, ne învârtim din start în cercul triunic al autorului-cititorului-și criticului, și avem cel puțin trei păreri interpretative, trei moduri de a vedea și de a percepe un text, care nu neapărat seamănă între ele. Desigură că orice cititor, potrivit cu volumul de lectură pe care îl are, este și un critic (mai mult sau mai puțin avizat) al textului – dar, după caz, își ține părerile pentru el, se bucură sau nu de textul citit, îi place sau nu, și influențează, sau nu, pe cei din cercul lui de prieteni prin părerea exprimată pe care o are, atunci când dorește să și-o exprime sau când îi este solicitată. Când criticul este avizat, lucrurile nu mai stau chiar așa, influența lui are alt impact, altă rază.

Toți, fără excepție, emitem judecăți, iar oamenii care le aud/citesc sunt de acord cu noi, sau ne contrazic. Se iau după ce li se spune sau au puterea de a gândi/merge stabilind alte direcții. Se pare că cei din orașele mari zic că viața la țară e plictisitoare, iar cei de la țară zic că viața la oraș e nebună. Maneliștii își dau muzica tare – și zic că aia e singura muzică adevărată, și aproximativ tot așa fac și rockerii, iubitorii de rap, sau alt gen muzical, modernitatea în genere având mereu ca trăsătură definitorie faptul că se învechește repede, cum bine observa cineva, și e mereu în schimbare, precum moda vremii.

Uneori, nici măcar nu ne mai interesează prea mult cine sau dacă are dreptate, ci toți și toate își dau cu părerea deopotrivă, aprobându-se și/sau dezaprobându-se reciproc și la nesfârșit. Au scris alții, scriu și eu! Am scris eu, a scris și el. A scris și el, au scris și alții. Am scris din nou, a scris din nou. A scris din nou, scriu din nou! Nu neapărat din pricina asta – ci așa, ca o adăugare de perspectivă la alte perspective. Și tot așa, fără să putem opri spirala, fără să aflăm (decât din când în când, pe ici, pe colo) cine și în ce fel a influențat pe cine, cât de mult în bine – ca încurajare, cât de mult în rău – ca descurajare, și cât de corect sau greșit am etichetat la un anumit moment binele și răul ăsta al perspectivei personale.

Cu aproximativ trei ani în urmă, după ce printr-un prieten (un hunedorean mutat la Cluj) m-am „împrietenit” pe Facebook cu dl. Dorin Mureșan (scriitor și critic literar), i-am trimis printr-o verișoară (mutată și ea la Cj.) unicul și proaspătul meu volum de versuri – că doar și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață – conștient fiind de valoarea literar-artistică discutabilă a textelor mele (mai citesc și eu ce scriu unii, alții) -, cu rugămintea, ca dacă are timp și dorește, să îmi spună părerea dumnealui, curios fiind cam cum le percepe cineva avizat în domeniu. Dl. D.M. a citit vreo câteva pagini, mi-a „scuipat” (la figurat) textele, dezgustat de non-valoarea lor poetică din ochiul lui critic, și obosit de scurta lectură (parafrazez ceea ce el însuși a mărturisit în textul pe care, nu știu exact de ce, l-a șters), m-a etichetat ca fiind „un poet fără de poezie”, a făcut o poză, două, cu părerea dumnealui și a postat-o frumușel spre public pe blogul personal.

No, ce era să fac? (Tocmai am scris că și eu, ca fiecare, am drumul meu în viață) I-am mulțumit omului pentru timpul acordat mie, și am înghițit în sec, repetându-mi ceea ce știam deja, și anume faptul că unele cunoașteri te pedepsesc: vrei să afli, află! Dar cum în viață nu se poate sta pe loc, logic, am mers mai departe, înghițindu-mi nodul din gât (ce era să fac cu el? 🙂 ). Dl. D.M. a primit  în urma textului dumnealui (pe blogul personal și pe alte bloguri) mai multe reacții, unele ironic-înțepătoare, altele mai elegante – venite nu neapărat ca o apărare a valorii artistic-poetice a textelor mele, ci mai degrabă ca o critică adusă criticii dumnealui (cel puțin spre completare). În urma acestor reacții, probabil că din cauza lor – n-aș putea spune exact – dumnealui a șters postarea pentru că, din câte înțeleg eu, nu dădea bine numelui său,…- dar să nu mă bag în ce nu cunosc, doar dumnealui știe exact ce și cum.

L-am întrebat atunci dacă motivul pentru care a șters ceea ce a scris are a face cu schimbarea părerii dumnealui față de textele mele, iar răspunsul a fost: Nu! Oricum acum nu mai contează – istoria e apusă, iar eu i-am spus atunci, în scurtul dialog privat ce a urmat, că dacă are ceva de adăugat sau de retras față de primul lui text, să o facă nu în privat, ci public, la fel cum a făcut cu textul critic.

Se pare că lucrul acesta s-a întâmplat zilele trecute, vizavi de cel cel de-al doilea volum de poezie publicat de mine în toamna anului trecut (deci alte texte), lansat la Hunedoara în primăvara acestui an. Între timp dl. D.M. se ocupă la Credo TV de emisiunea Scara Cuvintelor, unde prezintă săptămânal diverse cărți (ca recomandare, bănuiesc). Mi s-a semnalat pe Facebook (eu nu văzusem) că pe pagina facebook a emisiunii a apărut în 12 mai 2016, și coperta volumului meu și câteva cuvinte scrie în dreptul lui.

Mărturisesc că mă miră lucrul acesta, ținând cont de titlurile cărților pe care am văzut că le prezintă, și conform descrierii emisiunii (pe care am găsit-o acolo pe pagină): cititorul realizator va fi selectiv, alegând dintr-un anumit număr de cărți doar pe acelea care, după întâiul principiu, merită a fi prezentate„.  De data aceasta nu l-am mai rugat pe dl.D.M. să împărășească cu mine (sau cu alții) părerea dumnealui față de textele mele, nici nu i-am mai trimis cartea. E foarte adevărat că volumul acesta a fost selectat cu mult mai multă atenție decât primul, și mă mir că dl. D.M. a avut răbdarea să citească, din câte se pare, cel puțin până la pagina 68 (unde se află poezia Pleonasmică) – întregul volum având 102 pagini, cu tot cu cuprins – ba chiar și exemplifică două texte care i-au plăcut – după cum el însuși scrie.

Un volum care adună într-însul o ARS POETICA. Am găsit și versuri care fac, prin ricoșeu, critica criticii mele. Departe de a mă leza, gestul m-a flatat. Căci să fii cauza apariției unor versuri nu e puțin lucru, deși, sincer, nu mi-am dorit niciodată asta. Noul volum al lui Ruben Bucoiu are potențial. Păcat că,…(https://www.facebook.com/1581702428782718/photos)

Evit, zâmbind, să dau glas anumitor dileme și concluzii personale vizavi de măsurătorile și etichetările de care am parte, eu și textele mele – cunoscând cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din volumul acesta, tot la fel cum cunosc cel mai bine conținutul, forma, contextul și geneza textelor din primul volum, și/sau amestecul lor cronologic. Dar de…, volumul al doilea, intitulat „Ochiul în plus” a fost publicat în urma unui concurs de manuscrise, nu mi l-am mai publicat singur pe banii mei sau din fondurile Primăriei destinate domeniului cultural. Volumul a fost considerat, de juriul concursului, vrednic de lumina tiparului – am primit si eu cadou 50 de exemplare (din 200 câte au fost publicate) iar restul au fost trimise la bibliotecile școlare din județul Hunedoara. Dacă aspectele astea au sau nu au a face cu lumina unui alt mod de a vedea și cu etichetările de acum, indirecte și oarecum diferite, n-aș putea spune!

Insist să menționez totuși, dacă nu pentru posibilii cititori ai textelor mele (cele publicate deja și cele viitoare), atunci măcar așa pentru mine și pentru dl. Mureșan, fără să știu exact la care dintre texte face referire, că ele nu conțin critica criticii lui, așa cum scrie el, și că din punctul meu de vedere nu are niciun motiv de a se simți nici lezat, nici flatat, așa cum scrie – plus că se știe, de la Platon încoace, din câte am citit și eu, că ideea de măr îi este mereu superioară mărului – și dacă s-a regăsit oarecum printre ceva versuri scrise acolo s-a întâmplat doar datorită principiului (universal valabil) trăit de mine în competiția mea cu mine însumi – și pe care, constat bucurându-mă, am reușit să-l surprind în cuvinte.

Îmi place mult definiția pe care Salvatore Quasimodo a dat-o poeziei: „Poezia este revelarea unui sentiment pe care autorul îl crede interior şi personal, dar pe care cititorul îl recunoaşte ca fiind al său.”

Profit și de ocazia aceasta, oferită de cuvintele dl. Mureșan (căruia îi mulțumesc din nou pentru timpul acordat mie), și vă invit să citiți și să vă convingeți singuri cum stă treaba cu textele mele poetice și mai ales cu calitatea lor artistic-literară în contextul prezent.

Aaa, și nu uitați, dacă mie nu-mi place prăjitura cu cireșe, nu înseamnă neapărat că nu-i bună! 🙂

http://gramma.ro/produse/m1/6032/40/67/Ochiul-in-plus

ochiul in plus.2015

 

pedalam cubic

Standard

dădeam din pedale pătrat
și rombic pedalam cu viteză
pedalam deformat…
pedalam rotund și ovalic
pedalam  liniar și înalt
pantic și curbic și jalnic
pedalam înclinat…

mâncam pământul cu apă
îl beam cu paharele roți
nehalirea împroșca în spate,
în față
aposul ei noroi nisipos

mâncam peisaje cu ochii
haleam gropile-n evitări
zâmbeam cântece personale și proprii
un chiuit de oameni zburători
zburam la mică și joasă înălțime
cu aripi verticale sub pași
din gânduri făceam trambuline
„ce faci, te lași?! nu te lași!”

și pedalam din mâini și din suflet
înconjurând pământul spiralat
de-aia viteza lui nu se rupe
ci-și vede liniștit de pedalat
pedalam prietenește, triunic
căutând metafora vieții
ce ziceți „viața e o bicicletă-n mișcare!”
am căzut cu toții de acord
ca băieții…

dar ne-am ridicat și-am mers mai departe
pedalam pedala
pedalând sens vieții

clipe zâmbind

Standard

comemorez amintiri
azi e 16, 19, 20…
împing degetul spre dreapta
reminderul digital de sub
ring-tonul setat cândva
și gâlgâi pastila cu apa
compusă din cu totul
altceva

un hap de lumină ca un bec
zumzăind dintr-o dată într-o
comemorare orbită de treburi

apăs rapid cu degetele mari
bifând „weekly event” cu
albastru
următoarea comemorare

 

„Melodie povestită” – …de Nichita

Standard

Am dat de poezia asta și m-a provocat s-o învăț pe de rost…by heart 🙂 – ce expresie – că mi-a plăcut, de-aia! – ca reper de aparentă simplitate în limbaj pentru o adâncime de simțire și de metaforică exprimare…de relație dintre el și ea, la un moment dat. Felul ăla în care dragostea răzbate între ei. Felul în care o descrie el, și care pentru mine, cititorul, devine reper ideal și/sau valoric, prin varianta ei artistică.

Nu contează că nu poate fi la toți la fel, și că fiind diferit nu se va realiza niciodată la fel la nimeni – te face (mă face) să te oftici că el a avut ce descrie – în felul în care a făcut-o…chiar și dacă, să zicem, a inventat-o. 🙂

„Dragostea pe care ți-o purtam pe-atunci
făcea din mine un bărbat aproape frumos.
Mă gândeam până la orizont
și chiar
izbutisem să mă gândesc până la soare.”

Dragostea e primul cuvânt – cum altfel?- pivotul, axa invizibilă în jurul căreia se învârte poemul, cei doi: el și ea, tu și eu citind, noi. Cântecu ăsta al lui – melodia asta povestită – care pare a fi o scrisoare de dragoste pentru ea, sau o constatare de-a lui în dreptul lui, o confesiune „publică”. Subiectul fiind el și ea (dragostea) ne este prezentat direct, fără introduceri, natural, fără artificii poetice, fără comparații, metafore sau alte figuri de stil.

Ochiul n-are încotro, fuge imediat pe linia timpului și vede/ observă fără dificultate că dragostea asta e cu destinatar, e o dragoste „purtată” de el către ea, într-un timp de „atunci„. Trecutul acestui segment, și felul în care e prezentat nu indică faptul că s-a gătat, deși ar putea părea așa, că atunci era și acum nu mai este, chiar dacă timpul e trecut, ci mai mult scoate în evidență efectele creatoare ale acestei purtări – „făcea din mine” – ceva ce n-am mai fost, și „acum” când scriu, ar zice el, doar prezint un segment trecut, ca pe o amintire dragă: dragostea care are doi destinatari – unul direct: ea, și unul indirect: el. 

El poartă dragostea către ea, iar acțiunea asta de purtare acționează asupra lui, făcându-l, transformându-l în sus spre frumusețe. „Aproape„, zice el… „făcea din mine un bărbat aproape frumos”– și simți direcția, și apropierea, și aproape atingerea țintei, Ai senzația atingerii, senzația ajungerii, fiind încă loc, încă drum de parcurs. A fi aproape de frumusețe, a fi aproape frumos înseamnă a nu rătăci departe de ea, a te afla în proximitatea ei, sub influența și lumina ei. Frumusețea ca urmare a dragostei purtate – dragostea purtată spre altul (nu spre sine)- dragostea care înfrumusețează (în primul rând) purtătorul. Cine nu-și dorește înfrumusețarea aceasta, geneza aceasta de frumusețe?

Iată prima descriere a dragostei purtate, a dragostei ca verb, care atinge corzile sensibile ale inimii zâmbind, prezentată fiind ca pe o experiență trăită, ca pe un act re-modelator de care a avut, și poate că încă mai are (în momentul în care scrie) parte – dragostea de la el către ea, dragostea purtată de el către ea – mai-fericirea dăruirii. Câștigul e al celui ce oferă, al celui care poartă, dând fără să piardă, ci din contră, schimbul fiind unul de dorit: dai dragoste și primești înapoi mai multă frumusețe. Dar dragostea asta, felul ăsta de dragoste, trebuie neaparat să fie curat, fără de viclenie – să nu ți-o porți ție – nici măcar ca umbră de gînd de câștig personal – să i-o porți ei. Atunci, și numai atunci, are garanția apropierii de mai mult fumos.

Aproape” ăla poartă și adn-ul sincerități și al realului, al smereniei, al faptului că deși direcția e bună, totuși mai e de mers, nu e ceva de apucat. Deși e aproape și se vede, deși se poate atinge rămâne mereu ceva de ne-atins. Mai e timp, mai e loc, mai e distanță, parcurgere, purtare.

Frumusețea este direcția dragostei purtată spre celălalt. Dragostea este forța transformatoare în om: din urât în frumos, din frumos în mai frumos. Poartă spre ea dragostea ta și ea îți va da înapoi frumusețea ei – a dragostei – a ei, a femeii, dar și a ta. Îți va da, sau îți va reda frumusețea, și nu doar atât, îți va reda capacitatea de înfrumusețare. 

Dragostea și frumusețea conlucrând duc lucrurile/oamenii la un alt nivel, al gâdului, al gândirii – al ochiului interior – care percepe altfel exteriorul, al orizontului de gânduri, sau și mai bine al unui alt orizont – al unei noi perspctive. Ba chiar și a unei noi putințe – neputincioasă înainte – gândul se duce departe, chiar dincolo de departe, spre noi orizonturi luminoase. 

„Mă gândeam până la orizont,
și chiar izbutisem să mă gândesc
până la soare.”

[…] 🙂

Ps. După cum soarele nu-i doar lumină, și orizontul e mai mult, și gândul, și mai ales izbutirea…etc., etc., etc.

melodie

…acum 8 ani :) (09 noiembrie 2007- 2015)

Standard

– Despre limbi – un prim text postat aici, cu ani în urmă 🙂

Cândva oamenii s-au căţărat pe munte şi
prin cuiburi de vulturi au născut focuri:
cu limbile focurilor lor vorbeau între ei despre
veşti de război,
interpreţi pentru corn de berbece
sau aramă lungă
ce din nu ştiu ce motiv  n-avea limbi.

Limbi de papuc salută pământul.
Limbile ceasului toacă timpul,
îl foarfecă;
cu limbi de vioară și lemnul şi sârma vorbeşte.
Voi oameni cu limbile voastre
vorbe ale Dumnezeului tuturor limbilor
iată ce sunteţi!

angelus transitorius

Standard

aripa lui îmi atinge obrazul
trag perdelele-n geam
îndepărtând-o

venise schimbul trei
sau ceva se-ntâmplase
că aerul tomnatic de sub aripă
a împins toate toate frunzele
spre galben

noua santinelă e somnoros
de moale
presupun că va face de strajă
până la schimbul anului
apoi se va bucura atâta de tare
încât eu mă voi retrage în spatele geamului
– la căldură –
să-i admir bătaia din palme
să-i viscolesc cu privirea
viscolul

https://ro.pinterest.com/pin/492862752945976403/

  1. https://calatorru.wordpress.com/2011/02/26/printre-balamalele-zborului/
  2. https://calatorru.wordpress.com/2008/01/14/adiere-de-aripi/
  3. https://calatorru.wordpress.com/2010/05/17/poveste-cu-inger-gri-1-2/
  4. https://calatorru.wordpress.com/2010/05/31/ingerul-captiv/
  5. https://calatorru.wordpress.com/2010/06/02/pana-de-inger/
  6. https://calatorru.wordpress.com/2010/10/23/in-aceeasi-echipa/
  7. https://calatorru.wordpress.com/2013/02/07/e-o-poveste-cu-un-inger-rau/
  8. https://calatorru.wordpress.com/2014/10/19/how-old-am-i/
  9. https://calatorru.wordpress.com/2015/03/07/ingerul-bataie/
  10. https://calatorru.wordpress.com/2015/04/16/ajunsul-neajunsului/

păpădii milaneze

Standard

mă fac vânt pentru o floare de păpădie
și mă gândesc
sub munții imenși ai soarelui
pe munții pietroși ai răbdării
o roată dințată e umbra ei ruptă
într-o jumătate de umbră
un cerc de curcubeie e ridicarea
ei în dreptul soarelui

mă fac vânt pentru o jumătate
de floare de păpădie
și mă gândesc
o ploaie de puf e timpul
o stea albă fiecare secundă
un joc e vântul vremelnic
al vieții

țin cu mâna stângă capodopera
goală a tulpinei
și mă gândesc
ce umbre din plămânii divini ai zilei
sunt amintirile

P1100039

© f: rb

Să ne Lansăm de carte: „Ochiul în plus” – 01 octombrie 2015, Deva

Standard

lansare5
ochiul2

„Ochiul în plus” – cel de-al doilea volum al meu de versuri, publicat în urma Concursului de manuscrise „Magister 2015”, ediția a II-a, la secțiunea Literatură – Poezie,Colecția Profart, Seria Literatură 3, Editura Karina 2015, concurs organizat de Sindicatul Invățământului Preuniversitar Hunedoara.

Lansarea de carte va avea loc joi, 01 octombrie 2015, la sediul I.S.J. Hunedoara,- Deva, sala ”Spiru Haret”, începând cu orele 12:00

Ne vedem acolo! 🙂

Nu există prezent!

Standard

Vechile măsurători nu corespund cu cele noi. Fâşia subţire şi de nestăvilit a prezentului, ca o pânză de lumină, ca o mahramă de viaţă, aduce modificări odată cu trecerea ei peste aşa zisul viitor, curgând constat spre el, mâncându-l.

Cum să pun în cuvinte ceea ce mintea mea vizualizează destul de clar – împietrirea pe care pânza aceasta extrem de subţire şi de verticală a prezentului, ca lemnul ăla de la vechile războaie de ţesut de care se trăgea ca să strângă firele unul în altul, o lasă în urma ei. Ea vine constant şi luminează posiblităţile viitorului care odată adunate, prinse una în alta, împietresc şi rămân aşa.

Forfota dinaintea acestei pânze-fascicul în mişcare rămâne nemişcată şi de neclintit în urma trecerii ei de lumină şi de viaţă prin însăşi înfăptuirea unei singure forme din infinitele posiblităţi ale posibilului. Şi totuşi parcă nu a infinitelor, pentru că într-un cadru finit nu pot exista decât un număr finit de posibilităţi.

Şi imensul fascicul care trece prin toţi şi peste toţi deopotrivă cu o precizie matematică – părând a-şi mări sau micşora viteza după plăcerea sau neplăcerea corect-incorectă a „înnodăturilor ” – lasă în urma lui strânsele noduri, strângându-le.

ddecae8d4bbcd468c3196530795b3b4d

apropiere de dincolo-ul lucrurilor

Standard

ce dar ciudat
să plângi în prima zi din viața ta
ce ochi ciudat
să creadă că privirea ce-l învăluie
așa-i
și primul plâns ar fi și prima stea
când plângi în apă nu-i
așa
cum îi
și prima zi din viață a și fost
cu mult `nainte să fii ghem
cu mult `nainte chiar de tors…

născut ai fost
în primul gând îndepărtat

fără să poți să știi că ești
căci încă nu aveai oglindă-n ochi
ca să te vezi
și te-ai născut apoi și-n gândul celor doi
și ei zâmbeau răbdând
zi după zi

nopțile lor
și tot sperau s-audă într-o zi
cum plângi
de blițul lung ce ți-a intrat în ochi
de palma ce-ai primit-o răspicat
făr`să te cerți, fără să ceri
făr`de jucat
zâmbind satisfăcuți și bucuroși…

că plângi
că faci ceva ce n-ai făcut
că ești ce n-ai mai fost

aventura ce-mi produce fiori: real life :)

Standard

Am plecat cu trenul și în Middelfart aveam vreo 7 minute la dispozitie sa schimb trenul cu un altul, conform destinației. Am coborât să cumpăr o apă, după ce m-am uitat la ce linie vine trenul cu pricina… (linia goală în momentul ăla) – și când m-am întors erau două trenuri sosite în gară, coadă-n coadă se pare, eu am căutat vagonul 22, cum scria pe biletul meu, și desigur că m-am urcat aiurea în trenul care mergea înapoi. Am văzut ce-am făcut imediat după ce s-a pus trenul în mișcare. Ce era să fac, am verificat întrebând controlorul și m-am dat jos în prima stație.

Acum sunt deja în altă gara, în Kolding, aștept un alt tren și nu știu dacă mi-e valabil biletul (bani în buzunar am, însă koroane nu euro) și sunt încântat și tremur de frică în același timp. Mai am juma` de  oră de așteptat un tren care să mă ducă la Flensburg ca de acolo să iau The Night Train pân` la Dortmund.

Trăiesc o poezie încă nescrisă!

Până la urmă n-am dormit toată noaptea în gară, așa cum mă gândeam că se va întâmpla, și acum că am ajuns la destinație nici nu știu unde aș fi dormit, că n-am văzut sală de așteptare, deși mă gândesc că asta e singura problemă, că n-am văzut-o eu, și nici n-am plătit nimic în plus la bilet, deși am mers cu trenul scris pe el doar o oră, și am schimbat 5 trenuri de la  15.00 la 06.45 când am ajuns în Dortmund (cu bine) .

NIght City Line a întârziat 3h și l-am așteptat în Flensburg cam 4h jumate, însă într-o sală mică de așteptare, din fericire cu calorifer în ea (de care mi-am lipit spatele de mai multe ori, dârdâind de frig și de oboseală).

În Dortmund sunt zero grade C, mai cald decât în Dk, iar eu încă am o droaie de vreme să ajung la aeroport – să mă interesez de bilete, să beau cafele și să scriu.

Obosiți îmi simt doar ochii și mă dor umerii de la idiotul ăla de rucsac plin de ciocolată și cercei…

amintiri: 30 decembrie 2010 🙂

img_6707

„A cumpăra un câine” și reglajul „zoom” al dialogului…

Standard

„– Nu vrei să cumperi un câine?”

Neobișnuitul se apropie de noi prin obișnuit. Cum l-am pricepe altfel? Ca să ajungem unde n-am (mai) fost, tre` să plecăm de unde suntem…

Vând îngerii câini? Fac ei negoț? …sau mai degrabă importantă este venirea, întâlnirea, dialogul, întrebarea și răspunsul, timpul dintre una și cealaltă…albia timpului rămasă în urmă…

Când au loc astfel de întâlniri miraculoase (dacă au loc) între uman și angelic, între terestru și divin (că tot îmi plac mie poemele cu îngeri), și tocmai asta dovedește și prezintă scrierea, faptul unei asemenea întâlniri; într-o limbă cunoscută, despre și în termenii umanului, dialogul devine poveste, dacă nu cumva…povestea.

Pare-se, așa la o aruncătură fugară de ochi, că îngerul vine, nu omul se duce – el îngerul ia inițiativa întâlnirii și a dialogului, a scânteii de conversație. El vine vorbind limba noastră, învățată înadins spre negociere, și întreabă pentru că întrebarea este ușa deschisă spre cel puțin o variantă, spre cel puțin o posibilitate.

„A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine?” …și privirile coboară de la gura lui, de la sunetul vorbelor sale la obiectul negocierii pe care-l ține în brațe: simbolul prieteniei dezinteresate, al dragostei necondiționate, care e contra-cost de data asta  iar apelul întrebării lui se duce direct spre voință și spre ambele ei variante ce au între ele ca stâlp al cumpănei Nu-ul și Da-ul VRUTULUI.

Vrei sau nu vrei? – asta-l interesează, punându-ne (caz în care cu noi se dialoghează :)) pe neașteptate în fața faptului și a alegerii. E drept că te ia pe nerăsuflate, mult prea repede.

„Eu nu am fost în stare să-i răspund./ Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.” …și are loc blocarea normală pentru situația în care intersecția sus-jos are loc, când scânteia divinului pe cerul umanului e orbitoare, când planurile crează prin suprapunea lor o nouă dimensiune (înălțimea)…iar răspunsul evident e tăcerea, o trecere de la un dialect la altul, o tăcere stridentă, o tăcere grăitoare, trecerea de la limbajul articulat la cel lătrător, bâlbâiala.

II.

Din vasul uni-direcțional al întrebării care nu-și primește răspuns curge repetiția, înaintând cu ea și apropiindu-se, și așa cum se întâmplă în cazul oricărei apropieri are loc a doua reacție – schimbarea; schimbarea de perspectivă, reglarea zoom-ului, așa cum îmi place să o numesc; și ce părea că-i într-un fel se dovedește a fi altceva, ce părea că nu e, e, ce se credea că este se dovedește a nu fi. Câinele e inimă! O inimă lătrătoare, care are și n-are, care-și păstrează prima ei înfățișare și avutul ei de mai demult, ca zilele amintirea, ca pașii urmele.

„– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare…”

Inima o ține el în brațe și mi-o oferă mie (omului) contra-cost, interesat fiind de vrerea mea, de dorința mea de a avea inima mea, de a o avea pentru prima dată, de a o avea înainpoi, de a o primi de la el, de a realiza că o vreau și că ea nu se primește gratis din mâna lui. Inima mea dar din mâna lui, îmbrățișată mai întâi de el.

Inima mea lătrătoare, care nu se știe exprima încă decât în varianta unui alt grai – cel câinesc, zăcând încă în posiblitatea de-a fi doar așa, un câine care latră, care mușcă, care-ți provoacă teamă, frică, care te ține departe ca un câine prin lătratul lui – până nu te împrietenești un pic, până nu-i cunoști intențiile și soiul lătratului…tonul…

III.

Dialogul nu-i gata, asa că îngerul întreabă a treia oară: „– Nu vrei să cumperi un câine?/ m-a întrebat îngerul/ în timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă”, dar de data aceasta inima-câine nu mai latră, nu mai e lătrătoare. Ținută în brațe ca pe ceva scump și drag, izvorul vieții trupești și lăuntrice, centrul, miezul dă din sânge ca dintr-o coadă zâmbind bucuroasă, parcă așteptând partea cealaltă de dialog (ne scrisă aici) pe care fiecare trebuie s-o descopere pentru sine. 

Pare-se, ziceam, că îngerul ia inițiativa dialogului și a negocierii, însă o face acolo în planul secund, pentru că inițiativa scrierii o ia omul și îngerul vine pentru că scrisu-l invită, pentru că e invitat în scris. Dialogul are loc pentru că scrisu-i face loc, iar scrisul se întâmplă pentru că dialogul s-a întâmplat (într-o variantă, cel puțin).

Paradoxal, nu? Desigur că da! 🙂

„A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.”
– Nichita Stănescu

marea îmbrățișare

Standard

două clipe se mănâncă una pe alta
mușcând pe rând din umăr
din coapsă
cea vie o mănâncă pe cea moartă
cea moartă o mănâncă pe cea vie

așa moare cea moartă
așa trăiește cea vie

două clipe mâncând una din alta…

…unde eşti?

Standard

sunt între scaunul din bucătărie şi tine
sunt între mine şi mine geamul murdar
plin de amprente şi zboruri rătăcitoare

între tine şi cuvintele dintre noi sunt
dincolo de tăcerile noastre
ajunse (la) ceartă

uneori sunt în capătul privirilor tale
alteori sunt pata de căldură începută
în colţul stâng până-n marginea exterioară
a genunchiului sunt

în întrebările pe care mi le pui
şi-n răspunsurile pe care în lipsa
răspunsurilor mele ţi le dai în avans

în confirmarea lor semnată cu zâmbet sunt
şi-n variantele aternative uneori
sunt şi acolo unde nu te-aştepţi

în marginea dantelată a lunii când
o priveşti în poza din spatele clickului
chinuindu-te să nu tremuri
să nu sufli să nu te mişti…

în caricaturile pe care mi le faci
sunt chiar dacă nu-n întregime şi
totuşi nu ştiam că pot încăpea în pasta unui pix
sau în râul negru al unui cărbune

între şira spinării unui creion şi
cămaşa alb-gălbuie a pomului
în banda magnetică a unei clipe călcată
în picioare de şuvoiul de nestăvilit
al celoralalte

sunt între tine şi ascunderile noastre
ca frunzele împinse de mâna ochiului
ca deschiderile unei cortine sau
rând pe rând a nasturilor de la cămaşă

lipiciul de pe buza plicului închis
între nerăbdare şi timbru
între tine şi mine (fie vorba…)
sunt!